Adică o luăm de la început.

Şi cum orice început porneşte de la vizita medicală, nu văd de ce nu ne-am conforma şi noi preţioasei tradiţii: să ştim, adică, dacă vom continua drumul în cârje sau călcând solid pe pământ.

Avem în capul coloanei instrumentele (sper că nu se vor supăra cei vizaţi că îi consider ca atare!) necesare unui marş impetuos spre viitor: avem preşedinte, acem premier, speaker şi guvern, chiar dacă îi avem în interimat! Dar mai este şi coloana neamului, cele peste două milioane de electori care aşteaptă schimbarea! Şi aici e aici! Nu trebuie să fii nici analist politic şi nici politolog (în cazul subsemnatului – olog politic!) ca să înţelegi: coloana neamului e departe de a fi un tot omogen. Şaizeci de procente, adică majoritatea, vor însănătoşirea democratică a neamului, adică un viitor al sănătăţii; ceilalţi, recte minoritatea, vor cu orice preţ întoarcerea în trecut. Şi iarăşi, fără a fi neapărat psihanalist, înţelegi că majoritatea majorităţii sunt autohtonii, talpa ţării, iar cea a minorităţii sunt cei ce au ales Moldova drept loc de trai sau localnicii care au profitat de dărnicia trecutului comunist. Ori, în zilele noastre, naivii duşi cu zăhărelul de agenţii tovarăşului Voronin.

Până aici nimic nou. Datele astea ne-au fost servite cu lux de amănunte de către CEC. Dar oprindu-ne mai atent asupra acestui lux ne dăm seama că, într-adevăr, Scaraoţchi, după cum ne-a informat Biblia sau Balzac (!?) stătea pitulat în detalii. Iar unul din amănuntele acestea – şi aici iar nimic nou!, este  încăpăţânarea unor democraţi de a nu ceda nicio iotă din doctrina propriului partid. Oare nu ştia AMN-ul că pentru CEC 2%+2% nu fac nici pe departe 4%? Sau nu ştiau naţional-liberalii că, singuri, nu aveau nicio şansă, dar adăugând cele 0.6% ale lor unui AMN nescindat ne-am fi ales cu un preşedinte fără a mai cerşi două voturi de la… se ştie de la cine?…

Ori luna aceea de suspans nebun, de căutare a „principiilor şi valorilor”… Oare chiar să nu fi ştiut negociatorii, oameni maturi, ce se întâmplă neapărat cu „tovarăşii de drum” ai bolşevicilor? Oare să nu fi răsfoit ei „Cursul scurt”? Ori să nu fi văzut cu ochiul liber agonia stupidă a „tovarăşilor de drum” din PPCD?

Oricum, suntem la început de drum, îl începem cu vizita medicală. (Dar nu cu cea cerută de tovarăşul Voronin, e un capitol aparte.) Şi descoperim că trebuie să privim mai ales în viitor, nu doar în trecutul care nu are drum de întoarcere. Adică să ne concentrăm asupra unor hibe actuale. Iar una dintre ele, majoră, este…

Ei bine, în Parlamentul României sunt şi deputaţi maghiari. Dar n-am auzit de vreun reprezentant al ungurilor care să nu ştie la perfecţie limba română ori să ceară traducători. În Parlamentul Bulgariei sunt şi turci. Dar şedinţele forului suprem se ţin în limba oficială a statului. În Parlamentul nostru foarte, foarte mulţi deputaţi habar n-au că şi Moldova are o limbă oficială. Chiar dacă e numită impropriu în Constituţie, chiar dacă aleşi ca Mişin pretind că stiu „moldoveneasca” şi nicidecum româna, şedinţe întregi se desfăşoară în limba unei  ţări străine. De ce legislativul admite asemenea abateri de la bunul-simţ şi, ce e mai grav, de la Constituţie? Şi de ce părerea unui neavenit ca deputatul Mişin poate să denunţe hotărârea unei instituţii cum este Academia de Ştiinţe?

Hai să citim cu atenţie anamneza păcatelor noastre fixate de această vizită medicală ad-hoc, să ne oprim atent la descrierea simptomelor actuale ca să ne putem vedea de drum sănătoşi, aşa cum face impresia că am pornit.

Ca să trăim şi să muncim în ţara noastră ca în casa noastră, nu ca la uşa cortului…

Aureliu BUSUIOCArticole asemănătoare:

• Examen la limba română şi istoria românilor în Rusia // Scrisorile lui Buraga
• RUPEREA RÂNDURILOR // Drumuri şi aplauze
• Ştefan Holban, unul din artizanii Unirii, a fost omagiat la baştină

În sfârşit, apele s-au limpezit: cartea „Sexul povestit celor mici” va „dispărea din librării începând cu a doua jumătate a acestei zile” – potrivit deciziei ad-hoc a uneia din cele mai importante persoane din guvern. Episcopul de Hâncu, vicar al Mitropoliei Chişinăului şi a întregii Moldove, poate jubila, pot dănţui şi toţi cei aduşi de berze, descoperiţi prin varză sau – în variantă rurală – cumpăraţi de la ţigani pe un căuş de mălai, dar, în aceeaşi măsură pot şi haimanalele de tip Vasea sau Ghena, să-şi ţină lecţiile lor de fiziologie şi ginecologie – în vocabular adecvat – în faţa curioşilor de la grădiniţe şi şcoli primare.

Ah, câte griji pot scoate de pe capul tatei şi mamei munciţi de câştigarea pâinii celei de toate zilele aceşti veşnic repetenţi Vasea şi Ghena! Nici Ionel şi nici Doiniţa nu-şi mai chinuie părinţii cu „Eu de unde m-am luat?” sau cu „De ce suntem diferiţi?”. Ei ştiu tot, au aflat în spatele pubelelor şi numele adevărat al „floricelelor şi vrăbiuţelor”, şi denumirea adevărată a mecanismului de germinare umană. Fericiţi părinţi!…

Numai că, odată cu reinstalarea pietrei de temelie la instituţia cenzurii mai pot apărea şi reacţii adverse. Nu se ştie de unde sare iepurele. În consecinţă, călăuziţi de vechiul principiu că „nu există obiectul – nu există problema”, presupunem că desfăşurarea evenimentelor va fi precum urmează: 1. Se vor interzice internetul şi emisiunile dubioase prin satelit… 2. Se vor elimina pubelele şi alte locuri suspecte. 3. Se vor revizui  bibliotecile publice, iar cărţile ce vor conţine informaţii anatomice şi fiziologice privitoare la copii vor fi predate public focului. 4. Copilele până la vârsta de 25 de ani vor fi dotate cu centuri de castitate, băieţii vor lucra asupra unor studii aprofundate despre berze, varză şi mălai. Vasea şi Ghena vor fi recrutaţi în armată, de preferinţă în Legiunea Stranie.

Lăsând la o parte ceea ce presupune zâmbet ironic în această istorie, mi se pare potrivit să recitim (dacă n-am citit-o!) această carte şi să vedem cine şi de ce a scris-o. Se ştie că Inchiziţia, care de prin secolul al cincisprezecelea şi-a cam dat duhul în restul Europei, în Spania a mai făcut ravagii şi prin cel de al optsprezecelea veac. Şi n-au fost deloc neglijabile sechelele lăsate în mentalitatea spaniolilor. Era şi firesc ca anume în Spania să apară o asemenea carte. Succesul ei a fost fulminant: reeditată în 22 de ţări, tradusă în vreo cinci limbi, şi mai ales în ţările unde fundamentalismul catolic, dar şi cel ortodox (nu stiu cum să-l numesc pe cel chinez!) au lăsat urme adânci, ea a fost scrisă de doi mari specialişti în psihologia infantilă şi sexualitatea umană, materie, cred eu, mai puţin apropiată teologului Episcop de Hâncu.

Acesta este şi motivul pentru care, Domnule Prim-ministru, îmi permit să Vă reproşez faptul că aţi luat o decizie pripită şi nici prea constituţională, fie greşit informat de consilieri, fie presat de numeroasele probleme pe care le aveţi de rezolvat…

Altfel nu pot să-mi explic de ce, dispunând de un spirit de observaţie remarcabil, nu aţi luat în seamă avizul pozitiv al Comisiei de experţi de pe lângă Agenţia de Stat pentru protecţia Moralităţii.

La urma urmei, cartea aceasta e destinată părinţilor, şi nu progeniturilor. Se putea rezolva totul cu un ambalaj şi o etichetă..

Dar după o carte interzisă se poate interzice orice…

Aureliu BUSUIOCArticole asemănătoare:

• Ce nu ştiai că poţi trata cu varză
• Pariul JURNALULUI: „Ghiceşte scorul, iar noi îţi dăm berea”
• Aşa calmaţi înţepăturile de insecte!

Ca răspuns la invitaţia – orală! – de a participa la adunarea generală a scriitorilor – probabil un fel de congres –, mă văd nevoit să declar următoarele:

Subsemnatul Busuioc Aureliu, membru al Uniunii Scriitorilor din 1954, declar că din clipa semnării prezentei declaraţii nu mă mai consider membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova din motive pe care le consider majore, şi anume:

Nu mă simt confortabil într-o uniune umflată în mod arbitrar la maximum cu ajutorul a numeroşi veleitari, grafomani şi plagiatori.
Mă simt marginalizat în această uniune pentru că mi-am permis să atrag atenţia opiniei publice asupra pricinei care a dus la creşterea considerabilă a organizaţiei, şi anume acumularea de voturi în scopul perpetuării – la infinit – a unei conduceri transformată în gaşcă, cu interese ce nu privesc şi interesele multor literaţi de valoare.

În ultimii zece-cincisprezece ani, Uniunea Scriitorilor nu doar că nu a fost în stare să scoată o revistă a tuturor scriitorilor. Mai mult, a pierdut cu regretabilă indiferenţă şi publicaţia moştenită, anume „Literatura şi Arta”, devenită proprietate privată a unui singur scriitor, deşi continuă a fi finanţată oficial.

Prea multe cărţi lipsite de orice valoare artistică apar cu girul academic – fireşte pozitiv! – al inamovibilei conduceri.
Vin cu prezenta declaraţie înainte – sper! – ca să fie reprimit în Uniunea Scriitorilor plagiatorul V. Stati şi înainte ca să apară, prefaţat de aceeaşi conducere, volumul de „Plagiate alese”!

Aureliu Busuioc,
literat independentArticole asemănătoare:

• DESPĂRȚIREA DE AURELIU BUSUIOC
• Traducătorul ceh Jiří Našinec la Chişinău
• „Hronicul Găinarilor” în premieră la Radio Moldova

Ingrată misiune, să scrii hronicul domniilor – din câte se ştie, unii au plătit cu capul! –; dar de o mie de ori mai pernicioasă chemarea de a o face în răspăr, aşa cum procedează Aureliu Busuioc în Hronicul Găinarilor, Prut Internaţional, 2006, tocmai când descendenţii morali ai protagonistului din roman, găinarul Panteleu, ne împuiau capul cu mândria naţională a veliko-moldovenilor. De bună seamă, ce mare glorie e să te ştii coborâtor dintr-un hoţ izgonit din sat şi o curvă urmându-l în pribegie, după ce că tot ea l-a pus pe picioare? Dar câtă poezie, în acest act de ctitorie, umană şi geografică: „Iar peste un pătrar de lună (…), când trebuiau să-i vină poalele cele roşii, Parascheva le aştepta în zadar. Se împlinea visul ei cel de taină!

– Am prins! Oameni Buni, am prins!

(…) Astfel, în ziua dinspre noaptea Sânzienelor a anului de la Christos una mie opt sute doisprezece, începea să se nască pe harta Europei aşezarea cu numele ce avea să dăinuie peste veac: Găinari…” Ca din întâmplare, lucrurile se întâmplă în 1812 – şi cu asta paralela dintre Găinari şi Basarabia, alias R(SS)M, nu doar că e sugerată, ci de-a dreptul dată pe faţă. Faptele doar o confirmă: momentele cruciale ale secolului XIX, căderea regimului ţarist, cei 22 de ani de administraţie românească, 28 iunie ’40, războiul – toată Istoria (cu majusculă) e raportată la mica localitate ce nu accede nici măcar la statutul de cătun, după aproape două secole de existenţă. Din găinar în găinar, neamul lui Panteleu nu că n-a sfinţit locul, ci doar l-a predestinat pierzaniei, la fel cum niciunul dintre bărbaţii acestuia nu moare de moarte bună. Dezolant, finalul: „…pentru că istoria dinastiei celui ce a întemeiat Găinarii nu avea sfârşit şi, cu siguranţă, nu se va sfârşi niciodată!”
Clemenţă, maestre Busuioc!

Pentru Radio Europa LiberăArticole asemănătoare:

• „Hronicul Găinarilor” în premieră la Radio Moldova
• „Găinarii ne conduc şi azi”
• DESPĂRȚIREA DE AURELIU BUSUIOC

OPINIILE UNUI COPIL

Am văzut lumina zilei în Regatul României.
Eram un copil liber, iubit şi respectat. Aveam în faţă marea, în spate munţii, pe ambele părţi un picior de plai, iar viitorul senin ca apa unui izvor.

Apoi, la doisprezece ani, ca un trăsnet din înalturi – catastrofa. Primul dezastru. Cel care m-a născut de fapt: odată şi pentru totdeauna: 28 iunie 1940…

A urmat o vară fără joacă. Mulţi dintre colegi dispăruseră. Dispăruseră bunicii şi vecinii. La şcoală se vorbea o altă limbă, pe străzi – figuri umile, speriate, prin cinematografe – filme neînţelese. Părinţii – cu ochii pe uşă şuşoteau de parcă ar fi pus mereu ceva la cale. La fiecare trei-patru zile uşile se dădeau de perete şi un tip slăbănog, cu chipiul albastru oprit pe urechi, îşi repezea privirea roată prin odaie (celelalte odăi deveniseră apartamente…):

„Poriadok?”

Apoi celălalt dezastru: războiul. Bombardamentele germane: „fragmente” de oameni pe străzi şi prin copaci. Fuga la ţară. Întoarcerea cu învingătorii. Ruinele fumegânde ale oraşului – şcoli, magazine, instituţii, cinematografe. Principiul barbarilor: „După noi – potopul”…
Lacrimi la revederea celor ce revin din Ţară. Lacrimi la gândul că mulţi, foarte mulţi, mii! – nu vor reveni niciodată din gheţurile Siberiei… Încercăm să ne întoarcem pe ruine la viaţa de altădată, când… iar dezastru: se întoarce tăvălugul roşu…
Refugiul. Bombardamente americane. Ţara – cu braţele deschise, dar secătuită de război şi foamete.
Şi, în sfârşit, 23 august: armistiţiul! Oare chiar să se fi terminat tot calvarul?

Dar – iar catastrofă! În locul regelui – Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Iosif Kişinevski. Arghezi nu mai este marele bard, e un poet al putrefacţiei, Ion Barbu – un slugoi al imperialismului, George Călinescu – un lacheu al burgheziei, Iuliu Maniu – un criminal… Marele ideolog al ţării este Leonte Răutu, un cârnăţar din Bălţi. Trenurile cu basarabeni în vagoane de vite trec şirag spre provincia furată. Nu ştie nimeni unde opresc. Începe Bărăganul şi canalul…

În ’49, tata, vânat de ruşii din Comisia aliată de Control, este prins şi expediat împreună cu familia spre răsărit. Din fericire până la Chişinău. Unde va începe malaxorul de oameni şi destine: un imens lagăr de inşi ce trebuie dresaţi în spiritul dragostei de partid, al conducătorilor iubiti, al internaţionalismului proletar cu ajutorul războiului rece, al Afganistanului, şi a tot soiul de manipulări asupra conştiinţei şi moralei…
Şi iar catastrofă! Dar de data aceasta cea care ar fi trebuit să fie în totalitate pozitivă: suveranitatea si independenţa Moldovei, dar a unei Moldove reduse la o treime. Şi cum bunele intenţii pavează de obicei drumul spre iad – iată-ne în al douăzecelea an de tranziţie, fără prea multe perspective de a ieşi la liman…

Trăim nişte zile speciale: 65 de ani de la finele războiului şi, foarte curând, 70 de la ultima răpire a Basarabiei. Am scris rândurile acestea nu pentru a aniversa sau a comemora evenimentele, le-am scris pentru a demonstra că istoria unui individ sau a unui neam poate încăpea şi pe o singură foaie de formatul A-4, cu tot tragismul ei, şi că din atâta chiar se pot trage şi învăţături.
Suntem noi, basarabenii, COPII AI DEZASTRELOR şi, din încleştarea cu destinul, sau mai ales cu trufaşii, uriaşii vecini n-am fi putut nicicum să ieşim învingători.

Suntem nişte învinşi.

Zadarnic cere explicaţii la acest termen ministrul rus din partea preşedintelui nostru interimar. Oare chiar să nu ştie înaltul demnitar obligat să-şi asume trecutul predecesorilor că, trimiţându-se pe front toată populaţia bărbătească a Moldovei în calitate de carne de tun (neinstruită, neînarmată!), s-a comis un atac asupra factorului genetic cel mai sănătos al naţiunii? Că, după ce alte sute de mii au fost exterminate prin foame, lucrurile s-au agravat şi mai mult? Că va fi nevoie de vreme multă, foarte multă până se va reveni la o normalitate genetică?

Şi nu pot să nu mă gândesc la cei şaptezeci de tineri soldaţi moldoveni ce vor bate pasul de paradă pe granitul Moscovei. Unii dintre ei, posibil, nepoţi sau strănepoţi ai celor ce au făcut peste Vltave şi Dunări poduri din carnea lor ca să poată trece soldatul roşu… Îşi vor aminti soldăţeii nostri de străbunii sacrificaţi?

Sau cum se vor simţi ai noştri ţinând pasul cu cazacii din Transnistria? Ei, copiii celor ce nu şi-au precupeţit vieţile şi sănătatea ca să ne apere bruma de suveranitate şi independenţă? Îşi vor aminti de soarta celor trei sute de tineri trimişi dezarmaţi la Tighina de către imbecilii noştri şi lichidaţi fără urmă de către părinţii acestor cazaci (probabil „biruitori)?

Mai sunt şi alte întrebări ce nu se pun: există biruitori de calitatea întâia şi a doua? După 23 august, mii şi mii de ostaşi români au căzut pe câmpiile Ungariei şi în Tatra mică luptând alături de sovietici. După cucerirea în lupte grele a oraşului Debreţin de căte divizia Tudor Vladimirescu, comandamentul sovietic a dispus ca în titulatura diviziei să se adauge şi numele oraşului. N-am auzit ca veteranii din această armie să fie pomeniţi printre invitaţi. Ori poate e vorba de conturi mai vechi?

În războiul ruso-turc din 1877-1878, după un asediu de multe luni, armata rusă nu putea cuceri nicidecum fortificaţiile de la Smârdan (Bulgaria) şi nici reduta Griviţa I (Plevna) considerată inexpugnabilă. În urma unor atacuri fulgerătoare, ambele redute au fost cucerite de către dorobanţii români. Dar în catedrala înălţată la Sofia de către ruşi nici pomeneală de ostaşii români…

Zeci de ani ni s-a tot băgat în cap că poporul sovietic singur a salvat omenirea de fascism. Acum, cu jumătate de gură, se admite că au mai făcut câte ceva şi alţii: americanii, englezii, francezii. Dar noi?

Marele scriitor şi patriot rus, Victor Astafiev, un om de o cinste şi onoare proverbială, a scris într-una din însemnările sale: „Rusia i-a învins pe nemţi nu prin măiestrie militară, ci asfixiindu-i cu cadavrele a zeci de milioane de soldaţi mânaţi în luptă” (citez din memorie).
Cine ştie, poate în cazul acesta au contribuit şi morţii nostri?

Dar morţii noştri nu pot fi învingători: ei nu s-au jertfit, ei au fost sacrificaţi.

Şi ne rămâne nouă, copiilor lor, dar şi ai dezastrelor, să gândim ceea ce nu li s-a permis lor să gândească…Articole asemănătoare:

• „Ronaldo nu ştie să piardă”
• Ziua de naștere a lui Aureliu Busuioc fără Aureliu Busuioc
• Aureliu Busuioc şi Ioan Es. Pop, laureaţi ai Primăverii Poeţilor–2012

EL a intrat în Ierusalim duminică, în zi lucrătoare, singur şi simplu, călare pe un măgăruş (cum ar intra azi în Moscova ori Berlin într-un Trabant sau Zaporojeţ!) şi oamenii oraşului L-au întâmpinat cu crengi de palmier şi urale, I-au strigat vorbe de salut şi de bine, tot atât de tare, cum abia peste trei zile aveau să-i ceară urlând lui Pilat să-l graţieze nu pe El, ci pe tâlharul şi ucigaşul Baraba…

Născut din Duhul Sfânt, din Dumnezeu-Tatăl şi din Preacurata Fecioară Maria, El ştia cu ce misiune a venit pe pământ în chip de Om, şi pentru puţină vreme a devenit cu adevărat om, cerând Tatălui ceresc în taină îndurare, să treacă de la El paharul cu patimi crude ce-l aştepta; mai mult, a rămas până în ultima clipă cel ce trebuia să îndure neomeneşte pentru ca cei înecaţi în păcat să înţeleagă cu ce preţ vor fi mântuiţi. Mai ţineţi minte: „Eloi, Eloi, lama sabactani”?… Dar şi „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac”?…

Puţini au fost cei ce au înţeles acum două mii de ani pe cine au în faţa lor. Unul dintre acei puţini a fost şi Pilat. Dar acesta, militar şi politician, prins în strădania de a calma situaţia tulbure din regiunea proaspăt cucerită de romani, după discuţia cu Mesia si negăsindu-l vinovat, L-a predat iudeilor cu „Ecce homo”. Apoi n-a găsit nimic mai bun de făcut decât să-şi igienizeze membrele superioare. Lucrul acesta i-a păstrat oarecum pozitiv numele în istorie… „Cu moartea pre moarte să calce” încă nu le este dat muritorilor, dar ei ştiu că, mărturisind adevărul credinţei coborâte pe pământ prin crucificare de către Mântuitor (la cererea mulţimii!), vor avea parte de judecata cea dreaptă de apoi.

În aceste zile de durere pentru patimile lui Hristos, de bucurie pentru minunea Învierii Sale şi de pioasă aducere aminte pentru apropiaţii ce nu mai sunt printre noi, morala creştină, devenită morala (cel puţin declarată!) a unei bune jumătăţi din omenire, ne îndeamnă să fim toleranţi şi drepţi. Să dăm Cezarului ce este al Cezarului, dar să îndemnăm la bine şi pe cei ce păcătuiesc. S-o rupem fără violenţă cu trecutul păgân şi să-i atragem pe calea cea dreaptă pe cei ce mai persistă cu fapta şi gândul în necreştinism.

Nu există acum popor care să fi dat naştere unui fiu, despre care am putea spune hotărât „Ecce homo!”, dar din sânul oricărei comunităţi au plecat de curând personalităţi care nu se vor teme de judecata de apoi. Nu este o excepţie nici Moldova noastră. Şi e prilejul bun să ne amintim de ei acum, în preajma aşa-zisului Paşte al Blajinilor dacă nu am prea făcut-o până acum.

Şi aici vreau să pomenesc numele celor cam trecuţi cu vederea de către Cezarii noştri, a Cezarilor ce trebuie şi ei să dea, nu doar să primească. Au trecut puţini ani de când a plecat dintre noi Vasile Vasilache. Unul dintre scriitorii care au pus umărul voinic la ridicarea prozei basarabene. De multe ori i s-a mai pomenit numele? Există multe semne în acest oraş că a trăit el aci, printre noi?

Ceva mai mulţi ani s-au scurs de când ne-a părăsit Mihail Grecu. Pictorul care putea ilustra de unul singur existenţa unei rezistenţe la un regim criminal prin artă! Este vreo stradă care să-i poarte numele? Vreun muzeu adevărat cu numele lui? Vreun bust? Există doar bătălia dintre foştii colegi pentru moştenirea atelierului său, de unde au plecat pânze expuse prin marele Muzeu Tretiakov şi în alte pinacoteci ale lumii. Şi un album editat la Moscova, de către Confederaţia Internaţională a Pictorilor, nu de ţara pe care a glorificat-o cu talentul său.
Ca să nu mai vorbesc de Emil Loteanu, cel care a făcut cunoscut lumii, milioanelor de spectatori cu minunatele lui „Poieni roşii” sau cu „Şatra” numele acestei provincii neştiute, cucerind prin talentul său unul din cele mai râvnite premii ale cinematografiei mondiale.

Premiu – la decernarea căruia nu i s-a permis să plece în Europa de către regimul obtuz şi totalitar de tragică aducere aminte.
Scrie în „Decalog”: „Să nu-ţi faci chip cioplit.” Iar „chip cioplit” nu este neapărat viţelul de aur. Chip cioplit poate deveni şi un ins ridicat în slăvi în mod exagerat şi permanent. Chiar dacă valoarea, importanţa acelui ins este cu adevărat foarte mare. Eu nu cred că unul din cei mai talentaţi, mai valoroşi maeştri pe care i-am pierdut de curând ar fi acceptat ca toate onorurile ce i se aduc lui acum să fie folosite pentru a acoperi lipsa de atenţie faţă de ceilalţi, pomeniţi mai sus. Pe lângă indiscutabilul talent cu care a fost hărăzit de pronia cerească, maestrul a dat dovadă şi de o modestie exemplară….

Desigur, în pragul marilor sărbători creştineşti noii noştri conducători, porniţi pe calea cea dreaptă, vor găsi timp şi pentru a cinsti corect toate valorile ţării. Aşa ar fi creştineşte. N-ar fi doar o spălare pe mâini.

Să întâmpinăm cu bucurie Învierea Mântuitorului.

Şi să ne rugăm pentru odihna sufletelor celor ce ne-au părăsit şi cu care ne vom întâlni poate doar la Judecata cea de pe urmă…

Aureliu BUSUIOCArticole asemănătoare:

• Scrisorile lui Buraga // Valoarea eurasiatică
• E din nou fotomodel, deşi a fost desfigurată cu acid!
• În amintirea zilelor cu dor

O sumă de cuvinte…

Forţaţi de către comunişti să creadă că Dumnezeu nu există, că religia e narcotic, aspru pedepsiţi dacă îşi botezau pruncii sau îşi petreceau morţii creştineşte, în răstimpul celor cincizeci de ani de calvar totalitar cei mai mulţi basarabeni, chiar dacă nu au devenit atei, au pierdut busola credinţei.

Lipsiţi de păstorii duhovnici – exterminaţi sau marginalizaţi de către autorităţile sovietice, drept credincioşii, cândva trăitori ai pământului Basarabiei româneşti, puţinii rămaşi în jurul bisericilor nedărâmate sau netransformate în grajduri şi magazii, au primit cu entuziasm întoarcerea la cele sfinte şi veşnice. Dar de pe culmile talazului de bucurie n-a prea avut cine să le deschidă ochii asupra unor „amănunte” esenţiale: părăsind binecuvântatul plai, „socialismul multidezvoltat” n-a uitat să lase în urmă pe lângă coloana a cincea „mirean㔺i agentura patriarhiei moscovite ca să se „îngrijească” de treburile duhovniceşti ale noului stat suveran şi independent.

Am fost cu toţii martori ai Istoriei. Ştim cu toţii cum a câştigat recunoaşterea – prin CEDO! – adevărata mitropolie a Basarabiei, şi umilinţele la care a fost supusă de neocomunişti. Şi mai ştim şi de compromisurile la care a fost nevoită să apeleze pentru a nu bulversa masele de credincioşi, atâţia ani supuşi presiunilor Patriarhiei Ruse…

E vorba, fireşte, de acceptarea stilului vechi.

Refuzând calendarul creştin reformat de către Papa Gregorie XIII, patriarhia şi biserica rusă au continuat să păşească „pe un drum propriu”, osebit de al restului lumii, adică rămânând dependente de calendarul iulian al necreştinului Cezar, obligând şi teritoriile ocupate, în speţă Basarabia, să treacă la acelaşi rit vechi.

În timpul sovietelor, Patriarhia Rusă, obedientă regimului, s-a târât cu două săptămâni în urma lumii creştine civilizate, astfel că atât Naşterea Domnului, cât şi alte mari sărbători aveau loc după Anul Nou gregorian, singura dată comună acceptată de către autorităţi din motive diplomatice… Cum zicea un coleg – Naşterea lui Mesia nu corespundea nicicum cu data apariţiei stelei (cometei!) din renumita pânză a lui Giotto, cât cu semnalele stelelor de pe Kremlin…

Totuşi o bună parte din populaţia Basarabiei, mai ales din sudul republicii şi intelectualitatea, au sărbătorit în toate timpurile Naşterea Domnului la 25 decembrie, contrar voinţei Mitropoliei Moldovei (dependentă de Patriarhia Moscovei). Cât priveşte Mitropolia Basarabiei, nu sunt semne că ar avea ceva împotrivă. Dimpotrivă!

Şi iată, datorită Crailor din răsăritul Europei (nu „de la răsărit”!), adică voinţei guvernului AIE, prin semnătura  premierului Vlad Filat, ziua de 25 decembrie a fost decretată liberă, orice credincios putându-şi permite să facă pasul înainte spre civilizaţie!

Dacă nu m-aş teme să comit un sacrilegiu, aş spune: „Iată naşii unui Crăciun civilizat! De azi înainte, Mântuitorul nostru Iisus Hristos poate să se nască şi în Moldova la aceeaşi dată ca în restul lumii”. Chiar dacă „apărătorii adevăratei religii”, foştii demolatori de lăcaşe sfinte şi ucigaşi de preoţi – comuniştii sunt, fireşte, contra!

Să ne amintim de anii noştri tineri, de zăpezile de altădată…

Dar – stop!

Am avut în ultimii ani de stăpânire comunistă câteva Crăciunuri lipsite de omăt, ca o pedeapsă a cerurilor pentru păcatul de a nu fi ştiut să alegem. Eram gata să scriu şi de data asta ca şi anii trecuţi: „nici lipsa zăpezii nu ne va stinge entuziasmul…” Dar Creatorul a avut grijă să aştearnă peste noi pânza de nea orbitor de albă, imaculată ca şi scutecele Mântuitorului, ca un semn al iertării Lui.

De azi înainte, Domnul Iisus Hristos se va naşte şi la noi aşa cum au spus proorocii!
… Şi va începe iar să răsune în satele şi oraşele noastre clinchet de zurgălăi nu în ianuarie, ci în decembrie, şi voci subţirele de copii vor vesti tuturor că „Astăzi Preacurata\  Preanevinovata\Fecioara Maria\ Naşte pe Mesia!” şi, în jurul brăduţilor împodobiţi, mame şi bunicuţe vor povesti nepoţilor

Cum s-a născut Iisus Hristos
În ieslea cea săracă
Şi boii peste El suflau
Căldură ca să-i facă…

Primiţi colindătorii, basarabenilor! Au stat atâţia ani în ilegalitate!…
Crăciun nou şi fericit!Articole asemănătoare:

• Crăciunul pe stil nou – între religie şi politică
• Preotul Cibric nu renunţă
• „Revenim la normalitate”

Articole asemănătoare:

• Saxofonul, protagonist al festivalului „Sax Story” // FESTIVAL
• Prea trist…
• Prea trist…

Articole asemănătoare:

• Bărbatul cu cel mai lung nume
• Scrisori din casa de nebuni: Un popor – două stiluri. Rolul fasolei
• Gheorghe Ţopa, iubit de socri

Paralizia civilizaţiei va începe în clipa în care servitorii noştri mecanici vor fi învăţaţi să gândească singuri, şi îşi vor da seama că nu le mai suntem folositori.

În fond, vom fi victimele propriei noastre gândiri. Dar de fapt, în mare, nu mai gândim de mult. Doar n-o să pretindem că marile, măruntele şi stupidele conflicte interetnice, atacurile masive şi sălbatice asupra naturii, distrugerea aproape conştientă a balanţei cald-rece în atmosferă sunt rezultatul gândirii unei societăţi sănătoase la cap! De fapt, ne lăsăm la cheremul câtorva minţi geniale preocupate de probleme neînţelese maselor, dar acceptate de acestea pentru că sună frumos, ca nişte basme cu Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene: tinereţe fără bătrâneţe, viaţă fără de moarte, apă vie şi apă moartă, cai inteligenţi, hrăniţi cu jăratic…

Dar, la urma urmei, de ce n-am accepta ceea ce ne propun minţile strălucite? Care sătul, locuind într-o vilă cu etaj şi maşină la scară, n-ar dori să-şi prelungească viaţa cu câteva mii de ani? Care urâţică n-ar visa să se transforme într-o domniţă frumoasă de mama focului? Care slăbănog distrofic nu s-ar vrea un Făt-logofăt, cu muşchii cât pepenii şi potenţa unui taur comunal? Şi care eschimos nu visează să vadă cum într-o dimineaţă pe banchiza tot mai topită cresc palmieri şi ficuşi?

Şi atunci, fără să te întrebe, vin mai întâi minţile neordinare ale comerţului să-ţi hrănească neuronii cu îndulcitori, conservanţi, coloranţi care-ţi reorientează ceea ce crezi tu că e gândire spre iluzie. Apoi vin alte minţi, şi mai puţin afectate de scrupule, care-ţi materializează iluzia cu alcool şi cocaină; apoi – indiferent cine mai vine –, vine cu generaţia Coca Cola, cu generaţia fast-food, cu generaţia tam-tam a discotecilor şi dezmăţului. Iar pentru foştii cândva acsacali – cu generaţia Alzheimer….

Iar în timp ce comerţul va prospera cu adaosurile alimentare, cosmetologii cu bisturiele lor vor transforma broscuţele în Ilene Cosânzene, farmaciştii impotenţi în tauri, iar toboşarii vor preface  lumea într-o uriaşă discotecă, cele câteva minţi geniale, obişnuite să  o ia înaintea timpului, vor fi descoperit deja tehnologia trecerii de la maşina mecanică la cea gânditoare, de la suta de ani de existenţă a lui homo sapiens la omul nemuritor, de la…

Stop!!!
Dar la ce-i va mai trebui robotului gânditor omul etern? Ca să aibă pe cine-l hrăni? Ca să-l aibă pe cel care-i va da ordine? Ca să aibă cine-i produce energia electrică necesară?

Spanac!
Robotul gânditor va şti, în sfârşit, ce este şi cum poate fi produsă electricitatea. Cea care naşte din pieptănatul părului, din mângâierea blănii credincioasei tale pisici, cea care naşte din ciocnirea a doi nouri şi cade pe pământ sub formă de milioane de waţi şi amperi. omul fiind neputincios să o capteze.
Şi vor rămâne nefolosite genialele descoperiri ale tinereţii fără bătrâneţe şi ale vieţii fără de moarte.
Nefolosite de oamenii de care nu va mai fi nevoie.
Şi doar undeva, prin memoriile marilor vizionari de azi, se va păstra în scris timida speranţă a vreunuia dintre ei că se vor găsi cândva şi printre roboţii gânditori producători de coloranţi, îndulcitori şi fast-fooduri. În exclusivitate pentru roboţi…
Dumnezeule! Dacă aţi şti cât de mult aş fi vrut să fiu măcar o săptămână nemuritor!Articole asemănătoare:

• 2 Plus, Un „dobânditor de bună credinţă”?
• Răzbunarea
• Oleg Voronin, preşedintele Asociaţiei Antreprenorilor de la Moscova