Primarul de Vălenii de munte o felicită pe Eugenia Bragarencu

Cum să trăieşti 100 de ani şi să te respecte toată lumea

Se spune că vârsta nu e un merit, Valea Teleajenului e biblică, după scriitorul Lucian Avramescu, cu cetăţeni mulţi ce depăşesc vârsta de 100 de ani. Printre aceştia se numără şi basarabeanca Eugenia Bragarencu, aşa se prezintă ea, o profesoară de limba rusă. Să predai rusa în România postbelică şi după asta să te bucuri de respectul tuturor pe unde ai lucrat chiar este o performanţă.

Doamna Bragarencu spală ruşinea multor basarabeni care au mers în România comunistă ca torţionari, comunişti de tot felul şi aventurieri, ea n-a predat limba rusă, ci „mult mai multe”, mai pe înţeles, cum să trăieşti ca să fii respectat de toţi. În drum spre Văleni m-a obsedat întrebarea: „Cum se explică faptul că o simplă profesoară de limba rusă, în România, se bucură de respectul atâtor oameni?”.

Am aflat acest lucru în timpul ceremoniei dedicată omagierii sale, fără ca să întreb de cineva. „O femeie optimistă, curajoasă, vorbeşte pozitiv de oricine, o bună prietenă, onestă, sinceră transparentă, îţi spune părerea ei, dar nu o impune nimănui”, îmi spune o doamnă simpatică de vârstă mijlocie, vecină de scaun.

Acasă, pe strada Gheorghe Lazăr

19.05.2013, Vălenii de Munte, judeţul Prahova, intrăm în curtea îngrijită şi liniştită a profesoarei de pe strada Gheorghe Lazăr, unde au primit locuri de casă în anii 1940 foarte multe familii de basarabeni refugiaţi. În curte ne aşteaptă nepotul doamnei şi soţia acestuia, împreună cu câteva persoane apropiate, cu cafea şi prăjituri.

Peste câteva clipe, ni se asociază primarii de Parcova, Edineţ, Marcel Snegur, şi cel de Donduşeni, Republica Moldova, însoţiţi de două persoane, urmează multă… multă lume, curtea doamnei devine neîncăpătoare.

Presa, sub lupa profesoarei

Aşteptăm omagiata. „Vai de mine, nu-mi vine să cred! A venit atâta lume!”, doamna îi strânge tinereşte la piept pe basarabeni prezentându-i emoţionată oaspeţilor: „Aceştia sunt de la Parcova, satul în care m-am născut eu!!!”. Îmi face marea onoare de a se aşeza lângă mine. O rog să-mi spună ce face ea în fiecare zi. „Ce fac eu? În timpul liber? Întâi şi întâi, dimineaţa beau o cafeluţă mică, să-mi dea puţină energie. După aceea, mă spăl din cap până în picioare. Aţi înţeles? Bărbatul înţelege. Mănânc ceva şi încep să scriu, să citesc, dar nu pot citi bine din cauza ochilor. Cât m-am tratat, nu se poate, mi-a spus medicul ruşinat: ‚Doamnă, nu se mai poate, totul e sclerozat… vârsta”, spune resemnată femeia. (Am vrut să scriu „bătrâna”, ar fi fost cea mai mare greşeală a mea, deoarece cuvântul „bătrân” este incompatibil cu această persoană.)

„De aceea, am o lupă mare cu care citesc toate articolele, sunt abonată la multe ziare. Mănânc la prânz, mă culc, dorm două–trei ore, mă trezesc la 16:00, iarăşi mănânc ceva şi deschid televizorul, numai seara mă uit la televizor, nu abuzez de el. Cei care mă sună ştiu că trebuie s-o facă până la 17:00, când încep ştirile seara, să nu mă sune nimeni, căci nu aud şi iese ceva pe dos…”, vorbeşte cu multă importanţă despre informarea sa zilnică. „Vine coafeza mea”, doamna se scuză şi se retrage pentru a se pregăti pentru ceremonia dedicată aniversării sale.

O lecţie de demnitate

August 2012, Vălenii de munte, jud. Prahova, România. Eugenia Baragarencu împreună cu profesoare din Basarabia.

Mergem la Casa de Cultură a Vălenilor, lume multă, de toate vârstele, din Podenii Vechi, Bălţeşti, Homorâciu, localităţi în care a predat omagiata, primari foşti şi în funcţiune, scriitorul Lucian Avramescu, elevul profesoarei, profesori din Basarabia şi judeţul Prahova, militari şi cei care se află sub lupa ei, reporterii. Omagiata se aşază la o masă special amenajată şi începe a primi mulţimea de oameni care au venit să o felicite. Încet, încet, este acoperită de flori.

Profesorul Ion Bociocă inaugurează sărbătoarea: „La Vălenii de Munte există mulţi oameni de 100 de ani, însă nu s-a mai întâlnit să avem o doamnă cu o memorie şi o constituţie fizică formidabilă, cu un optimism fantastic. Câte nu s-au întâmplat în viaţa ei! Zicem că bunul Dumnezeu a protejat-o, dar poate genele, poate viaţa sa cumpătată. Acest moment îl oferim în totalitate distinsei doamne Eugenia Bragarencu”.

„Bragarencu e puterea”

„Cine, eu? Să vorbesc eu acum?”, femeia se ridică vioi în picioare: „Bine aţi venit la aniversarea mea, am împlinit 100 de ani! Atâta lume!… De pe malul stâng şi drept al Prutului, vă iubesc pe toţi! Am lucrat în învăţământ în diferite sate [Eugenia Bragarencu a început să predea în 1935, în Basarabia, apoi a urmat Ardealul şi Muntenia], când am venit la Podenii Vechi [judeţul Prahova], nu aveam decât ce era pe mine, primarul de atunci mi-a dat ajutor, mi-a trimis un car cu lemne. N-am dat şpagă, nu era şpagă atunci! Aici am o colegă, uite asta este, învăţătoare la Podenii Vechi, am cununat-o cu soţul meu, înseamnă că am fost noi foarte uniţi la Podenii Vechi. După Podenii Vechi, inspectoratul şcolar m-a numit pe mine şi pe Bragarencu la Bălţeşti. După aceea am mers la Institutul „Maksim Gorki” (1950).

„Respectă-mă, să te respect!”

În 1953, am venit aici, la Văleni, la Şcoala medie de cultură generală, astăzi colegiu în frunte cu un director bun, o mână de fier, aşa trebuie să fie, altfel totul o ia razna. În învăţământ trebuie să fie disciplină…

Ei, eu sunt acum la o sută de ani. Vă dau un sfat. Eu am trecut prin multe. Ca să ajungi la o sută de ani nu e simplu, totul în viaţă să faceţi ponderat, nu multă mâncare, băutură, dacă se poate, cât mai puţină, nu fumaţi şi nu pierdeţi nopţi în zadar. Timpul liber l-am petrecut citind şi făcând lucruri care mă delectează. Dacă am pierdut nopţi, numai cu lecturile. Mi-a plăcut să fac ceva bun pentru ţara asta pe unde am fost. Să vedeţi câte persoane au venit de la Homorâciu! Respectă-mă, să te respect! A venit şi impiegatul de la gară, dl Morcov, are 99 de ani şi cinci luni, a venit să mă vadă! Din respect a făcut aşa ceva!… N-am făcut nimănui niciun rău, chiar dacă s-au întâmplat lucruri şi mai neplăcute, n-am ţinut ură pe oameni. Vă respect şi vă iubesc pe toţi!”, după ce îşi încheie discursul, doamna se adresează primarului de Văleni aflat în preajma ei: „S-a înţeles? Foarte bine!”.

Botezul primarului

Primarul de Văleni a felicitat omagiata, în numele Consiliului local al oraşului, şi i-a mulţumit pentru sfaturi. „Eu personal vreau să vă mulţumesc pentru sfaturile pe care mi le-aţi dat, v-am pregătit un cadou şi o floare, şi o să aştept peste trei ani să mă botezaţi din nou.” „Foarte bine”, dacă nu vă supăraţi, nu le puneţi în faţa mea, căci vreau să văd publicul”, a intervenit mătuşa.

Marcel Snegur, primarul de Parcova, i-a adus sărbătoritei un set de CD-uri despre localitatea sa şi titlul de cetăţean de onoare al localităţii. În urma apariţiei materialului despre Eugenia Bragarencu în „Jurnal de Chişinău”, acesta, însoţit de Ion Bâlba, preşedintele Asociaţiei „Parcova Nova”, a mers la Văleni pentru a o vizita pe dna Bragarencu.

Inteligenţă şi luciditate perfectă

Poetul Lucian Avramescu a relevat inteligenţa şi luciditatea perfectă a omagiatei, discursul pe care l-a ţinut, „asta ţine nu doar de genetica persoanei, ci de bogăţia sufletească şi intelectuală a profesoarei Bragarencu”. „Am venit şi eu să o felicit, să-i pup mână şi să mă bucur că există… Dna Bragarencu este o lecţie de demnitate, care îşi poartă vârsta cu o frumuseţe uluitoare. Este o bogăţie să o asculţi şi să fii în preajma ei. Vă invidiez că o aveţi aici, în comunitatea voastră de pensionari foarte tineri, pentru că, având o asemenea portavoce, aveţi o tinereţe eternă în Dvs”.

Drept cadou, poetul i-a dedicat profesoarei sale o poezie: „Luaţi un pic de Bragarencu / Profesoara mea de rusă din tărâmul liceal / Împlineşte suta astăzi, scurt multiplu pentru an, / Să-i urez încă o sută, o fi mult, o fi puţin, / Mai bine golim cu dânsa, / Un bogat clondir cu vin, / Profesoara Bragarencu din Vălenii mei de Munte / Nu m-a învăţat ruseşte, dar vă jur cu mult mai multe, / Dacă viaţa vă e şuie, dacă v-a răpus tristeţea, / Luaţi un pic de Bragarencu şi reînvie tinereţea, / Nu vă luaţi cu ea la trântă, / Că vă biruie pe toţi, / Bragarencu e puterea, transplantată-n strănepoţi”. La mulţi ani, Doamnă Bragarencu! Evenimentul a fost organizat de Primăria oraşului Vălenii de Munte şi Clubul pensionarilor „Armonia” din localitate.

Regele Mihai, „foarte drăgălaş”

Eugenia Bragarencu s-a născut pe 20 mai 1913, în comuna Parcova, judeţul Bălţi. A făcut şcoala primară la Petroşani, a fost printre primele generaţii care au învăţat în limba română după cei 106 ani de ocupaţie ţaristă. După ce a absolvit şcoala primară, a făcut încă un an la liceu, „ca să nu umblu vagabondă”. În 1926, a mers la Şcoala normală de la Iaşi, „a fost un examen foarte serios, nu ca acum, pe bani. Ne-am dus trei fete de la Petroşani, nimeni nu ne cunoştea, şi toate trei am intrat”.

A terminat şcoala în 1933 şi a primit diplomă de învăţătoare. Instituţia era patronată de principesa Elena, fiica reginei Maria, „venea mereu la noi la şcoală, discuta cu fetele, era foarte apropiată. Acolo venea şi regele Mihai. Era micuţ, când îl întrebai cum îl cheamă, băga capul în fusta principesei. Era foarte drăgălaş, dar nu vorbea…”.

În acelaşi an, a fost repartizată în comuna Stroici, lângă Ripiceni, judeţul Bălţi. „M-am căsătorit în 1934, în 1935, am avut un copil. Şi pentru că nu eram din aceeaşi clasă socială cu ei, soacră-mea mi-a spus că am venit cu fundul gol şi să plec.” După aceea, a fost numită învăţătoare la Frumuşica Veche, judeţul Cetatea Albă. Acolo s-a recăsătorit şi s-a aflat până în 1940.

Suspectată de spionaj

În iunie 1940, sovieticii au ocupat Basarabia. „Am aflat noaptea de la cineva că s-a făcut un pact şi vin ruşii. Toată lumea se îmbrăca în grabă ca să prindă graniţa deschisă. Sovieticii au anunţat că frontiera va fi deschisă trei zile, însă până dimineaţă au închis-o.”

A mers la Ungheni, dar n-a putut trece Prutul, i s-a cerut viză. S-a întors la Chişinău şi a stat pe trotuarul consulatului sovietic trei săptămâni. „Era un rând foarte mare acolo. Ei bine, am primit actele şi m-am dus din nou la Ungheni. La Prut erau nişte soldaţi cu ochii oblici şi cu ştîki. Am fost strigată la portavoce de un ofiţer: «Bragarencu Eugenia!» M-am prezentat însoţită de un soldat. Între timp, colonelul a observat că am nume de fată, numele primului soţ şi numele celui de-al doilea soţ. Aveam trei nume. Am fost întrebată de ce am trei nume, le-am explicat situaţia mea. «Nu, eşti spioană! La dubă cu ea!» Am plâns, am ţipat, am vrut să mă arunc în Prut. În acest timp, şeful Comisiei române a văzut toată scena şi a strigat la portavoce: «Ea este a noastră!». Astfel, am scăpat…”

Înapoi la Frumuşica Veche            

Imediat ce a ajuns, după ce s-a liniştit, a mers la inspectoratul şcolar, a fost repartizată în Ardeal. Acolo a lucrat între 1940 şi 1941. În iunie 1941, prin ordin militar, a fost trimisă la Frumuşica Veche „ca să iau şcoala în primire. Am mers încolo în calitate de director, pentru că bărbaţii erau pe front. Aşa am condus şcoala până în 1943”.

În toamna anului 1943, frontul s-a întors spre Berlin. A organizat evacuarea şcolii la Deva. Ea însă a venit în judeţul Prahova.

Ilie GulcaArticole asemănătoare:

• „Fâţâiala” mătuşii Eugenia
• „Bunica Zdubilor” s-a trezit cu vecinii la geam
• Scrisorile lui Buraga: Între anul nou pe nou şi anul nou pe vechi

Germania revine regulat la trecutul său. Scriitorul Günter Grass evocă copilăria sa la Danzig şi angajamentul său în Waffen SS, la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Descoperirea recentă a trecutului nazist al lui Horst Tappert, inspectorul Derrick din serialul televizat omonim, i-a fost fatală filmului în Germania. Astăzi, o carte promite să facă lumină despre trecutul Angelei Merkel.

Volumul „Viaţa Angelei M. / Das Erste Leben der Angela M.” evocă trecutul actualului cancelar în Germania de Est. Cei doi autori, Ralf Georg Reuth şi Günther Lachmann, afirmă că Angela a fost, în special, responsabilă de „agitaţie şi propagandă” (agitprop) în cadrul Tineretului comunist.

Când Merkel oferă mărturii

Angela Merkel, care menţionase până în prezent că a avut un rol cultural în organizaţie – ce număra până la două milioane de membri, n-a dezminţit, luni, informaţiile despre trecutul său de tânără activistă în Republica Democratică Germană (RDG). Interogată în 2004 despre rolul său ideologic, Angela Merkel a răspuns: „Nu-mi amintesc să fi făcut agitaţie într-un fel sau altul. Eram responsabilă de cultură”.

Astăzi, cancelarul, care va concura pentru un al treilea mandat la alegerile legislative din 22 septembrie, se arată evazivă. „Nu pot decât să mă mândresc cu memoria mea (…) Dacă apare altceva, pot să mă acomodez”, spune ea, lăsând să se înţeleagă că alte aspecte ale vieţii sale de tânără germană din Est ar putea să apară. „E întotdeauna altfel când apare ceva, ceea ce e înţeles diferit în Germania de Vest. Oamenii îşi zic: ‘Ea nu ne-a spus încă nimic’. „Ceea ce contează pentru mine este că n-am căutat să ascund un secret. Sunt alte lucruri despre care n-am vorbit pentru că nu m-au interogat”, explică ea.

Angela Merkel avea 35 de ani la căderea Zidului berlinez, în 1989. După un doctorat în fizică, a lucrat ca cercetător în cadrul unui institut de la periferia Berlinului de Est. Ca şi cvasitotalitatea tinerilor săi compatrioţi, ea făcea parte din cadrul Tineretului liber german, ramură tânără a Partidului Comunist. A ales să se ocupe de acţiunea culturală în scopul – va explica ea mai târziu – de a putea ieşi şi întâlni alţi tineri, pentru a se „emancipa” de primul său soţ foarte sedentar, consideră ea.

Fiica lui „Kasner cel roşu”

Pentru Mike Mohring, astăzi şef al Partidului creştin-democrat în Turingia, activitatea politică a actualului cancelar în RDG „n-a depăşit niciodată limitele decenţei”, deoarece n-a lucrat niciodată pentru Partid sau pentru Stasi, poliţia politică a regimului.

Contrar altor „Ossis” celebri, ca actualul preşedinte al Republicii, fostul pastor Joachim Gauck, care a luptat împotriva regimului şi al cărui tată a cunoscut gulagul sovietic, Angela Merkel a spus întotdeauna că n-a avut niciun rol politic în RDG. Tatăl său, Horst Kasner, pastor de asemenea, aparţinea aripii Bisericii protestante care susţinea regimul. El a părăsit voluntar Germania de Vest pentru a se instala în Est în 1954, câştigând aici trecere cu numele „Kasner cel roşu”.

(După lemonde.fr, în română de I.G.)

 Articole asemănătoare:

• Angela Merkel, Omul Anului
• „Fetişcana” // DATE BIOGRAFICE
• Angela Merkel, la Chișinău

Altoirea în despicătură şi semidespicătură

Nea Gheorghe Onică din Micleuşeni, Nisporeni, ne-a invitat insistent la el în ospeţie pentru a comunica cititorilor noştri experienţa sa în domeniul grădinăritului. Orice pom sau tufă de viţă-de-vie din grădina sa este altoită şi împodobită cu mărţişori. Consideră această practică divină pentru că e generatoare de viaţă. Vrea neapărat să împartă din cunoştinţele sale în domeniul altoitului şi cititorilor JURNALULUI.

Această idee îl obsedează din ce în ce mai mult din cauza că pe zi ce trece podgoriile sunt lăsate de izbelişte. În plus, consideră agricultorul, tufele altoite dau o roadă mult mai mare decât cele obişnuite. „De exemplu, această tufă ‚Leana’, pe soţia mea o cheamă Elena, are trei ani (în trei ani de zile, viile noastre nu dau aproape nimic), după ce am altoit-o, în al doilea an, a dat roadă, dar ea rodeşte şi în primul an, dă circa 30% din roadă”, ne spune nea Gheorghe.

Ţine mult la soiurile tradiţionale, deoarece „sunt mai sănătoase”. „De exemplu, soiurile ‚Cardinal’ sau ‚Muscat de Hamburg’ sunt cu mult mai bune, după unii, pentru că sunt cu mult mai frumoase decât cele tradiţionale. Aceste soiuri nu rezistă fără a fi stropite cu chimicale, n-ar fi mai bine dacă am consuma soiuri de struguri tradiţionale, care cresc şi fără a fi stropite?”, se întreabă moşul. Este convins că vinul este băutura zeilor şi îl consideră drept panaceu. Pentru acest număr nea Gheorghe le propune cititorilor altoirea în despicătură şi semidespicătură, acţiune pe care o pot aplica şi cei care are au bacon la balcon, „numai să nu-l altoiască cu soiuri europene”, atenţionează agricultorul.

Altoirea în despicătură şi semidespicătură se aplică cu succes atât la butaşii tineri de portaltoi, cât şi la cei bătrâni, susţine agricultorul, a altoit butaşi şi de 80 de ani. Altoirea în despicătură şi semidespicătură se execută la adâncimea de 15– 20 de cm în perioada în care solul atinge temperatura de până la +20 grade C.

Pregătirea butucilor

În condiţiile RM, solul capătă o asemenea temperatură prin luna mai, iar altoirea trebuie terminată la începutul lunii iunie. Până în toamnă, lăstarii altoirii se dezvoltă şi se maturează. Pregătirea butucilor pentru altoirea în despicătură şi semidespicătură se reduce la următoarele: cu două-trei zile înainte de altoire, tulpina subterestră a butucului de portaltoi se dezgoleşte până la adâncimea de 15–20 de cm, se curăţă de ţărână şi scoarţă bătrână, apoi se retează la 3–5 cm mai jos de nivelul solului, locul tăieturii se netezeşte minuţios cu cosorul.

În această stare, butucul se lasă două–trei zile pentru încetinirea scurgerii sevei prin tăietură. Butaşii de altoi se pregătesc de cu toamnă de pe butucii productivi şi se păstrează în condiţii obişnuite. Însă deoarece altoirea se face tocmai în luna mai, odată cu ridicarea temperaturii, ochii butaşilor de altoi ar putea să crească. Butaşii de altoi se păstrează începând din aprilie în beciuri sau în frigidere speciale, la o temperatură de la 0 la +6 grade. Cu una–două zile până la altoire, coardele de altoi se taie în butaşi cu unu–doi ochi şi se îmbibă cu apă cât mai bine. Pentru a evita uscarea lor, la locul de altoire se aduc înveliţi în cârpe umede.

Altoirea

În tăietura tulpinii portaltoiului se face o despicătură cu lungimea de 2–3 cm. Dacă se altoieşte în semidespicătură, tulpina portaltoiului se despică numai într-o parte. În cazul în care tulpina este subţire (1,5-2cm), despicătura se face cu briceagul de altoit sau cel de livadă. Tulpinile mai groase se despică cu un briceag special. Acest briceag se aşază pe tăietura portaltoiului şi se loveşte în el cu un ciocănaş de lemn până când obţinem despicătura de mărimea necesară, trebuie evitate ţesăturile putrede.

În despicătura portaltoiului se introduce altoiul cu doi ochi, la care capătul de jos se ciopleşte în formă de pană. Ca pana să fie mai rezistentă, iar măduva să nu se fărâme, pana de altoi se ciopleşte astfel ca să nu fie atinsă măduva butaşului dintr-o parte.

Pana se taie la acelaşi nivel pe ambele părţi ale butaşului şi cu 5 mm mai jos de nod. Tăieturile se fac dintr-o singură mişcare a briceagului. Suprafaţa tăieturilor trebuie să fie dreaptă şi netedă. Pe butaşul de altoi, pana se face strict egală cu lungimea despicăturii de portaltoi. Altoiul se introduce în despicătura portaltoiului astfel încât ochiul de jos să fie îndreptat în afară, iar cambiul altoiului şi portaltoiului să coincidă pe partea de dinafară.

Altoiul trebuie să intre în despicătură cu toată lungimea penei. În niciun caz nu se permite introducerea altoiului la o adâncime mai mare. De asemenea, nu se lasă tăieturile penei altoiului mai sus de nivelul tăieturii portaltoiului.

Dacă portaltoiul are un diametru mai mare de trei centimetri, în despicătură se introduc doi butaşi de altoi, în ambele părţi. Unirea altoiului cu portaltoiul trebuie să fie strânsă, de aceea se leagă cu sfoară, începând din partea de jos a despicăturii şi până la tăietura portaltoiului. După aceasta, suprafaţa tăieturii de pe tulpina portaltoiului se leagă cu hârtie sau peliculă şi butucul se acoperă cu un strat de sol cu 5-6 cm mai înalt decât altoirea.

Îngrijirea altoirilor

În timpul verii, lăstarii portaltoiului se plivesc sistematic, muşuroaiele se afânează şi se nimicesc buruienile. Lăstarii de la rădăcină se înlătură, dezgolindu-se atent altoitul şi acoperindu-se la loc. Altoirea se tratează cu zeamă bordeleză împotriva manei, iar pentru a combate dăunătorii solul se stropeşte cu chimicale. În perioada de vară se face cotorâtul altoirilor, adică se suprimă rădăcinile care au crescut pe altoi. Operaţia se efectuează peste 30-40 de zile după altoire.

În a doua jumătate a lunii august, muşuroiul altoirilor se împrăştie ca părţile altoiului care s-au aflat în ţărână spre sfârşitul toamnei să se matureze mai bine. După căderea frunzelor, lăstarii altoiului şi locul altoirii se acoperă peste iarnă cu un strat de sol cu grosimea de 25–30 cm. Această lucrare trebuie executată cu atenţie, mai ales când aplecăm lăstarii altoiului la pământ, deoarece concreşterea altoirilor este deseori încă insuficient de rezistentă şi ele pot fi vătămate uşor.

Ilie Gulca Articole asemănătoare:

• Oameni buni // Grădina lui Pojoga
• Jumătate dintre bărbaţi sunt infectaţi cu HPV
• Mariana Şura nu vrea să spună nimic despre nunta Ecaterinei Voronin

Interviu cu Nicholas Dima, profesor, scriitor, publicist şi eseist

Nicholas Dima a vizitat recent Republica Moldova pentru o conferinţă despre sud-estul Europei în contextul geopolitic al globalizării și cazul Republicii Moldova. Cu acest prilej, i-am solicitat cunoscutului profesor un interviu pentru JURNAL, în cadrul căruia acesta prognozează RM un viitor sumbru. În plus, intervievatul susţine că Biserica ortodoxă, pentru a supravieţui, are nevoie de o asociere cu intelectualitatea. Citiţi mai jos ce crede despre presa din RM.

– Stimate Domnule Dima, va mai exista Republica Moldova să zicem peste 20 de ani?…

Pentru aceasta, trebuie de făcut un diagnostic al situaţiei actuale şi de înţeles contextul internaţional. Sunteţi foarte puternic sub influenţa Rusiei, care are o mentalitate de secolul al XIX-lea. Rusia nu are un viitor strălucit din multe puncte de vedere, ca să nu mai vorbim de cel economic şi cel demografic. În opinia mea, Rusia va avea soarta URSS peste 30–40 de ani…

– Trebuie să recunoaştem că şi Occidentul are aceleaşi probleme şi face faţă destul de greu puterilor emergente…

Da, e adevărat, însă statele occidentale au economii puternice şi echilibrate care le asigură un standard de viaţă ridicat şi care neutralizează până la un punct efectul schimbării demografice. Dacă oamenii au un serviciu bun şi o anumită stabilitate, acceptă ordinea publică. Şi chiar dacă în intimitatea lor sunt creştini, musulmani sau evrei, e o chestiune nonviolentă, e o chestiune ce merge mână în mână cu integrarea. De aceea nu văd ruperea statelor occidentale cum s-ar putea întâmpla cu Federaţia Rusă.

– Dar dacă vorbim despre Republica Moldova, Ucraina sau chiar România?…

Cu toată dragostea pe care o am pentru Republica Moldova, nu o văd capabilă să supravieţuiască şi să prospere ca stat independent. Nu are resurse, nu are investiţii străine, nu atrage. Din acest punct de vedere, România e mult mai integrată decât Republica Moldova. Pentru asemenea state ca RM şi Ucraina, viitorul nu e chiar roz, pentru că sunt nedezvoltate, pentru că la concurenţă cu Occidentul pierd şi ceea ce mai au. Singurul lor avantaj este mâna de lucru, care poate fi calificată, resursele care pot fi valorificate, lucruri care trebuie îmbinate cu corporaţii internaţionale.

În plus, e foarte greu să pătrunzi pe piaţa mondială fără ajutor extern. Vinurile româneşti înainte de prăbuşirea lui Ceauşescu se vindeau bine în America, dar pentru vânzarea lor trebuia publicitate. Nu era o cantitate suficient de mare ca să cheltui mulţi bani pe publicitate. Şi atunci o companie mare a luat toate vinurile europene şi le-a pus sub o firmă, „Monsieur Henry”, astfel a fost posibilă reclama. Deci, ca să ajungi la ora actuală la nivel internaţional, trebuie să produci ceva cu care să ieşi pe piaţa mondială şi prin care să-ţi asiguri valută forte. Prin urmare, trebuie să te asociezi cu alţii, deoarece e foarte greu să te impui de unul singur.

– Ce rol joacă ortodoxia în demersul integraţionist?

Îmi pare foarte rău să o spun, sunt creştin-ortodox, am fost preşedintele parohiei „Sfânta Cruce” din Washington, dar noi, ortodocşii, suntem orientali, ortodoxia nu ne-a împins înainte, ne-a tras înapoi.

– Şi care sunt căile de recuperare a acestei înapoieri? Cum putem transforma un moldovean cu trecut comunist, cu o gândire magico-religioasă, superstiţios, intolerant, într-un cetăţean european?

E foarte greu să schimbi mentalitatea unei generaţii deja formate. Generaţia care are peste 40–50 de ani nu mai poate fi schimbată, mai ales la sate. Pentru că ea aşa s-a născut, aşa a crescut, nu e bine să-i spui că a învăţat ceva greşit şi că nu e bine să meargă la biserică. Doamne fereşte!

În mod nefericit, ortodoxia a servit numai două ţări: Grecia, în Evul Mediu, şi Rusia, în Epoca Modernă. Restul ţărilor care au adoptat ortodoxia au rămas în urmă şi au fost influenţate de acestea două în mod nefavorabil. Clerul ortodox român, care este foarte conservator şi care are şi anumite păcate, ar trebui să facă o asociere cu elementele laice inteligente şi să procedeze la reformarea bisericii. Dacă nu se face reforma, mulţi vor deveni atei. Iar cei care cred vor trece fie la catolici, fie la neoprotestanţi. Biserica ortodoxă va rămâne cu babele şi moşnegii. Cu alte cuvinte, dacă nu se va reforma, va dispărea.

– Cum se răsfrânge presa aservită asupra edificării unei societăţi democratice, mai ales când vorbim despre societăţile impregnate de comunism?

Presa contribuie la democratizarea proceselor politice prin ştiri, investigaţii, comentarii şi acces general la informaţii. Dacă presa este independentă, are un rol pozitiv, un rol de echilibrare. Este al patrulea segment al puterii care le face pe celelalte segmente – legislativ, executiv şi judiciar – să fie mai prudente, mai deschise, mai accesibile. Dacă presa este controlată de către guvern sau de alte grupări oligarhice, nu mai are niciun rol.

– Ce ar trebui să facă presa din Republica Moldova ca să facă faţă concurenţei presei ruse?

În opinia mea, ar trebui să reflectaţi nu numai teritoriul statului RM, ci al naţiunii în general, precum şi preocupările basarabenilor plecaţi în Europa, greutăţile pe care le întâmpină, avantajele pe care le au etc. De altfel, trebuie să scrieţi şi despre cei plecaţi la Moscova şi, evident, să nu uitaţi de divertisment.

„Călătorie spre Libertate”

Nicholas Dima s-a născut la 22 iulie 1936 în comuna Curcani, judeţul Ilfov, România. În 1956, după doi ani de studii la Institutul Politehnic din Bucureşti, a fost exmatriculat din considerente politice. A încercat să se refugieze în Occident, însă a fost arestat şi încarcerat la Timişoara, Jilava, Aiud, Gherla. În 1967, a obţinut totuşi licenţa la Facultatea de Geografie-Geologie a Universităţii din Bucureşti, după care a lucrat ca meteorolog la Aeroportul Băneasa (1967–1968). În 1969, a reuşit să părăsească România, stabilindu-se în Statele Unite, aventură relatată în volumul „Călătorie spre Libertate”.

 Studii, cercetare, publicistică

În 1975, şi-a luat doctoratul la Columbia University din New York. A deţinut funcţiile de profesor la William Patterson College din New Jersey, la John F. Kennedy Special Warfare Center and School de la Fort Bragg, Noth Carolina, la Şcoala de comando a Armatei americane; a fost redactor la „Vocea Americii” (1975–1985 şi 1989–1999); visiting professor la Jerome E. Levy Chair, Naval War College, Newport, RI (2001); adjunct professor and research associate la William R. Nelson Institute, James Madison University, Harrisonburg, VA (2002–2004).

Interviu realizat de Ilie Gulca

 Articole asemănătoare:

• Rusia, din nou marea câştigătoare a Eurovisionului?
• Scrisori din casa de nebuni: Sfinţii Putin şi Ghimpu
• Cizmar la 11 ani

Mărturiile foştilor ofiţeri KGB despre parcursul lui Putin în serviciile secrete ruse

Revista franceză „L’Express” a publicat recent o serie de materiale despre Vladimir Putin, cu prilejul vizitei pe care acesta a făcut-o în Germania unde a fost colonel al serviciilor secrete sovietice. De la agent la preşedinte, un parcurs impresionant? Această opinie nu este împărtăşită de vechii săi colegi din KGB. Cinci dintre aceştia mărturisesc.

După cum se ştie, Vladimir Putin este un fost agent KGB, serviciile secrete ale fostei URSS temute pentru eficacitatea lor. Însă agentul Putin, departe de a fi un erou, a avut în cadrul acestor servicii un parcurs fără relevanţă. La apogeul carierei sale, între 1984 şi 1990, actualul preşedinte rus era director al Casei de prietenie germano-sovietice din Dresda, Republica Democrată Germană. O adevărată sinecură într-o țară în care STASI îşi făcea foarte bine meseria. Putin era de fapt redus la şomaj tehnic. Deşi a fost apreciat de către superiorii săi, el n-a îndeplinit nicio misiune de arme, în schimb a fost decorat cu Medalia de Merit a Armatei populare germane. O medalie de ciocolată…

„L’Express” i-a intervievat pe foştii angajaţi ai serviciilor secrete despre Vladimir Putin şi sistemul său. Cele cinci mărturii culese la Moscova au valoare de document, estimează autorii.

„Cariera de spion a lui Putin a fost mediocră”

Valeri Şireaev, 53 de ani, vechi agent KGB, astăzi director adjunct al ziarului „Novaya Gazeta”, estimează că preşedintele rus, ex-spion ascuns la Dresda, a avut foarte puţine riscuri în timpul serviciului său. „Pe o scară de la 1 la 10, Vladimir Putin a fost expus la zero pericol! Fiind trimis la Dresda, era la fel de riscant cum ai trimite astăzi în misiune un spion francez la Limoges sau Perpignan. La acea vreme, agenții secreți reali erau trimişi în Londra sau Paris, în spatele liniilor inamice, cu acoperire diplomatică sau ca interpreţi. Cariera sa de spion a fost mediocră; la Dresda, el trebuia să se plictisească cu certitudine.

„Vladimir Putin a distrus valorile KGB-ului”

Aleksei Kondaurov, 63 de ani, şi-a făcut serviciul în structura KGB responsabilă de combaterea subversiunii ideologice. Potrivit lui, Putin este nu numai un lider rău pentru Rusia, dar, de asemenea, un cap slab al serviciilor secrete. „Adevăratul mare lider nu este Putin, ci Iuri Andropov. Putin critică constant abuzurile comise în anii ’90, dar el însuşi a colaborat cu toţi oligarhii pe care îi acuză că au distrus statul rus. El a distrus valorile KGB-ului. După Congresul XX al PCUS (1956), serviciile secrete au fost plasate sub controlul puterii politice în scopul de a evita derapajele din timpul lui Stalin. În regiune, secretarii locali ai PC aveau autoritate asupra serviciilor secrete, şi nu invers. De exemplu, nicio filare nu era întreprinsă fără autorizaţia prealabilă a unui procuror. Astăzi, apropiaţii puterii lansează filări mituind anchetatorii FSB, care acţionează adesea în afara cadrului legal. FSB este un satelit ieşit din orbita sa. Putin nu numai că e un conducător prost pentru Rusia, dar şi pentru serviciile noastre secrete”.

„Putin a ordonat luarea ostaticilor la Beslan pentru a-şi întări puterea”

Anatoli Ermolin, ex-membru al KGB şi fost deputat al „Rusiei Unite”, a criticat asaltul forţelor speciale împotriva şcolii de la Beslan. Din cauza acestei atitudini a fost exclus din partid şi nu are acces la presă: „În fiecare zi, mulţi prieteni îmi solicită opinia. În timpul manifestaţiilor anti-Putin din iarna 2011-2012, foştii mei colegi se lamentau: ‚Situaţia ţării este rea, dar în afară de Putin nu există nimeni’. Eu am luat cuvântul: ‚Ascultaţi, sunt 40 de colonei în această sală. Membrii acestei adunări sunt mai puţin instruiţi sau mai puţin inteligenţi decât el?’ S-a lăsat o tăcere grea”.

„Niciodată Rusia n-a avut un aparat de stat mai corupt”

Sancţionat pentru că a participat la manifestaţiile anti-Putin, Ghenadi Gudkov, ex-membru al KGB, a plătit scump pentru criticile sale împotriva puterii. El şi-a pierdut afacerea, iar angajaţii săi au devenit şomeri. „Niciodată Rusia n-a avut un aparat de stat mai corupt. Niciodată degradarea morală a elitelor n-a atins un asemenea nivel. Ei se proclamă patrioţi, dar îşi petrec vacanţele numai în Occident, unde îşi păstrează banii şi îşi ţin familiile. De fiecare dată când mă gândesc la Putin, îmi amintesc cuvintele lui Vladimir Vîsoţki: ‚Ne lipseşte un adevărat conducător în această casă de nebuni…’ ”.

„În FSB, corupţia este de nestăpânit”

După părerea lui Iuri Ghervis, 50 de ani, fost agent KGB devenit judecător de instrucţiune, nepotismul domină astăzi în serviciile secrete ruse. „Format de KGB, am lucrat din 1986 ca judecător de instrucţie la dosarele politice sensibile: cele de înaltă trădare, subversiune, afaceri de drept comun implicând personalităţi. În epocă, structura era ermetică, cu criterii de recrutare foarte stricte: studii de personalitate, analiza anturajului familial etc. Corupţia era inexistentă. Disidentul Andrei Saharov a spus că KGB-ul era structura cea mai puţin coruptă din URSS. Şi avea dreptate. Vladimir Putin n-a păstrat acest lucru. La FSB, corupţia este astăzi de nestăpânit. Recrutarea se face prin nepotism, calcul privat. Tichetul de intrare se plăteşte ca în taxi. Foarte implicaţi în economie, agenţii servesc drept ‚acoperiş’ [protecţie cu plată] conducătorilor de întreprinderi. Nu aşa se construieşte un stat.” (În română de Ilie Gulca)

 Articole asemănătoare:

• Reţeaua de spioni ruşi, trădată de un oficial din serviciile de informaţii ruse
• Putin pe urmele lui Tarlev
• Petru Bogatu: Noul ambasador rus e spion în grad de general

Interviu cu epigramistul Gheorghe Bâlici

Gheorghe Bâlici s-a născut în satul Hiliuţi, raionul Râşcani, la 3 februarie 1963. Este cel de-al treilea copil al unei familii de ţărani. Este membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (1993), membru al Uniunii Epigramiştilor din România (2001) şi membru de onoare al aceleiaşi uniuni (2007). Colaborator al JURNALULUI de ani buni, Gheorghe Bâlici a împlinit 50 de ani. Cu acest prilej, redacţia îi urează, cu întârziere:), la mulţi ani!

– Stimate domnule Bâlici, cum aţi început a scrie epigrame şi de ce aţi ales anume această specie a poeziei?

Am publicat prima epigramă când eram elev în clasa IX-a. De altfel, aceasta este inclusă în cărţile mele mai recente, chiar şi în „Antologia epigramei româneşti”. Am eu ceva cu epigrama încă din copilărie. În familia mea, tot timpul s-a pus preţ pe umor, în plus, satul meu are o relaţie specială cu gluma şi ironia. Dacă mergi la o petrecere şi nu ai simţul umorului, rişti să fii luat peste picior încontinuu. Nu am scăpat nici eu de zeflemea, pentru că atunci când am publicat epigrama despre care vă vorbesc – „Măgarul în oglinda apei” („Privindu-se cu încruntare, / Măgarul zise ofensat: / Cine-o mai fi şi boul care / Priveşte-n sus aşa holbat?”), un coleg care a citit-o mi-a şi spus că scrie chiar sub ea: Gheorghe Bâlici:)…

 – Se ştie că scrisul literar din Basarabia se integrează anevoios în literatura românească. Are epigrama basarabeană acelaşi patetism caracteristic majorităţii scrierilor dintre Prut şi Nistru?

Aş vrea să spun că noi, epigramiştii din Basarabia, dar nu chiar toţi:), Efim Tarlapan, Ion Diviza şi subsemnatul, ne-am integrat pe deplin în epigrama românească. Aproape de fiecare dată când mergem la festivaluri în dreapta Prutului suntem premiaţi.

În „O mie şi una de epigrame”, o carte a mea apărută recent, epigramista Elis Râpeanu menţionează că a trecut timpul când confraţii din stânga Prutului luau de multe ori distincţii la concursurile de epigramă din ţară pentru a fi încurajaţi. Acum aceştia i-au egalat pe cei cu experienţă îndelungată în domeniu, ba mai mult, pe unii i-au întrecut. Trebuie să vă spun că epigrama ca specie a poeziei lirice a dispărut în alte ţări, ea se menţine doar în România şi Republica Moldova.

– Dacă aţi face un top al epigramiştilor din Republica Moldova, cum vi l-aţi imagina?

Fiind epigramist, nu-mi pot permite luxul de a face acest top. Cred că îl fac cititorii, mai ales cei de la JURNAL de Chişinău unde susţin această rubrică de ani buni. Îl pot face ascultătorii postului de radio „Noroc” şi cei care deschid cărţile mele, ale lui Tarlapan, ale lui Diviza şi, evident, ale lui Petru Cărare… Aş putea relata aici o situaţie comică. În timpul în care ne pregăteam de Festivalul Naţional de Epigramă, „Donici, cuib de-nţelepciune”, ajuns în 2012 la a opta ediţie şi al cărui director sunt eu (prima ediţie a organizat-o Efim Tarlapan), Ion Diviza, ca preşedinte al Asociaţiei epigramiştilor din RM, care îşi face griji pentru viitorul epigramei de aici, mi-a zis: „Ar trebui să avem grijă să vină din urma noastră şi epigramişti mai tineri. Tu Bâlici, împlineşti mâine-poimâine 50 de ani, cunoşti pe cineva din urma ta? „Bineînţeles că cunosc: …Diviza, Tarlapan:)”

– Ce fel de epigrame se scriau în perioada sovietică?

În perioada sovietică se scriau epigrame despre paznici, hoţi (nu din cei mari), beţivi, fustangii şi soacre:)… Acum, slava Domnului, avem dreptul să scriem despre orice şi despre oricine, chiar şi despre demnitari. Dar e totuna, deoarece pe ei nu-i deranjează, pentru că nu citesc…

– Apropo, o curiozitate a colegelor mele de redacţie. O bună parte din epigramele dvs. sunt dedicate femeilor, soacrelor. De unde ştiţi atâtea lucruri despre femei?

Am studiat psihologia femeii tot timpul. E foarte interesant să înţelegi această fiinţă adorabilă, uneori imprevizibilă, cu un fel aparte de a gândi, de a simţi. Înţeleg femeia pentru că am iubit-o şi am adorat-o permanent, chiar am un madrigal despre ea: „Nu are porţi, nici ziduri ferecate / Sub cer aromitor, curgând spre rai,/ Dar este totuşi unica cetate/ Pe care-o cucereşti şi… te predai”.

– Dvs. sunteţi unul dintre puţinii scriitori care mai au o meserie pe lângă faptul că scriu. Cum se regăseşte epigramistul Bâlici în activitatea de la primărie?

Bine că nu m-ai întrebat ce fac cu atâţia bani… Lucrez la Primăria mun. Chişinău de vreo 17 ani. Nu pot spune că sunt mulţumit sută la sută de activitatea mea din cadrul primăriei. Şi cred că n-o să mă obişnuiesc niciodată cu uniforma cazonă de funcţionar. Sufletul meu protestează permanent şi cred că n-o să ajung niciodată la modelul funcţionarului public de a sta de la oră până la oră, de a-ţi acorda importanţa pe care uneori nu o meriţi şi pe care nu o ai. Când am venit la primărie, cineva o fi crezut că ochesc funcţia cuiva. Ca după aceea să aud: „Nuu, acesta nu-i om serios. Nu pricepe lucrul ca noi. El scrie poezii, epigrame… Nişte hohme…” [din rusă хохма – (fam.) banc, glumă].

Interviu realizat de Ilie Gulca

 Articole asemănătoare:

• Gheorghe Bâlici // Epigrame
• Gheorghe Bâlici // Epigrame
• Parada proştilor

In hala de carne a Pieţei Centrale vânzătorii ademenesc cumpărătorii cu „cea mai ieftină carne de pe piaţă”.

În timp ce exportăm carne de calitate, mâncăm mezeluri din subproduse

Republica Moldova este un producător de bovine de cea mai bună calitate, cu toate acestea moldovenii mănâncă deşeuri (în termeni de specialitate, subproduse). Din păcate, consumatorul moldovean nu este unul pretenţios, ingurgitează tot ce i se oferă. Reprezentanţii Agenţiei Naţionale pentru Siguranţa Alimentelor ne asigură că subprodusele ce se importă nu sunt nocive pentru consumator.

Importul de carne de bivol, în februarie curent, în Republica Moldova a provocat atât protestul crescătorilor de bovine, cât şi al importatorilor de carne. Primii îşi exprimă nemulţumirea că autorităţile de la Chişinău descurajează dezvoltarea domeniului zootehnic autohton, stimulând importul de carne ieftină doar de dragul taxelor.

În plus, acest produs este solicitat de făbricile de mezeluri şi supermarketuri, deoarece consumatorul moldovean preferă să cumpere alimente ieftine. „În anul trecut, am avut o întâlnire cu agenţii economici ce importă caşcaval de calitate foarte proastă. La întrebarea mea de ce importă produse ce conţin mai mult uleiuri vegetale, reprezentanţii unor supermarketuri mi-au explicat că consumatorii noştri mănâncă foarte prost, de aceea nu pot aduce mărfuri de calitate”, menţionează preşedintele Asociaţiei crescătorilor de bovine din Republica Moldova, Radj Agaev.

Moldovenii mănâncă prost

„Aduc toată slănina, untura, pielea de găină Polonia, Olanda, China, Brazilia şi o prelucrează termic. Măruntaiele care nu se folosesc la producere acolo se importă în formă congelată în Republica Moldova, pentru făbricile de mezeluri. Schema este simplă: se aduce carne ieftină în zonele economice libere la preţul de circa 15 lei/kg şi se vinde cu 60/kg. În ce priveşte carnea de bivol, aceasta se importă pe nimic şi se vinde aici la preţ de bovină”, adaugă Agaev.

În opinia lui Agaev, Republica Moldova are potenţialul necesar de a furniza cantitatea necesară de carne pentru consumul intern, numai că acest potenţial nu este valorificat din cauza piedicilor birocratice. „Vorbim foarte mult despre zootehnie, însă acest domeniu rămâne rudimentar. 98–99% din bovinele Republicii Moldova se află în domeniul privat, există doar opt ferme de prăsilă. Dacă în timpul URSS, în fiecare localitate, exista câte o fermă de 2000–3000 de vaci, acum o fermă are 200–300 de capete, însă în urma secetei din anul 2012, au rămas cu câte 100”, relatează fermierul.

Firmele se schimbă, oamenii rămân aceiaşi

„Ca preşedinte al Asociaţiei, lupt ca să accesăm fonduri pentru a dezvolta sectorul zootehnic, dar nu să-l distrugem. O bovină de prăsilă adusă din Occident costă circa 2000 de euro. Ca să aduci 30 de vite, care încap într-un TIR, ai nevoie de 60000 de euro. În timp ce ferma mea de la Briceni mi-a fost evaluată la 200000 de euro, chipurile, că nu e la Chişinău… Numai ca să ridici un grajd ai nevoie de circa 500000 de euro. În aceste condiţii, cum să contractezi credite?”, se întreabă Agaev.

În privinţa monopolului în domeniul importului de carne, acesta spune că dreptul exclusiv aparţine aceloraşi persoane din timpul „vechiului regim”, „firmele care deţin acest monopol se schimbă în fiecare zi, însă oamenii rămân aceiaşi”.

Garantat! Deşeurile sunt sănătoase

În ce priveşte importul cărnii de bivol, directorul adjunct al Agenţiei Sanitar Veterinare, Grigore Porcescu, ne-a asigurat că acest produs nu este nociv pentru consumator: „Testele de la laboratorul din ţara de origine (India – n.a.) şi cele ale laboratorului din Republica Moldova arată că acest produs nu prezintă niciun pericol pentru consumator. O parte din lot a fost transportată la Combinatul de carne din Tiraspol, iar alta, la Chişinău, la ‘Moldresurse’, pe Valea Bâcului. Carnea este supusă procesului de prelucrare termică, după care este destinată consumului liber”.

În opinia funcţionarului, siguranţa alimentelor este un domeniu strict reglementat. Orice import se efectuează în felul următor: unitatea economică din ţara de origine trebuie să fie inspectată de autorităţile din Republica Moldova; în plus, trebuie să fie ferită de boli contagioase conform standardelor Biroului Central al Oficiului Internaţional de Epizootii, structură internaţională ce se ocupă de monitorizarea bolilor infecţioase din întreaga lume; Republica Moldova este membră a acestei organizaţii internaţionale. Dacă o ţară este liberă de boli, nu vedem o problemă în importarea produselor de origine animală.

În domeniul importului de subproduse, Porcescu a menţionat că acestea merg la procesare, după aceea, la mezeluri. „Tot ce se importă se procesează. Noi răspundem de siguranţa alimentelor, dar că produsul se dă la câine sau este consumat de om pe noi nu ne interesează”, spune indiferent funcţionarul.

Mai bună decât cea din Polonia şi Belarus

În timp ce noi ingurgităm subproduse şi carnea sacră a dobitoacelor hinduse, carnea moldovenească, de o calitate bună de altfel, pleacă în Federaţia Rusă. Filip Rânja, exportator de carne de bovină în Federaţia Rusă, referindu-se la produsele pe care le consumăm, a declarat: „În cazul în care statul ar susţine creşterea bovinelor, n-ar fi asemenea probleme. În timpul URSS, exportam masiv în Rusia, carnea moldovenească ajungea până la Habarovsk. Era evident mai bună, deoarece bovinele se creşteau cu produse naturale, şi nu cu suplimente. În prezent, există toate condiţiile de a produce carne, e altă chestiune că lumea nu se ocupă de zootehnie”.

În opinia exportatorului, importul de carne ieftină se explică prin faptul că guvernul colectează venituri din taxe şi nu se complică să elaboreze nişte strategii de renaştere a domeniului zootehnic. „Nu există o politică elaborată în acest sens, fiecare face cum îi convine. Şi piaţa internă consumă cam tot ce i se propune”, menţionează Rânja.

Carnea moldovenească ar trebui să fie mai scumpă

Totodată, spune omul de afaceri, în Republica Moldova, şeptelul creşte. „Reprezint o întreprindere moldo-rusă, ruşii importă carne din Polonia şi Belarus, ultima creşte vite în condiţii de colhozuri, prin urmare, foloseşte preparate pentru a creşte greutatea animalelor. Clientul meu de la Novgorod cumpără carne din Belarus sau Polonia, dar, în acelaşi timp, are nevoie de carnea din R. Moldova, deoarece carnea de aici are 4–5% grăsime, mai puţin de 7%, limită admisă încă în timpul URSS. El o amestecă cu cea din Belarus şi formează o medie de până la 7% de grăsime. În concluzie, carnea noastră ar trebui să fie mai scumpă, ‘dar despre asta să nu spui nimănui’, vorba rusului”, relatează omul de afaceri.

Ilie Gulca

 Articole asemănătoare:

• Monopolul a dispărut, preţurile la carne cresc
• Piaţa cărnii e liberalizată doar pe hârtie
• Burger din carne de cămilă

Potrivit USDA’S Global Agriculture Information Network, în 2012, exportul cărnii de bivol indian a fost estimat la 1.525 mil. de tone, cu 25% mai mult decât în 2011. În 2011, exportul acestui produs a crescut cu 33% în raport cu 2010. Prin urmare, în 2013, India ar putea deveni cel mai mare exportator de carne de bivol din lume. Masacrarea bivolilor continuă să crească, fiind încurajată de multiple facilităţi la sfârşitul anului 2012.

Creşterea volumului de export al acestui produs se datorează mai multor factori, în special masacrării determinate de cererea crescândă din partea unor importatori sensibili la preţ din Asia de Sud-Est, Orientul Mijlociu şi Africa. Menţionăm că, împreună cu carnea de bivol, se înregistrează şi creşterea exportului de lapte de bivoliţă.

În plus, exportul creşte şi pentru a face faţă cererii crescânde de carne ieftină din partea pieţelor noi din Europa de Est şi Indonezia, deşi în unele din aceste regiuni, în special în Rusia, persistă interdicţiile din cauza bolilor existente în India.

Cu toate acestea, au fost întreprinse mai multe tentative de a introduce carne de bivol din India, prin reexport, în Federaţia Rusă, tentative întreprinse de pe teritoriul Armeniei şi Ucrainei. Relevăm că încercări de penetrare a pieţelor statelor CSI prin Armenia s-au efectuat începând din 2005.

Amintim că, după ce în martie recent au fost stocate în Chişinău 72 de tone de carne de bivol, încă trei containere cu acest produs staționau în Portul Giurgiulești (PILG) care, potrivit surselor noastre, urmau a fi exportate în Ucraina. Reprezentanţii PILG însă, referindu-se la staţionarea containerelor cu carne de bivol, au menţionat: „În calitate de operator portuar, nu administrăm conţinutul containerelor. Toate bunurile care sosesc în PILG sau pleacă de aici sunt supuse procedurilor aplicabile de vămuire. Containerele cu produse alimentare, înainte de a fi eliberate din PILG, mai sunt supuse controlului sanitar-veterinar. Administraţia PILG este responsabilă de operaţiuni de încărcare şi descărcare a containerelor. Eliberarea mărfurilor transportate în containere se efectuează de către autorităţile respective la solicitarea importatorului sau exportatorului”.

Ilie Gulca 

 Articole asemănătoare:

• Burger din carne de cămilă
• Irina Bivol, confuză
• Bruce Willis face mişto de Lady Gaga, cu carne pe cap

Cum s-au sărbătorit la Nisporeni 95 de ani de la unirea Basarabiei cu România

Cum cobor în inima urbei de la poalele Zghiharei, îmi sare în ochi inscripţia de pe o placă „Aici e România”. Îmi dau drumul în vale spre Casa raională de Cultură, găsesc un edificiu renovat, cu o atmosferă de sărbătoare întreţinută de muzica „Norocului”.

Intru într-o sală luminoasă cu scaune moi, cu gresie, scena este flancată în dreapta de drapelul Republicii Moldova, al UE şi al oraşului Nisporeni. Nu sunt la un congres de partid, ci la o manifestare dedicată celor 95 de ani de la „Unirea Basarabiei cu Patria-mamă România!”. Mă întreb despre necesitatea semnului de exclamare. Abia la sfârşitul călătoriei mele voi realiza semnificaţia acestui semn.

Am participat la multe manifestări dedicate acestui eveniment important al istoriei Basarabiei, dar n-am simţit nicăieri şi niciodată vitalitatea de la poalele Zghiharei. Pretutindeni acţiunile semănau mai mult a ritual de înmormântare, se organizau cu lehamite, de dragul de a fi organizate.

Vitalitatea de la poalele Zghiharei

M-am întrebat imediat cum se explică starea de spirit de la Nisporeni. „După 1989 a fost ‘dezlegarea’ gorbaciovistă, am reuşit să ne revedem la Podul de flori, entuziasm care a durat foarte puţin. Pe urmă, ne-am trezit la realitate şi ne-am dat seama că nu trebuie să aruncăm cu flori în apă, ci să generăm relaţii cu oamenii cu care dorim să ne revedem. Şi atunci, am profitat de iniţiativa profesorului Vlad Bejan care a creat ‘Ginta Latină’, societate culturală ce şi-a propus ca obiectiv păstrarea relaţiilor cu românii din afara graniţelor României. Noi am fost beneficiarii unei ocazii rare de a fi orientaţi spre Nisporeni. Şi am fost foarte bine orientaţi, pentru că relaţia noastră dăinuie de 18 ani fără sincope”, ne relatează Alexandru Cocean, preşedintele filialei „Ginta Latină” din filiala Sângeorz Băi.

Manifestarea începe cu un discurs al vicepreşedintelui raionului, „este din partea PL, preşedintele raionului e din partea PD şi nu are voie să vină, de fiecare dată când avem oaspeţi din România, îl trimite pe acesta”, îmi şopteşte un vecin de scaun.

Primarul oraşului Nisporeni, Ion Gangan, elogiază faptele deputaţilor din Sfatul Ţării, îşi aminteşte de serviciul militar din Afganistan şi, în fine, îşi încheie discursul cu acordarea titlului de cetăţean de onoare al oraşului Nisporeni profesorului Alexandru Cocean de la Sângeorz Băi.

De ce Nisporeni?

„Am văzut la dvs. o casă şi am crezut că e casa cu pridvor de la mine din sat, Târlișua, satul în care s-a născut Liviu Rebreanu. Nu, este o casă basarabeană. Unirea şi simţământul unui popor este exprimat în artă, literatură, folclor. Prin urmare, unirea noastră nu poate fi anulată de nimeni, doar trebuie recunoscută şi consolidată”, menţionează profesorul Cocean, mulţumind emoţionat primarului de Nisporeni pentru onoarea acordată.

Urmează o suită de cântece interpretate de ansamblul elevilor liceului „Alexandru cel Bun” de la Vărzăreşti instruiţi de profesoara Claudia Negură, publicul aplaudă frenetic.

Între timp, mă apropii de un alt oaspete bine-cunoscut la Nisporeni, Constantin Rusanovschi, preşedinte al Filialei „Pan. Halippa” a Asociaţiei „Pro Basarabia şi Bucovina” din Oneşti, Bacău. Originar din Ruseni, Edineţ, acesta s-a refugiat în 1944 România şi, rătăcind prin toată ţara, în cele din urmă, s-a stabilit la Oneşti. „Am fost invitat la Nisporeni de fraţii noştri, care sărbătoresc astăzi marele eveniment de la 27 martie 1918. Nisporeniul este o localitate cu 99 la sută români, de aceea Crucea Mântuirii Neamului Românesc se înalţă anume aici şi de aceea fantastica ‘Voce a Basarabiei’ a răsunat acum 12 ani anume aici ca de altfel şi cimitirele eroilor români restaurate la Micleuşeni şi Vărzăreşti. Toate aceste lucruri frumoase se datorează, în primul rând, sacrificiilor oamenilor din aceste sate”, ne explică Rusanovschi în timp ce „emeritul actor” Aristid Cupcea trece de mai multe ori prin cameră, probabil, a rătăcit ceva. Trebuie să spun că în raionul Nisporeni nu există nicio şcoală cu predare în limba rusă.

Care este „Basarabia profundă”?

După ce ansamblul elevilor de la Vărzăreşti îşi încheie evoluarea, un grup de tineri strigă de răsună localul frumoasa urare „Trăiască, trăiască, trăiască şi înflorească / Moldova, Ardealul şi Ţara Românească”. Sentimentul e unul de nedescris, ecoul te pătrunde până în măduva oaselor. Să nu credeţi că sunt într-o stare de psihoză patriotică. Sala este luată în primire de interpreta de muzică populară Maria Sarabaş.

Potrivit lui Dumitru Lupei, preşedintele Asociaţiei „Ecolatinie”, gazda şi organizatorul manifestării de astăzi, „românismul” de la Nisporeni se menţine datorită unei relaţii bune cu ‘Ginta Latină-mamă de la Iaşi, Ginta Latină Sângeorz Băi. „Împreună cu aceste societăţi surori, organizăm manifestări dedicate a tot ce este românesc. Suntem un grup de oameni cu demnitate civică şi naţională. În plus, succesul nostru se explică printr-o relaţie de mare prietenie şi un sentiment de recunoaştere faţă de fraţii noştri de peste Prut. Această relaţie sloboade rădăcini şi se dezvoltă”, ni se destăinuie Lupei.

De la „Hora Unirii” la „Belîe rozî”

L-am întrebat pe un membru al asociaţiei cine a susţinut financiar organizarea acţiunii ca să aflu până la urmă că totul s-a făcut pe banii membrilor asociaţiei, „primăria şi-a asumat cheltuielile de cazare, deşi suntem oraşe înfrăţite…”

Acum îmi dau seama că semnul exclamării de pe inscripţia din sala de cultură arată determinarea nisporenenilor pentru tot ceea ce fac. În timp ce Maria Sarabaş îi cedează locul „emeritului actor” Aristid Cupcea, părăsesc localul cu ideea istoricului german Hubertus Knabe că un popor dezbinat îşi păstrează unitatea prin relaţii de prietenie şi rudenie, şi nu prin conferinţe din sala întunecată a Bibliotecii „Onisifor Ghibu”. Urc într-un microbuz şi, pe fundalul piesei lui Iuri Şatunov „Belîe rozî”, mă întorc la Chişinău.

Ilie Gulca

 Articole asemănătoare:

• Unirea, mai „despătimită”?
• Sărbătoarea Unirii
• Sărbătoarea Unirii

În pofida hotărârii Parlamentului de a stopa comasarea spitalelor din Chişinău, Ministerul Sănătăţii continuă acţiunile reformatoare

Procesul de comasare a spitalelor din Chişinău continuă în pofida unei hotărâri a Parlamentului care prevede stoparea reformei din domeniul medicinei! Ca rezultat, angajaţii Spitalului Clinic Republican pentru Copii „Emilian Coţaga” şi cei ai Institutului de Cercetări Ştiinţifice în domeniul Ocrotirii Sănătăţii Mamei şi Copilului ameninţă cu proteste. Ştefan Gaţcan, directorul noii instituţii medicale formată în urma comasării a trei instituţii medicale, califică protestele drept democratice şi spune că procesul comasării este ireversibil.

Ministrul Sănătății a anulat pe 28 februarie 2013 două ordine privind comasarea administrativă a unor spitale în urma unei întrevederi pe care a avut-o cu premierul Vlad Filat, dar și cu mai mulți directori de spitale care urmau să fie comasate. Totodată, pe 1 martie curent, Parlamentul Republicii Moldova a emis o hotărâre privind stoparea reformelor în domeniul sănătăţii şi anularea ordinelor ministrului Usatîi privind comasarea spitalelor.

Eficientizarea provoacă neajunsuri

Acest proces urma să fie întrerupt până când ministrul va prezenta strategia de reformare în Parlament. Hotărârea a fost aprobată de către liberali, democraţi, comunişti şi deputaţii neafiliaţi. Deputaţii PLDM au părăsit sala, deoarece propunerea lor privind excluderea de pe ordinea de zi a proiectelor care prevăd stoparea reformei nu a fost acceptată.

Cu toate acestea, procesul de comasare prevăzut în ordinul emis pe 03.08.2012 (nr. 782) privind fuzionarea Spitalului Clinic Republican pentru Copii „Emilian Coţaga” (SCRC) cu Centrul Naţional Ştiinţifico-Practic de Sănătate a Reproducerii, Genetică Medicală şi Planificare Familială (CNŞPSRGMPF) şi Institutul de Cercetări Ştiinţifice în Domeniul Ocrotirii Sănătăţii Mamei şi Copilului (ICŞDOSMC) continuă.

Solicită comasare transparentă

Drept reacţie, angajaţii SCRC au adresat o petiţie ministrului Sănătăţii în care menţionează că, „în urma fuzionării treptate… instituţia nu dispune de cele necesare pentru asigurarea bunei funcţionări (dezinfectante, reactive de laborator etc.). În plus, neachitarea la timp a serviciilor comunale pentru gazele naturale şi energia electrică s-a soldat cu două preîntâmpinări, în februarie curent, şi un ordin de deconectare a instituţiei şi a clădirii Ministerului Sănătăţii de la energia electrică, ceea ce afectează prestarea serviciilor medicale”.

Prin urmare, „colectivul SCRC se pronunţă unanim împotriva fuzionării cu ICŞDOSMC şi CNŞPSRGMPF şi cere revenirea instituţiei în limitele ei legale şi juridice sub numele de onoare a mult regretatului Emil Coţaga”.

Raţiunea reformatorilor, confuză pentru medici

Medicii nu-şi pot explica raţiunea invocată de autorităţi că serviciile spitalului s-ar dubla cu cele ale altor instituţii medicale din Chişinău. „SRC ‘Emilian Coţaga’ este unica instituţie medicală care deserveşte atât capitala, cât şi raioanele. Mai mult, avem secţii pe care nu le are nicio altă instituţie din Republica Moldova, cum ar fi cea de oftalmologie, chirurgie facială, combustii, malnutriţie şi endocrinologie”, precizează preşedintele Comitetului Sindical al spitalului, Vasile Tomuz.

În opinia angajaţilor, procesul de comasare a instituţiilor medicale nu va avea niciun rezultat, deoarece disponibilizarea personalului auxiliar nu va duce la reducerea substanţială a cheltuielilor. „Infirmierii, tehnicienii, lăcătuşii, majoritatea pensionari, primesc salarii mizere, între 800 şi 1000 de lei. Disponibilizarea acestora ar însemna zero economii pentru spital”, declară un medic din cadrul spitalului.

Instituţie eficientă şi profitabilă

În plus, instituţia medicală este una eficientă, în anul trecut înregistrând venituri importante în urma serviciilor prestate către Compania Naţională de Asigurări în Medicină. „Pentru a realiza o reformă, e necesară mai întâi asigurarea unor condiţii normale de lucru. La ICŞOSMC nu există asemenea condiţii. Atunci care este sensul acestor mutaţii?”, se întreabă medicii.

Totodată, personalul auxiliar al ICŞOSMC a intrat miercuri în grevă. Potrivit manifestantelor, administraţia instituţiei Centrului Mamei şi Copilului a dispus concedierea mai multor angajaţi, reîmpărţind atribuţiile celor rămaşi, fără a le plăti ceva în plus la salarii. Directorul instituţiei a declarat pentru JURNAL că acum „lucrurile au intrat în normalitate”.

„Protestele s-au încheiat, niciun angajat nu este disponibilizat. Oamenii care nu se încadrează în statele noii instituţii sunt anunţaţi. Totul este în normalitate. Din cei 1800 de angajaţi au protestat doar 10-12 oameni. Este dreptul lor, este un drept constituţional”, a menţionat directorul.

Cele şapte secretare ale lui Gaţcan

Referindu-se la acuzaţiile că acesta ar avea două secretare, Gaţcan ne-a declarat: „Eu nu am două secretare, ci şapte, şi nu secretare, ci consilieri, pentru că au studii superioare. Un angajat este responsabil de contractele încheiate, unul de aspectul logistic, altul de agenda mea, deoarece am în gestiune trei instituţii ş.a. Credeţi că e posibil ca o singură persoană să administreze o instituţie de 2800 de angajaţi?”, ne întreabă directorul.

În ce priveşte petiţia angajaţilor SCRC „E. Coţaga”, Ştefan Gaţcan a menţionat că aceştia trebuia să depună acest act şase luni în urmă, nu acum, „deoarece instituţia pe care o administrează este juridică din 9 februarie. Litigiul va fi soluţionat conform legii. În cazul hotărârii parlamentului de a suspenda procesul de comasare, directorul Institutului Mamei şi Copilului a subliniat că, din moment ce pe 19 februarie la Camera de Înregistrări a fost înregistrat Institutul Mamei şi Copilului ca persoană juridică, aceasta nu este valabilă.

Acţiunile lui Gaţcan la „Extramed”

„Optimizarea este o necesitate obiectivă, pentru că eu am acum la Institutul Mamei şi Copilului zeci de paturi goale. Trebuie să cheltuim banii publici cu eficienţă maximă, şi nu să asigurăm confortul angajaţilor”, a adăugat Gaţcan.

De asemenea, acesta a calificat drept „aberaţie debilă” zvonul că ar deţine o funcţie administrativă la Centrul Medical „Extramed”. „Eu nu am nimic cu ‘Extramed’. Acolo am 25 de acţiuni pe care le-am indicat în declaraţia de venit…”, a menţionat medicul.

Solicitând o consultaţie a doctorului Ştefan Gaţcan la Centrul Medical „Extramed”, o angajată a acestei clinici ne-a comunicat că medicul Gaţcan este disponibil la ‘Extramed’ între orele 18:00 şi 19:30, precum şi sâmbăta de la 9:30 la 13:00. Persoana de la înregistrări ne-a mai comunicat că dl Gaţcan este director la Institutul Mamei şi Copilului, dar consultaţiile le face la „Extramed”.

Suprafaţa Clinicii „Emilian Coţaga”

Potrivit directorului Ştefan Gaţcan, în decurs de doi–cinci ani, Spitalul Clinic Republican pentru Copii „Emilian Coţaga” va fi mutat la Institutul Mamei şi Copilului. În prezent, pe strada Pan. Halippa, această instituţie are o suprafaţă de 3,3 ha. Potrivit unei agenţii imobiliare, preţul unui ar în această zonă a urbei este de peste 10000 de euro.

Ilie GulcaArticole asemănătoare:

• Spitalele, vraişte pentru criminali
• Sănătatea ne va costa mai scump
• Fetiţa de 2 ani, care a fost violată, a fost externată

Inginerul francez Gustave Eiffel a prezidat construcţia podului de peste Prut, astăzi obiectivul este deschis tuturor vizitatorilor!

Dacă Parisul a moştenit de la marele inginer Turnul Eiffel, New Yorkul, Statuia Libertăţii, Ungheniul s-a ales cu podul de peste Prut. Construcţia ce leagă oraşele Iaşi (România) şi Ungheni (Republica Moldova) este un monument protejat de stat. „Noi îl numim „turnul Eiffel culcat”. În pofida frumuseţii sale rare, el nu poate fi admirat de turişti, deoarece este situat pe frontieră”, explica Alexandru Ambros, primar de Ungheni, unei publicaţii din RM citată de „Courrier International”.

Solicitaţi de JURNAL, reprezentanţii Primăriei Ungheni au dezminţit această informaţie, asigurându-ne că opera lui Eiffel este accesibilă atât locuitorilor oraşului, cât şi turiştilor. „În prezent, elaborăm un proiect destinat turismului, care include şi podul lui Eiffel. Pentru a vizita acest obiectiv, turiştii trebuie să meargă la Poliţia de Frontieră ca să obţină o autorizaţie valabilă pentru orele 8:00–19:00. Străinii care vor să viziteze podul pot face acest lucru de asemenea în baza unei autorizaţii valabile pentru o singură zi”, a declarat pentru JURNAL viceprimarul de Ungheni Eduard Bălan.

Ascuns de sârma ghimpată

Acesta a precizat că restricţii în privinţa accesului turiştilor pentru a vizita obiectivul au fost doar în perioada existenţei sârmei ghimpate. „Ocaziile de a vizita obiectivul erau foarte rare. În 2012, podul a fost deschis publicului de două ori, la 27 aprilie, cu ocazia împlinirii a 135 de ani de la inaugurarea sa, şi pe 1 septembrie, de zilele Ungheniului”, menţionează publicaţia franceză, citând o sursă din RM.

Calea ferată ce traversează frontiera naturală dintre cele două părţi ale vechii Moldove are o istorie a sa. Inaugurat în 1876, în perioada în care cele trei judeţe – Cahul, Bolgrad şi Ismail, făceau parte din România, calea ferată Iaşi-Bucureşti a fost dorită iniţial de autorităţile de pe Dâmboviţa care căutau să-şi deschidă căi de acces spre portul ucrainean Odesa. Imperiul Rus îşi dorea de asemenea acest drum de fier, mai ales după ce Prusia a arătat întregii Europe cum poate fi folosit transportul feroviar în domeniul militar (Nicolae Ceachir).

Demararea construcţiei

În urma negocierilor angajate în 1869, după întâlnirea din Crimeea dintre ţarul Alexandru al II-lea şi principele României, Carol I, cele două ţări au decis să construiască o nouă trecere frontalieră la nivelul localităţii Ungheni. Începută în primăvara anului 1871, construcţia căii ferate a fost realizată relativ repede. La 28 aprilie 1873, Societatea rusă de Navigaţie şi Comerţ a inaugurat cei 72 de kilometri ai primului tronson cuprins între staţiile Chişinău şi Corneşti realizaţi de Compania Lidkowski.

La începutul aceluiaşi an, prima întreprindere privată de construcţie feroviară din România, dirijată de inginerul Grigore Heliad, a deschis cei 21 de kilometri de cale ferată ce leagă Iaşiul de Ungheni. Partea română a inaugurat tronsonul în august 1874.

Conceput şi realizat de Eiffel

Totodată, noua joncţiune transfrontalieră între România şi Imperiul Rus nu s-a realizat decât la 12 februarie 1876, cu trecerea primului tren peste Prut. Construit iniţial din lemn, podul nu era destul de sigur pentru a rezista transportului frecvent. În plus, deteriorarea rapidă a situaţiei geopolitice în Balcani a impus realizarea unei versiuni definitive, concepută şi construită de celebrul inginer francez Gustave Eiffel.

Inaugurat la 14 martie 1877, cu o lună înainte de începerea Războiului pentru Independenţa României (1877–1878), podul metalic este în exploatare şi în ziua de azi. Trenurile de călători şi marfare care tranzitează între România şi Republica Moldova îl folosesc în fiecare zi.

Problema ecartamentului

Construit cu ecartament larg (1524 milimetri), tronsonul cuprins între vechea capitală a Moldovei şi punctul de frontieră de la Ungheni a fost modificat parţial, pentru a facilita traversarea României de către armatele ţariste angajate în operaţiunile militare desfăşurate pe actualul teritoriu al Bulgariei, trupele române montând şi o linie cu ecartament normal (1435 milimetri), sistemul căii ferate încălecate fiind desfiinţat în 1881 şi reinstalat în timpul Primului Război Mondial.

La 29 aprilie 1918, întreaga reţea de căi ferate de pe malul drept al Prutului a fost rechiziţionată de către Statul-Major al Armatei Române, care a predat-o Direcţiei Generale C.F.R. ca urmare a deciziei de unire a Basarabiei cu România. Timp de un an, în perioada 15 august 1921–19 august 1922, trupele Regimentului 2 Căi Ferate au refăcut complet întregul traseu al căii ferate Iaşi-Chişinău, circulaţia trenurilor de ecartament european fiind reluată în ziua de 3 septembrie 1922.

Aproape imediat după ocuparea Basarabiei de către trupele sovietice – ca urmare a notelor ultimative emise de guvernul sovietic în zilele de 26-27 iunie 1940 – ecartamentul tronsonului Chişinău-Ungheni a fost încă o dată lărgit; şi normalizat, din nou, în vara anului 1941, odată cu ofensiva trupelor Axei.

În vara anului 1944, în timpul ofensivei trupelor sovietice, ecartamentul căii ferate Iaşi-Chişinău a fost iarăşi modificat, linia fiind ulterior secţionată de noua frontieră stabilită între România şi URSS. Un an mai târziu, tronsonul aflat pe teritoriul statului român a fost readus la ecartamentul normal, în timp ce pe restul traseului rămas pe teritoriul statului sovietic ecartamentul larg continuă să fie folosit şi în prezent (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/podul-prut-proiectat-construit-gustave-eiffel).

O recunoaştere internaţională

Gustave Eiffel (1832-1923) a lăsat urme ale geniului său în lumea întreagă. Ca în Franţa şi în Republica Moldova, poduri ale lui Eiffel au fost construite în Vietnam şi în Algeria, în epocă colonii franceze, dar de asemenea în Portugalia, în Catalonia, în Belgia şi Bosnia. Atelierele Eiffel au realizat de asemenea gara Budapesta-Nyugati şi gara rutieră La Paz, în Bolivia. Eiffel a conceput structura internă a unui monument de renume planetar, statuia libertăţii la New York [dăruită de autorităţile franceze cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la independenţa SUA] („Courrier International”) .

Ilie Gulca

 Articole asemănătoare:

• Cel mai lung pod suspendat între doi munţi, construit de chinezi în doar patru ani
• Moldova şi România vor construi un gazoduct de interconexiune comun
• Podul de flori, stropit cu lacrimi

Deşi executorul judecătoresc Anatolie Chihai a fost lipsit de licenţă, dispoziţiile acestuia continuă să provoace pagube întreprinderii „Lion-Gri”

Cu toate că executorul judecătoresc Anatolie Chihai a fost lipsit de licenţă de cinci ori în decursul anului 2012, acesta nu se conformează hotărârilor judecătorești, iar întreprinderile de stat și agenții economici care au avut de suferit în urma acţiunilor acestuia – „RED Nord”, SA „Aroma”, Regia de Transport Electric Chişinău, Banca de Economii, ÎM „Lion-Gri” SRL, precum și fondatorii acestora – continuă să suporte pierderi considerabile.

Ultima „paradă” a lui Chihai din 2012 a fost un titlu executoriu de încasare a sumei de 2,7 mil. de lei calculată ca dobândă de întârziere la plata unei datorii a întreprinderii ÎM „Lion-Gri” SRL faţă de IM „Cristal Flor” SA. Este vorba de o datorie de circa 7 mil. de lei pe care IM „Lion-Gri” SRL a fost obligată, printr-o decizie a Judecătoriei Economice de Circumscripţie din 4 martie 2010, să o achite Fabricii de sticlă din Floreşti SA „Cristal Flor”. Totodată, instanţa a dispus atunci încasarea suplimentară a aproximativ 100000 de euro cu titlu de penalitate şi dobândă de întârziere.

Înlocuirea creditorului

Ulterior, pe 12 septembrie 2011, Judecătoria Economică de Circumscripţie a permis înlocuirea creditorului IM „Cristal Flor” SA, aflată în proces de insolvabilitate, cu IM „Cristal Flor Fenix” SRL, în baza unui contract de cesiune. Astfel, dreptul de creanţă asupra soldului datoriei în valoare de 3,5 mil. de lei a IM „Lion-Gri” SRL a fost transmis către IM „Cristal Flor Fenix”. Totodată, în urma unei dispoziţiei a aceleiaşi instanţe, a fost emis pe 28 septembrie 2011 un titlu executoriu nou, prin care s-a dispus încasarea din contul IM „Lion-Gri” a 3,5 mil. de lei.

Chihai, în acţiune

Pe 20 octombrie 2011, Anatolie Chihai a emis o dispoziţie prin care a admis cererea IM „Cristal Flor Fenix” privind calcularea dobânzii de întârziere rezultată din întârzierea executării documentului executoriu, precum şi încasarea din contul IM „Lion-Gri” SRL a sumei cu titlu de dobândă în mărime de 1, 57 mil. de lei. Întreprinderea a atacat încheierea lui Chihai la Judecătoria Ialoveni, însă fără succes. Din conținutul încheierii se observă că executorul A. Chihai a recurs la un clişeu folosit și în cazul „RED Nord”, fără a se obosi măcar să excludă aceste mențiuni, susţin sursele noastre.

Totodată, acestea menţionează că Chihai și-a „legalizat” ilegalitățile și şi-a recuperat licenţa de fiecare dată la aceeaşi judecătorie, însă reprezentantul acesteia, Iurie Şceaslivîi, pe fundalul unui cântec de petrecere, a negat acest lucru şi nu a vrut să comenteze deciziile Judecătoriei raionale Ialoveni în cazul „Lion-Gri”.

A ignorat o decizie definitivă și irevocabilă

Deciziile luate de Chihai și Judecătoria Ialoveni au fost anulate de către Curtea de Apel Chișinău, ca fiind ilegale, prin decizia din 01 noiembrie 2012, în plus, aceeaşi instanţă a declarat ilegale și fără efecte juridice încheierile privind aplicarea sechestrelor şi interdicţiilor față de întreprindere. Totodată, Colegiul Civil al Curţii de Apel Chişinău a calificat drept ilegală admiterea cererii creditorului privind calcularea dobânzii de întârziere în baza documentului executoriu din 28 septembrie 2011, aceasta fiind respinsă.

Cu toate acestea, la numai câteva zile de la pronunțarea Curții de Apel Chișinău, Chihai a emis un alt titlu executoriu de încasare a 2,7 mil. de lei, calculaţi ca dobândă de întârziere la plata datoriei, prin încheierea din 27 noiembrie 2012. Prin urmare, executorul judecătoresc a ignorat decizia definitivă și irevocabilă a Curții de Apel Chișinău care a calificat drept ilegală cererea creditorului privind această dobândă și decizia sa anterioară. Pentru această dispoziţie lui Chihai i s-a ridicat licenţa.

Provocarea pagubelor continuă

În pofida acestor fapte, executorul judecătoresc Chihai, fără acordarea termenului de executare benevolă, a procedat la aplicarea măsurilor de asigurare prin aplicarea sechestrului asupra tuturor conturilor bancare ale „Lion-Gri”.

Totodată, deoarece întreprinderea este obligată, prin statutul său de rezident al Zonei Economice Libere, să-şi orienteze producţia vinicolă spre export, Chihai a stopat activitatea agentului economic prin aplicarea, prin intermediul Serviciului Vamal, a interdicţiei la exportul-importul bunurilor în limita sumei urmărite.

„Serviciul Vamal al RM, la recepţionarea unei încheieri a oricărui executor judecătoresc privind instituirea interdicţiilor, indiferent de temeiul şi suma urmărită, întreprinde o singură acţiune – blochează accesul la sistemul de declarare vamală „Asicuda”, fapt care stopează toate operaţiunile de import-export ale agentului economic. Astfel, întreprinderea se confruntă cu situaţii în care nu este posibilă vămuirea mărfurilor în valoare de milioane de lei”, se menţionează într-o sesizare a întreprinderii.

Cum scapă de sancţiuni executorii judecătoreşti

Avocatul „Lion-Gri”, Nicolae Lozovanu, a menţionat pentru JURNAL că întreprinderea suferă în continuare pierderi din cauza abuzurilor comise de Chihai, însă acestea încă nu au fost estimate, deoarece procesele de judecată continuă. Chihai n-a vrut însă să răspundă la întrebările noastre.

Prin urmare, compania „Lion-Gri”, ca şi întreprinderile de stat menţionate mai sus, continuă să suporte pagube considerabile, deşi acţiunile acestui executor judecătoresc au fost recunoscute drept ilegale.

Ministrul Justiţiei, Oleg Efrim, referindu-se la cazul Chihai, a menţionat că acestuia i-a fost suspendată licenţa pentru încălcări grave de mai multe ori, însă de fiecare dată, prin hotărâri judecătoreşti, ordinul ministrului Justiţiei a fost anulat. Ulterior, normele din lege care permiteau ministrului Justiţiei să suspende licenţa executorului judecătoresc în caz de încălcare gravă în perioada examinării cazului la Colegiul Disciplinar au fost declarate neconstituţionale.

 Cui încurcă legea antiraider?

Efrim mai spune că această prevedere legală a fost introdusă ca reacție la atacurile raider din 2011 asupra instituțiilor financiare, printr-o asumare de răspundere de către guvern. La scurt timp, legea respectivă a fost declarată neconstituțională, deoarece a fost încălcată procedura de adoptare. Executivul a revenit cu un text identic aprobat prin procedura legislativă obișnuită. De atunci, ministrul Justiției a făcut uz de acest drept de câteva ori. „Executorii a căror activitate a fost suspendată sunt ‘bine-cunoscuți’ opiniei publice. De fiecare dată, ordinul ministrului era suspendat de Curtea de Apel Chișinău cu viteza luminii, chiar dacă în fiecare caz Colegiul disciplinar constata ulterior abaterea gravă și aplica sancțiuni disciplinare, de regulă, retragerea licenței”, menţionează Efrim pe blogul său.

De fiecare dată sunt vizați aceiași executori judecătorești şi cum este suspendată activitatea unuia din ei, judecătorii (în mare parte aceiași (în cazul Chihai – Tatiana Răducanu, Vera Macinschi, Iulia Cimpoi – n.a.)) suspendă imediat ordinul ministrului pentru ca, foarte repede după ce se pronunță decizia de sancționare de către Colegiul disciplinar al executorilor, aceste decizii să fie anulate de către judecători, relevă ministrul.

Ilie Gulca

 Articole asemănătoare:

• Încă o şansă ratată
• Cum să te căpătuieşti cu 50 de milioane de lei peste noapte
• Cutia cu piuneze // Justiţia imorală, episodul 2

Republica Moldova continuă să aplice foştilor combatanţi la Nistru o atitudine discriminatorie instituită în timpul guvernării comuniste

Dacă ţi-ai pus viaţa în pericol pentru independenţa statului, actualii funcţionari îşi şterg picioarele de problemele tale şi te tratează ca pe o cârpă. Se întâmplă în Republica Moldova. Ştefan Jurja, încercatul combatant al Războiului de pe Nistru, odată cu redobândirea cetăţeniei României şi a unei pensii de invaliditate din partea acestui stat, a fost lipsit de indemnizaţia pentru Ordinul „Ştefan cel Mare”. Toate încercările veteranului de a obţine modificarea acestei legi discriminatorii pentru cavalerii ordinului „Ştefan cel Mare” au fost tratate cu formalism de funcţionarii de la MMPSF.

Ştefan Jurja a lucrat în trupele Ministerului Afacerilor Interne (MAI) 21 de ani, patru luni şi 18 zile. În 1991–1992, a luptat ca ofiţer al trupelor MAI în războiul declanşat de forţele separatiste împotriva Republicii Moldova. Şi-a făcut datoria de cetăţean şi apărător al tânărului stat Republica Moldova. Pentru faptele de arme, la 17 decembrie 1992, preşedintele Republicii Moldova, Mircea Snegur, a semnat Decretul şi Brevetul nr. 1226 prin care i s-a conferit Ordinul „Ştefan cel Mare”, decorația militară supremă a Republicii Moldova.

Salvarea din partea statului român

Fiind grav rănit în lupte şi diagnosticat cu mai multe plăgi împuşcate, a fost clasat medical pentru imposibilitatea îndeplinirii serviciului în structurile de poliţie şi, la 11 februarie 1995, a fost trecut în rezervă cu gradul de căpitan. Întrucât, din puţinele resurse financiare, nu putea să-şi întreţină familia compusă din patru persoane, a decis să-şi redobândească cetăţenia României şi să-şi găsească acolo un loc de muncă pe măsura stării sale de sănătate. În România a primit prin decizia nr. 144723 pensie de invaliditate, cu începere de la 01.10.2005, prin care i s-a stabilit o pensie în cuantum de invaliditate de 539 de lei (RON). Prin decizia nr. 144 privind recalcularea pensiilor, în baza Legii nr. 119/2010, i s-a stabilit o pensie brută de 790 de lei (RON).

Pedepsit pentru că şi-a redobândit cetăţenia

Acestea fiind obţinute, în baza Legii nr. 190-XV din 8 mai 2003 „Cu privire la veterani”, adoptată de Parlamentul Republicii Moldova, veteranii decoraţi cu Ordinul „Ştefan cel Mare”, care au dubla cetăţenie, au fost excluşi din categoria beneficiarilor alocaţiei lunare nominale de stat pentru merite deosebite faţă de stat. Încercatul combatant, prin excluderea sa din categoria beneficiarilor acestei legi, se simte discriminat. „Pe mine, care am 18 plăgi împuşcate şi mai port încă schije provenite de la explozia grenadei ce mi-a ciuruit trupul, deseori mă frământă întrebarea: La ce-mi foloseşte Ordinul ‚Ştefan cel Mare’? Să-l pun în ramă şi să-l arăt copiilor, nepoţilor, prietenilor…, că am apărat cu eroism independenţa şi integritatea Republicii Moldova? Care este pentru mine valoarea acestei distincţii de stat?”, se întreabă decepţionat fostul combatant.

Lege deplasată şi anacronică

De asemenea, bărbatul mai spune că în orice ţară civilizată, drepturile şi beneficiile recunoscute de stat îl urmează pe cetăţean, indiferent de locul unde alege el să se stabilească cu traiul, indiferent de statul al cărui cetăţean devine ulterior, „astăzi, în condiţii de mobilitate aproape generală a cetăţenilor Republicii Moldova, aplicarea unei asemenea norme este un lucru deplasat şi anacronic”.

„În Republica Moldova, al cărui cetăţean sunt, îmi sunt recunoscute toate drepturile şi îmi onorez toate obligaţiile, plătesc impozite şi taxe pentru apartamentul în care locuiesc în cea mai mare parte a timpului. Dar când trebuie să beneficiez de alocaţia lunară nominală de stat pentru merite deosebite faţă de stat, nu sunt considerat cetăţean al Republicii Moldova”, constată veteranul.

Demers pierdut în birocraţie

La 20 noiembrie 2012, Ştefan Jurja s-a adresat preşedintelui Republicii Moldova, Marian Lupu, cu un demers în care a solicitat „să iniţieze procedura de modificare a Legii nr. 190-XV din 8 mai 2003 cu privire la veterani, în sensul ca această modificare să prevadă plata alocaţiei nominale unice pentru toţi deţinătorii Ordinului ‚Ştefan cel Mare’, indiferent că locuiesc sau nu pe teritoriul Republicii Moldova, indiferent că au doar cetăţenia Republicii Moldova sau mai deţin cetăţenia altor state, fiind excluse sintagmele ‚suplimentar la pensie’ şi altele de acest gen din legea actuală”.

Demersul lui Ştefan Jurja a fost retrimis spre examinare Ministerului Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei (MMPSF), care, în persoana viceministrului Ana Vasilachi, i-a răspuns sec: „Conform prevederilor Legii cu privire la veterani nr. 190-XV din 8 mai 2003, au dreptul la alocaţie nominală de stat cetăţenii Republicii Moldova, beneficiari de pensii stabilite în Republica Moldova, decoraţi cu distincţii de stat în temeiul Legii nr. 1123-XII din 30 iulie 1992 cu privire la distincţiile de stat ale Republicii Moldova. Potrivit informaţiei declarate în petiţie, Dvs. (!) nu sunteţi beneficiar de pensii stabilite în Republica Moldova şi cu regret nu puteţi beneficia de alocaţie lunară nominală pentru merite deosebite faţă de stat”.

Tratat cu formalitate

Drept reacţie la acest răspuns al viceministrului, fostul combatant pentru independenţa Republicii Moldova spune că formalismul şi indiferenţa cu care este tratat îl fac să regrete devotamentul şi sacrificiul pe care le-a demonstrat statului Republica Moldova. Solicitată de JURNAL, doamna viceministru n-a ştiut ce să răspundă deşi a recunoscut că ştie despre cazul lui Ştefan Jurja, invocând nerezolvarea acestuia prin anumite formalităţi birocratice. „M-am plictisit de promisiunile actualilor guvernanţi, care continuă aceeaşi atitudine discriminatorie instituită de agrarieni şi comunişti faţă de cei care au luptat pentru independenţa acestui stat”, spune veteranul.

Generalul Ion Costaş, referindu-se la cazul lui Jurja, a calificat atitudinea Republicii Moldova faţă de cei care şi-au sacrificat viaţa pentru independenţa acestui stat drept aberantă. „Există o mulţime de ofiţeri, chiar ruşi, care beneficiază de indemnizaţii primite pentru anumite distincţii ale Republicii Moldova. Toate demersurile pe care le-am adresat funcţionarilor de stat în acest sens au ajuns la coşul de gunoi. Astfel îşi respectă Republica Moldova eroii”, a declarat dezamăgit generalul.

Ilie Gulca

 Articole asemănătoare:

• Voronin a oferit, în secret, distincţii de stat unor oficiali ruşi
• „Ordinul Republicii” pentru delincvenţi şi nostalgici după URSS?
• „Medalii date cu traista”

Casa Mierii de la Răciula, Călărași, centru de „pelerinaj” al consumatorilor de miere şi de hidromel

După intrarea în sat, o iau în dreapta pe un drum ce duce pe lângă casele văruite ale maicilor mănăstirii din localitate, peisaj rupt din secolul XIX. După circa un km de drum, intru într-o curte plină de stupi, alei, instrumente tradiționale, unele din acestea fiind atârnate de pereții casei, lucru pentru care localnicii numesc gospodăria familiei Stegărescu Casa mierii, „muzeu”.

Ilie Gulca

Odată ce calc pe „țărâna moșiei”, intru pe mâinile lui Constantin Stegărescu, un tânăr de vreo 30 de ani, de talie mijlocie, suplu și iute ca argintul viu, o urmare a faptului că a crescut printre albine, într-un stup, în loc de manej. Îmbrăcat în haine de lucru, acesta mă poartă prin afacerea familiei sale, relatându-mi cum s-au „albinărit” Stegăreștii. Ideea de a face business în domeniul turismului rural a apărut cu vreo opt ani în urmă. Succesul lor se datorează deschiderii și receptivităţii pe care o arată față de diverse proiecte, precum și dragostei și încrederii pentru albine și, desigur, datorită ingredientului „miraculos”, munca.

Ingredientul „miraculos”

Mai întâi, intrăm într-o sală mare destinată vizitatorilor, aici oaspeții sunt serviți cu miere de salcâm, de tei, polifloră, miere cu polen, nuci, miere în fag, vin tradițional și hidromel! O băutură alcoolică preparată prin fermentarea mierii de albine cu apă. Copiii, cei mai mulți vizitatori ai Casei mierii, au ocazia să participe și la modelarea diferitor suvenire din ceară.

După asta, Constantin mă duce într-o cameră cu stelaje pe rafturile cărora stau toate produsele posibile ale apiculturii. Stegăreștii, în afară de miere, colectează propolis, „un dezinfectant atât pentru oameni, cât și pentru albine. Poate fi preparat cu alcool, se formează o tinctură care se folosește la tratarea răcelilor și bolilor de stomac, precum şi la tratarea rănilor simple”.

Apicultura, domeniu fără pierderi

„Apicultura este un domeniu fără pierderi, chiar și albinele moarte se folosesc la prepararea unei tincturi destinate lecuirii durerilor de articulații, durerilor de spate, varice”, ne asigură apicultorul. „Mai colectăm și larve, se spune că acestea tratează tuberculoza. Un alt produs care ar putea fi utilizat în farmaceutică este veninul de albine. E foarte toxic, în special pentru bărbați, se colectează noaptea”, mă atenționează Stegărescu cel mic, Constantin este mezinul familiei.

Din mulțimea produselor, apicultorul ne mai prezintă lăptișorul de trântor, apilarnilul. „Are un efect miraculos la tratarea bolilor de stomac, este folosit în industria farmaceutică în România. Din păcate, acest produs nu este solicitat în Republica Moldova, de aceea îl dăm la animale”, spune fermierul. Urmează o serie întreagă de produse apicole care ar putea scăpa oamenii de multe molime.

Cel mai căutat de vizitatori

În aceeași cameră se află un obiect foarte căutat de vizitatori, un stup din sticlă, în care oaspeții pot observa cum arată o familie de albine. „Datorită mișcării albinelor, în stup se păstrează o temperatură de peste 30 de grade. Chiar dacă afară ar fi minus 20 de grade, albinele nu se tem de frig, ele se tem de foame”, menționează apicultorul.

Tot aici, împreună cu albinele, sălășluiește dușmanul de moarte al acestora, prigoarea, pasăre ce se hrănește cu albine, numai că aceasta nu prezintă niciun pericol, pentru că e pusă în ramă. „Prigorile sunt păsări migratoare, în perioada în care au pui pot consuma câte 60–70 de albine. Le mănâncă atunci când albinele se întorc de la strâns polen, pentru că sunt mai lente în zbor”, ne explică Stegărescu jr.

Câte 300 de vizitatori pe zi

Familia Stegărescu a acumulat experienţă în agroturism în cadrul mai multor seminare organizate pe acest subiect. Unul din aceste cercuri a fost organizat chiar în curtea lor. „Avem o colaborare strânsă cu agenţia de agro-consultanță AXA. Ei ne-au ajutat foarte mult în amenajarea fântânii și a drumului”, precizează Tamara Stegărescu, mama lui Constantin.

Și cum o generație de albine, în două săptămâni, explorează împrejurimile, iar în următoarele două ies la cules polen și apă, și Stegăreștii s-au făcut cunoscuți mai întâi în regiune, ca apoi să fie vizitați de turiști din întreaga lume – Germania, Belgia, Franţa, Marea Britanie, India, Japonia, adunând pe zi, în timp de vară, câte 300 de vizitatori.

Dacă moldovenii ar fi ca albinele

Sunt impresionați de organizarea albinelor. „Dacă moldovenii s-ar organiza ca albinele, ar trăi mult mai bine”, crede Constantin.

Despre familia Stegărescu răciulenii spun că aceasta s-a „albinărit”, adică au copiat organizarea albinelor, au devenit mai harnici și mai organizați. Așa că după ce Constantin și-a încheiat misiunea, a plecat să taie un porc în sat, iar pe mine m-a încredințat doamnei Tamara. Cele 3600 de secunde petrecute în Casa mierii s-au încheiat cu o ciorbă acrișoară făcută de femeia casei și cu un pahar de hidromil. După asta trebuie să-i dau dreptate doamnei Stegărescu: „La Răciula apa-i dulce, cine vine nu se duce!”.

 Articole asemănătoare:

• Mierea strânsă vara – bună pentru iarnă
• Bărbatul cu 150 de familii
• S-au lăsat acoperiţi de albine în cadrul unui concurs!

O cravată, o pereche de ochelari şi un aparat de ras, instrumentele indispensabile fotoreporterilor sovietici moldoveni

Episodul de la redacția ziarului „Scînteia”, organ al Partidului Comunist Român, în care Nicolae Ceauşescu apărea pe prima pagină cu capul acoperit și cu încă o căciulă în mână, ar fi putut avea loc şi la „Moldova socialistă”, organ al Comitetului Central al Partidului Comunist al Moldovei, avându-l ca „protagonist” pe însuşi „încercatul leninist” Nichita Hruşciov, în timpul vizitei sale la Chişinău în 1959.

Ilie Gulca

Scene absurde provocate de agresivitatea cenzurii comuniste, clişee ridicole pe care trebuia să le respecte fotografii oficiali la fotografierea „fruntaşilor muncii socialiste”, „dichiseala” conducătorilor partidului, ca aceştia să apară mai impunători în imaginile din presă şi „eliminarea” indezirabililor, toate aceste detalii se vor regăsi într-o antologie a fotografiei basarabene alcătuită de fotograful Mihai Potârniche.

O antologie a fotografiei basarabene

Cele mai caraghioase scene sunt legate de activitatea „legendarului” fotograf Simion Galperin de la „Moldova socialistă”. Galperin a fost cel care a imortalizat multe evenimente importante ale tinerei republici moldoveneşti (RSSM), însă o parte bună din acestea nu au avut loc tot din cauza lui.

„Când am fost angajat la «Moldova Socialistă», nea Sioma, aşa îi spunea majoritatea colegilor fotoreporteri, mi-a oferit o cravată gri, o pereche de ochelari pentru mecanizatori şi un aparat de ras, spunându-mi că astea îmi vor fi de mare folos la reflectarea campaniilor agricole. Eroii muncii socialiste trebuia să apară îngrijiţi în faţa camerelor de luat vederi şi în paginile cotidianului – organ al Comitetului Central al Partidului Comunist al RSS Moldoveneşti”, relatează Mihai Potârniche.

Însă „fruntaşii” nu erau încântaţi să fie „eternizaţi” în „terfele” aduse de reporteri, mai mult, unii dintre ei, fiind obligaţi să se conformeze „codului vestimentar”, o luau la sănătoasa prin pârloage.

„Am fost martorul unei scene comice în care colegul meu de redacţie, fotoreporterul Efim Draişner, a obligat un mecanizator să-şi pună cravata şi, când nodul l-a ajuns sub bărbie, omul a început să se înăbuşe. E-he-he, pericol! A aruncat cravata, ochelarii şi a luat-o la sănătoasa, lăsând şi tractorul”, spune Potârniche.

Sioma Galperin, „vrăjmaşul” RSSM

„Despre nea Sioma circula în rândul colegilor o serie de întâmplări ridicole legate de profesia sa. În 1940, la o şedinţă solemnă dedicată formării RSS Moldoveneşti, urma să realizeze nişte fotografii istorice. Însă, din cauza că sala de şedinţe era mare şi insuficient de iluminată, a pus prea mult magneziu în dispozitivul de iluminat şi, când s-a produs lumina magică, sala s-a umplut cu fum! Şedinţa abia începută s-a întrerupt subit.”

„Altă dată, la o şedinţă festivă ce avea loc în incinta Teatrului Moldovenesc Academic Muzical Dramatic de Stat „A.S. Puşkin” (astăzi Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”), nu-i încăpea în obiectiv tribuna şi prezidiul şi, făcând un pas în urmă, a căzut în fosa orchestrei, direct în toba mare! Aterizarea sa a făcut imposibilă interpretarea imnului sovietic!”, susţine fotograful.

Retuşarea lui Hruşciov

La „Moldova socialistă”, ca şi la toate ziarele oficiale,  fotografiile erau minuţios retuşate, mai ales cele ale oficialilor. De falsificarea fotografiilor se ocupa pictorul redacţiei, Aleksandr Hmelniţki. Acesta era ca un dumnezeu, elimina din imagini pe cei mai înalţi funcţionari sovietici, îi îmbrăca, îi dezbrăca, îi dichisea cum ştia el mai bine, fiind de multe ori „consiliat” de „stiliştii” de la Comitetul Central. Numai că excesul de zel al acestora le-a jucat festa. În 1959, protagonistul „retuşării” a fost însuşi Nichita Hruşciov, prim-secretar al Comitetului Central al PCUS.

Retuşarea lui Hruşciov

La 13 mai 1959, cu ocazia „împlinirii a 600 de ani de la formarea statului moldovenesc”, liderul sovietic a vizitat RSSM. Oficiosul scrie: „Ora 10. De peron se apropie lin trenul. Cei veniţi să întâmpine înaltul oaspete îl salută cu entuziasm pe tovarăşul N.S. Hruşciov, conducătorul guvernului sovietic… Nichita Sergheievici salută cu căldură şi strânge mâna conducătorilor Partidului Comunist şi guvernului Moldovei”.

Fotograful ATEM, Albert Simanovski, realizează o fotografie generală a conducătorilor PC al Moldovei cu Nichita Hruşciov. „Albert a făcut mai multe fotografii din care trebuia să monteze una panoramică, după aceea, fotografia a fost expediată la CC, pentru a fi aprobată. Cei de la CC au observat că unul dintre membrii guvernului a apărut de două ori. A fost eliminat. Fotografia a fost trimisă din nou „sus” la aprobare. A doua oară, cei de la CC au observat că toţi demnitarii locali sunt cu pălării pe cap, însă Nichita Hruşciov e cu capul descoperit. Nu le-a plăcut. Au ordonat să i se pună şi înaltului oaspete o pălărie pe cap, s-a făcut şi asta. După ce s-a terminat isteria din redacţie, am trimis paginile din nou spre aprobare la CC, de data asta s-a întâmplat ceva şi mai grav”, îşi aminteşte Tudor Ţopa, responsabil de ediţie în acea seară.

Omul cu două pălării

„Pe la 2 dimineaţa, a început să zbârnâie telefonul. Am fost chemat urgent la tipografie. ‘Ce s-a întâmplat?!’, i-am întrebat. ‘Ardem!’, mi s-a răspuns de la celălalt capăt al firului. Hruşciov a rămas în fotografie cu două pălării: una pe cap şi alta în mână… A doua zi, ziarul a apărut cu întârziere la cititor, ceea ce se întâmpla extrem de rar. Dacă n-ar fi fost observată greşeala, „încercatul leninist” ar fi apărut – în cele 200000 de exemplare ale ziarului! – cu două pălării”, îşi aminteşte Hmelniţki.

„’La Moldova socialistă’ a mai fost o asemenea situaţie. Odată, în paginile ziarului, într-un material primit de la Comitetul Central, Nicolae Ceauşescu, prim-secretar al Partidului Comunist Român, a apărut ca prim-secretar al PCUS (!), vă imaginaţi ce a urmat. Pentru o asemenea greşeală, în timpul lui Stalin, puteai lua un glonte în cap”, spune Tudor Ţopa.

I-au tăiat capul lui Hruşciov

Vizitele lui Hruşciov în RSSM au provocat multă isterie comuniştilor locali. Cea de-a doua care urma să aibă loc la 15 octombrie 1964 a fost pregătită foarte minuţios. Pe Stadionul Republican urmau să defileze în faţa liderului sovietic reprezentanţi ai diferitor ramuri ale economiei. În capul coloanei mergea o maşină cu o fotografie a lui Hruşciov de dimensiune naturală. În seara din ajunul vizitei, 14 octombrie 1964, după încheierea repetiţiilor, doi tipi au urcat în camion şi „i-au tăiat” capul lui Hruşciov cu o beschie. A doua zi, RSSM a fost vizitată de Nikolai Podgornîi. Tipii care „i-au tăiat capul” lui Hruşciov au făcut-o la indicaţia comuniştilor locali, deoarece în aceeaşi zi „încercatul leninist” a fost debarcat. Martorul „retuşării” a fost profesorul universitar Viorel Prisăcaru, pe atunci student la Institutul de Medicină.Articole asemănătoare:

• Primăvara poeţilor – 2011”, la Chişinău, Bălţi şi Briceni
• Despăgubiri pentru ocupaţia sovietică
• Mama deputatului Ceban a găsit „Soluţia”!

Vladimir Voronin a refuzat ridicarea unui monument la Chişinău în memoria prizonierilor unguri pentru a nu crea un precedent pentru partea română

În Republica Moldova, continuă cel de-al Doilea Război Mondial. În timp ce întreaga lume tinde spre reconciliere, respectă acordurile privind comemorarea ostaşilor căzuţi în lupte sau în lagăre, între Prut şi Nistru, aceştia rămân ignoraţi de către autorităţi. Şi dacă până în 2009 de această situaţie erau vinovaţi comuniştii, de atunci încoace ignoranţa se perpetuează şi din cauza actualelor autorităţi.

Ilie Gulca

Pe teritoriul actual al Republicii Moldova, între 1944 şi 1947, au existat mai multe lagăre NKVD, dintre care ştim doar despre lagărele de la Bălţi, Chişinău şi Tighina în care au fost încarceraţi români, germani, unguri, italieni, cehi şi polonezi. Despre aceste locuri de detenţie nu s-a ştiut nimic în perioada sovietică sau s-a vorbit în şoaptă. Mai mult, cimitirele acestora, ca şi majoritatea cimitirelor Armatei române, au fost şterse de pe faţa pământului cu buldozerele.

Prizonierii români, majoritari

Potrivit Direcţiei Informare şi Relaţii Publice a Ministerului Apărării Naţionale al României, la Bălţi au existat două lagăre în zona mlăştinoasă a oraşului. La categoria români, militarii proveneau în proporţie covârşitoare din Basarabia. Până la închiderea celor două lagăre, numărul deceselor a fost de circa 50000 de persoane. Primul prizonier basarabean care a murit la Bălţi se numeşte Tudor Nicolae Glăvan, originar din satul Sofia, raionul Drochia.

Prizonierii erau folosiţi la reconstrucţia oraşului. Foamea, lipsa de igienă, bolile infecţioase, frigul şi umezeala provocau cele mai multe decese printre aceştia. Cei care erau istoviţi de muncă, precum şi cei bolnavi erau scoşi la marginea lagărului, împuşcaţi şi aruncaţi în gropi comune mlăștinoase pe care tot ei le săpau.

Piramidă de oase

„La mijlocul anilor 1970, când s-a construit Gara Auto Bălţi, o bună parte din acest câmp mlăştinos a fost uscat. Şi atunci când se săpau canalele de drenaj, câmpul se umplea de oseminte. În timpul sovieticilor, acest loc nu s-a considerat niciodată cimitir, de aceea nu a fost instalată nicio cruce. Nimeni nu-şi punea problema să reînmormânteze osemintele, deoarece erau rămăşiţe ale ‘fasciştilor’. Copiii jucau fotbal cu craniile foştilor prizonieri”, îşi aminteşte arheologul Valeriu Bobulici.

După căderea regimului sovietic, în anii 1991–1992, au început primele săpături, „rezultatele au fost cutremurătoare, nici hârleţele nu puteau fi folosite din cauza mulţimii scheletelor din gropile comune”, menţionează Nicolae D. Rusu, autorul unui material dedicat acestui subiect.

În 1992, după exhumări care au durat câteva săptămâni, osemintele prizonierilor au fost scoase din zona mlaştinii şi depozitate în apropiere într-un loc uscat. Au fost acoperite cu pământ, formându-se o moviliţă în trepte, iar deasupra a fost instalată, la 7 mai 1992, o troiţă în cadrul unei adunări solemne.

Relansarea căutărilor

În 2008, la insistenţa autorităţilor ungare, căutările gropilor comune au fost relansate. Şi deoarece în RM nu exista un oficiu naţional pentru cultul eroilor, instituţia care urma să reia pe cont propriu investigaţiile a fost Muzeul Armatei Naţionale.

„În decursul anilor ’90, mai ales după instalarea PCRM la guvernare, solicitările părţii ungare şi ale celei române au fost ignorate. De fapt, RM nu voia să răspundă la solicitările părţii ungare pentru a nu crea un precedent pentru partea română”, menţionează Vitalie Ciobanu, directorul muzeului.

Autorităţile ungare instalaseră o stelă într-un cimitir vechi, crezându-se că acolo au fost înmormântaţi prizonierii maghiari. În urma unei documentări ample, s-a stabilit că gropile se aflau în cu totul altă parte, şi anume în cimitirul evreiesc al oraşului. Căutările au dus în cele din urmă la Clubul veteranilor din Bălţi. „Aici, am dat de o persoană care a lucrat în lagăr ca instructor de sport, care ne-a spus unde s-a aflat lagărul, însă a refuzat să ne arate şi gropile”, susţine Ciobanu. Fostul instructor, din cauza bătrâneţii, n-a putut comunica cu noi. De la fiul acesteia însă am aflat că persoana respectivă, ca orice enkavedist, a deţinut în perioada sovietică funcţii importante în administraţia oraşului.

Prizonierii unguri, îngropaţi în cimitir evreiesc

Groapa în care au fost aruncaţi deţinuţii unguri se afla chiar în mijlocul cimitirului evreiesc, „era un loc în paragină acoperit cu pietre vechi luate de la alte morminte, tot gunoiul din cimitir era aruncat în locul acela”, îşi aminteşte Ciobanu.

Cu autorizaţia rabinului comunităţii ebraice din Bălţi, osemintele au fost deshumate şi transportate în Ungaria.

Nu se ştie câţi unguri au murit în lagăre, deoarece documentaţia a fost dispersată, însă, conform unor documente NKVD găsite în Arhiva Ministerului Afacerilor Interne (AMAI), la Bălţi au fost îngropaţi 75 de ostaşi unguri. Chiar şi printre aceştia se întâlnesc etnici români. Totodată, directorul AMAI susţine că documentele privind lagărele NKVD sunt dispersate, cele care există în RM au fost transmise Arhivei Naţionale a Republicii Moldova.

Lagărul de la Chişinău

Între străzile Tighina şi Armenească ale municipiul Chişinău, au existat beciuri care au fost transformate în lagăr de prizonieri. După deschiderea arhivei MAI, s-a descoperit o listă de sute de persoane de origine ungară care au fost aduse din Ungaria, fiind judecate şi împuşcate aici. Autorităţile ungare au depus nenumărate solicitări pe adresa celor de la Chişinău pentru instalarea unui monument în memoria prizonierilor unguri, însă Vladimir Voronin le-a refuzat acest lucru, pentru a nu oferi părţii române dreptul de a ridica un monument. Solicitările continuă şi în prezent.

Lagărul de la Tighina

Prizonierii lagărului de la Tighina au fost îngropaţi în Cimitirul Eroilor „Generalul Drăgălina” în 1944–1945. În 2007, acest cimitir militar românesc din 1920 a fost nivelat cu buldozerul, la ordinul ministerului de interne al rmn, şi transformat în cimitir al eroilor sovietici. Însă, fiind conştiente că ar putea provoca un scandal internaţional, autorităţile nerecunoscute de la Tiraspol au instalat pe acel loc nişte pietre din vechiul cimitir.  Articole asemănătoare:

• Vandalii de la Călăraşi rămân în libertate // PROFANARE
• Adevărul care (ne) doare
• Apelul către autorităţile Republicii Moldova

În satul Izbişte, raionul Criuleni, membrii ÎP „Crângul Privighetorilor” o acuză pe preşedinta acesteia de abuzuri şi escrocherie 

În „Crângul Privighetorilor”, întovărăşire pomicolă situată pe teritoriul satului Izbişte, raionul Criuleni, e rebeliune. Membrii asociaţiei (profesori universitari, medici, artişti etc.) se plâng că sunt terorizaţi de preşedinta acesteia, N.I. Dereveanco. Aceasta, invocând neachitarea unei cotizaţii de membru stabilită fără aprobarea Adunării Generale a întovărăşirii, îi lipseşte pe posesorii de loturi de terenurile şi imobilele ridicate pe acestea, îi debranşează de la curentul electric, chiar dacă nu au datorii, şi, mai nou, interzice manifestările culturale pe teritoriul întovărăşirii (Sărbătoarea Muzicii). La rândul său, Dereveanco susţine că are dreptul să facă toate aceste lucruri.

Guvernul RSSM a repartizat în 1987 Ministerului Sănătăţii, pentru organizarea unor asociaţii pomicole, pe teritoriul Primăriei satului Izbişte, pentru utilizare gratuită şi nelimitată, 40,4 ha, din care 24,6 ha au fost acordate unor persoane străine. Ca rezultat, pe acest teritoriu au fost înregistrate nouă întovărăşiri pomicole. În 2001, a fost luată o decizie comună privind alegerea administraţiei întovărăşirii pomicole din reprezentanţi ai celor nouă întovărăşiri pomicole, totodată fiecare asociaţie pomicolă rămânând independentă.

Ba este Crângul, ba nu-i

Însă, în februarie 2008, fără ştiinţa şi acordul întovărăşirilor pomicole, care nu au fost lichidate (ele funcţionează până în prezent cu liste, ştampile, conturi de plată şi, desigur, statute), a fost înregistrată la Camera Înregistrării de Stat ÎP „Crângul Privighetorilor”, cu o suprafaţă de 65 ha(!). Chipurile, „Crângul Privighetorilor” ar fi apărut ca succesor de drept al tuturor asociaţiilor, însă fără acordul membrilor asociaţiilor pomicole.

În plus, pe o hartă elaborată în 2001, aprobată de Consiliul comunal Izbişte, există lista celor nouă întovărăşi cu suprafeţele gestionate de acestea. „Crângul Privighetorilor”, conform acestei hărţi, gestionează circa 17, 2 ha, şi nicidecum 65 ha. Astfel, „ÎP ‘Crângul Privighetorilor’ nu poate fi succesorul de drept al tuturor asociaţiilor pomicole fără acordul celor nouă asociaţii pomicole. Nimeni dintre foştii membri ai întovărăşirile pomicole nu sunt la curent cu statutul noii asociaţii. Or acesta e un document foarte important. Ce fel de membri ai asociaţiei suntem dacă administraţia ‘Crângul Privighetorilor’ nu are nici măcar cererile noastre? Şi dacă nu există o evidenţă, de unde au ei listele reale ale posesorilor de loturi?”, se întreabă o femeie care solicită anonimatul.

În loc de mediu de creaţie, bătăi de pomină

Aceeaşi persoană mai menţionează că, odată cu instalarea în fruntea asociaţiei a N.I. Dereveanco, aceasta a schimbat, de mai multe ori, numerotarea loturilor, deşi în documentele pentru achitarea cotizaţiei de membru sunt indicate numerele iniţiale ale loturilor.

„În plus, multe loturi au fost privatizate de mult şi în planurile proprietarilor, inclusiv în contractele de vânzare-cumpărare, sunt indicate numerele iniţiale. Multe loturi sunt abandonate, însă acestea au stăpâni, iar asta înseamnă că nimeni nu va schimba numerele loturilor, chiar şi cei care lucrează pământul nu le schimbă. Totuşi o parte, din cauza şantajului Ninei Ivanovna (Dereveanco – n.r.), le-au schimbat şi, drept rezultat, numerotarea loturilor s-a încurcat cu totul. Şi cum nu există niciun fel de evidenţă, iese că pe acelaşi lot există doi proprietari”, adaugă sursa noastră.

Lipsit de lot, pentru că ar fi murit

Profesorul Universităţii de Stat de Medicină „Nicolae Testemiţeanu”, Vladimir Boişteanu, a aflat că nu mai este posesorul lotului abia după doi ani. „Lotul meu, cu tot cu căsuţă şi cu toţi arborii plantaţi de mine, a fost privatizat de un vecin de-al meu. La întrebările mele, Dereveanco mi-a spus: ‘Da’ noi am crezut că Dvs. aţi murit!’. E adevărat că n-am plătit cotizaţia de membru, însă, conform unei hotărâri adoptate de către întovărăşire, invalizii de gradul doi sunt scutiţi de achitarea acestei cotizaţii”, se justifică profesorul.

În haosul creat, „şi Întreprinderea de Stat ‘Cadastru’ îşi aduce ‘obolul’. Schimbând numele cadastrale de mai multe ori la loturile deja privatizate, creează o şi mai mare harababură”, menţionează juristul Anatol Petrici. În confuzia creată, s-au înregistrat mai multe cazuri în care între vechii şi noii proprietari ai aceloraşi loturi se încing nişte bătăi de pomină. „În decursul a patru ani, de când am casă aici, am auzit ba că cineva şi-a pierdut lotul, ba că altcineva a privatizat neautorizat un lot, ba că cineva l-a bătut pe altcineva”, menţionează violonistul Anatol Ştefăneţ, proprietar al unei case de vacanţă. Şi toată această discordie e provocată, în opinia lui Ştefăneţ, de Dereveanco, „o persoană cu interese mercantile, ce are drept scop să scoată bani din terenul întovărăşirii pentru a-şi asigura un confort personal”.

„Obolul” oficiului cadastral

Mai mult, preşedinta Dereveanco vinde loturi ce nu se află din punct de vedere cadastral pe terenul întovărăşirii, ci pe terenurile din preajma acesteia. Conform legislaţiei cadastrale, numărul cadastral al unui lot trebuie să includă obligatoriu numărul raionului cadastral, numărul zonei cadastrale, numărul masivului cadastral şi numărul sectorului. „Masivului de 65 ha, aflat în gestiunea ÎP ‘Crângul Privighetorilor’, pe harta întocmită de un institut de profil şi aprobată de Consiliul local Izbişte în 2001, îi este atribuit numărul cadastral 115. Astfel, terenul ÎP ‘Crângul Privighetorilor’, fiind constituit din 858 de loturi, în numărul cadastral al fiecărui lot de pe acest teren trebuie să fie inclusă cifra 115. În numerele cadastrale pe care dna N. Dereveanco le-a prezentat Consiliului local Izbişte, aprobate de Consiliul local, numărul cadastral 115 nu există. Există numerele cadastrale 113, 116 şi 117, numai nu 115. Prin urmare, ea a prezentat numere cadastrale atribuite altor masive cadastrale, cum ar fi pădurea din preajmă cu numărul cadastral 113, numai nu de pe masivul în care se află astăzi întovărăşirea ‘Crângul Privighetorilor’ ”, menţionează juristul Anatol Petrici.

Povestea cotizaţiei de 150 de lei

După spusele mai multor proprietari, cotizaţia de membru al asociaţiei a fost în 2008 majorată de la 20 (cât a fost în perioada 2000–2007) la 150 de lei, fără acordul membrilor, iar devizul de venituri şi cheltuieli este ţinut în taină. „Pe teritoriul asociaţiei există circa 880 de loturi. În cazul în care înmulţim cifra de 150 de lei cu 880, se acumulează pe an 133, 5 mii de lei sau 11,1 mii de lei pe lună, şi asta fără banii obţinuţi din vânzarea loturilor. Toţi aceşti bani se colectează fără aparat de marcat”, ne informează o proprietară a două loturi din „Crângul Privighetorilor” care n-a vrut să-i menţionăm numele.

Potrivit lui Gheorghe Jornea, fostul preşedinte al asociaţiei, membru al întovărăşirii pomicole din 1988, în „Crângul Privighetorilor” s-a instalat un clan care a transformat asociaţia într-o afacere proprie. Membrii întovărăşirii sunt lipsiţi de posibilitatea de a-şi spune părerile, de a vota, de a alege, de a cere dări de seamă de la preşedinte, nu au posibilitatea de a forma o comisie de cenzori care ar verifica situaţia reală.

Toate reclamaţiile proprietarilor sunt zadarnice

Preşedinta întovărăşirii, Nina Dereveanco, menţionează că a fost aleasă legal, are toate actele ce o împuternicesc să comercializeze loturi, să-i debranşeze pe proprietari de la curentul electric: „Union Fenosa n-a semnat contract cu fiecare proprietar de lot, ci cu asociaţia. Ea ne trimite facturile, iar noi suntem obligaţi să le achităm în decursul unei luni. Dacă nu achităm în decurs de zece zile, întovărăşirea e lipsită de curent electric”.

Primarul localităţii Izbeşte, Ion Plămădeală, nu poate soluţiona litigiile din „Crângul Privighetorilor”, pentru că, în opinia sa, aceasta este înregistrată ca persoană juridică, şi „dacă au probleme să şi le rezolve singuri, prin alegerea unui nou preşedinte”. Deşi activitatea preşedintei IP „Crângul Privighetorilor” este reclamată săptămânal, poliţistul de sector a refuzat să ne comunice măcar numărul de plângeri.

Ilie Gulca

 Articole asemănătoare:

• Negocieri pentru revenirea vinului moldovenesc pe piaţa rusă
• Accidentat mortal în apă
• Cutia cu piuneze: Un ziar de stânga păşeşte cu stângul

Interviu cu Hubertus Knabe, istoric german, militant pentru drepturile omului, director ştiinţific al Berlin-Hohenschönhausen Memorial

Hubertus Knabe, istoric german, militant pentru drepturile omului, director ştiinţific al Berlin-Hohenschönhausen Memorial, muzeu şi memorial al închisorii de tortură STASI din Berlin. A fost purtător de cuvânt al Partidului Verzilor.

Hubertus Knabe consideră că, fără aplicarea legii lustraţiei şi fără accesul la documentele poliţiei politice, este imposibilă edificarea unui stat democratic. Mai mult, în condiţiile în care nu sunt pedepsiţi cei care au comis crime în timpul regimului comunist, crimele comise de stat sunt acceptate ca acţiuni legale, practică periculoasă pentru democraţie. Interviu realizat cu susţinerea Institutului de Istorie Socială „Pro Memoria”.

– Stimate domnule Knabe, în RM se discută despre lustraţie, unii oameni de cultură şi unii politicieni însă cred că această lege va diviza şi mai mult societatea. Ce opinie aveţi despre acest subiect?

Pentru a stabili o democraţie, trebuie formată o administraţie democratică. E imposibil să construieşti un stat democratic cu oameni care sunt împotriva democraţiei, de aceea înlocuirea personalului este necesară. În toate ţările ex-socialiste din Europa Centrală s-a făcut acest lucru, începând de la parlament, guvern, administraţie. În toate ţările Europei Centrale, au fost adoptate diverse forme ale lustraţiei. Cel mai interesant model, în opinia mea, este cel ceh. Republica Cehă a aplicat lustraţia nu numai pentru colaboratorii poliţiei politice, dar şi pentru membrii Partidului Comunist.

În Germania, în cazul administraţiei publice, au fost efectuate 1,7 mil. de verificări. În Polonia, a fost aplicat un alt sistem. Oamenii care au candidat pentru funcţii publice au fost întrebaţi dacă au colaborat sau nu cu poliţia politică şi, în cazul în care au minţit, după verificare, şi-au pierdut lucrul. În România şi Bulgaria, s-au făcut depoziţii care au fost verificate în mod obligatoriu, începând cu preşedintele statului, primul ministru, membrii guvernului, deputaţi etc.

E un lucru important ca alegătorii să ştie înainte de alegeri dacă cel care candidează pentru o funcţie publică a colaborat sau nu cu poliţia politică. Prin urmare, cred că şi pentru RM, lustraţia va fi un instrument util pentru a schimba structurile vechi sau pentru a promova valorile democratice în administraţia publică.

– Se ştie că URSS a reuşit să retragă documentele KGB. Doar în RDG, după cum menţionează istoricul american Watts, serviciile americane au reuşit să salveze dosarele STASI.

În ţările Europei Centrale şi de Est existau structuri KGB şi ale poliţiilor politice naţionale. Dosarele KGB au dispărut complet. În ce priveşte STASI, au fost salvate aproape toate documentele, acest fapt însă nu se datorează americanilor. Angajaţii STASI au încercat să distrugă documentele. Şi deoarece maşinile pentru distrugerea lor erau defectate, au încercat să le dea la cuţit şi apoi să le ardă. Când au văzut fum, cetăţenii au pătruns în birourile STASI şi le-au ocupat. Astfel, majoritatea dosarelor au fost salvate. Doar materialele STASI privind spionajul în ţările occidentale au fost distruse, pentru că s-a invocat că spionajul este un fenomen normal, toate ţările îl practică, şi foştii informatori din afară ar putea fi puşi în pericol, în SUA chiar ar putea fi executaţi.

Dacă vorbim despre RM, sunt mirat că, peste aproape 20 de ani de la proclamarea independenţei, dosarele nu sunt accesibile publicului larg. Ceea ce e bizar pentru mine este că în toate ţările din Est documentele sunt accesibile pentru istorici, pentru victime, pentru justiţie, iar la voi, nu. Faptul că aţi fost parte a URSS nu este o justificare, am vizitat arhivele din Ţările Baltice, şi acolo dosarele sunt accesibile tuturor. Aceste documente sunt foarte importante pentru memoria societăţii.

În cazul dumneavoastră, istoria este foarte legată de politică, trebuie să certaţi oamenii politici ca aceştia să vă ofere dreptul de a cerceta documentele. Dacă vreţi să edificaţi un stat democratic, trebuie să conservaţi memoria. Relaţia bună cu partidele este ceva ce ţine de trecut.

– Ce importanţă are pentru Dvs. pedepsirea colaboratorilor poliţiei secrete, a foştilor comunişti care au comis crime?

Într-un stat de drept, o crimă trebuie pedepsită. Dacă cineva sparge o bancă, va fi pedepsit cu certitudine. În cazul în care nu se pedepseşte crima, această practică devine un fapt normal. Aceasta s-ar putea întâmpla şi cu o crimă politică. Dacă o crimă politică se consideră drept acţiune legală, e foarte periculos pentru democraţie. Cetăţenii cred că e ceva normal să omori, să maltratezi, pentru raţiuni politice. Prin urmare, trebuie să fie găsită o soluţie de a sancţiona aceste crime.

Doar că în cazul RM victimele sunt deja destul de în vârstă pentru a face investigaţii, pentru a căuta martori etc. Cu toate acestea, în Germania au loc până în prezent procese împotriva naziştilor. Aceasta se face pentru a restabili dreptatea şi pentru a da victimelor sentimentul că statul are grijă de cei care au suferit. Cred că în RM responsabilitatea oamenilor care deţin funcţii publice este de a investiga ceea ce s-a întâmplat în trecut, pentru a demonstra fiecăruia că s-au comis crime, că acestea nu se acceptă în democraţie. Aceste procese vor fi un semnal foarte important. De exemplu, în Cambodgia s-a făcut un proces al unui şef de închisoare, a fost condamnat, ceea ce a fost un semnal pentru victime că statul va proteja oamenii, cred că acest exemplu este bun şi pentru RM.

– Actualmente, în societatea moldovenească se discută intens despre monumentele totalitare. Unii cred că monumente comuniste trebuie distruse, alţii, dimpotrivă, cred că ele au o valoare artistică şi trebuie păstrate. Ce s-a întâmplat în Germania?

Monumentele evocă memoria unei societăţi, un sistem politic. De aceea, asta este cu adevărat o chestiune importantă. După decesul lui Stalin, în RDG, au fost distruse monumentele lui Stalin, s-au schimbat denumirile de străzi. De fapt, numele lui Stalin a fost înlocuit cu ale altor comunişti.

Mai târziu, s-a spus că monumentele comuniste reprezintă o moştenire naţională, de aceea trebuie conservate. O altă problemă a Germaniei este faptul că înaintea retragerii trupelor sovietice a fost semnată o convenţie conform căreia monumentele sovietice sunt protejate de stat. Mai mult, autorităţile germane au fost obligate să restaureze monumentele sovietice. Pe unele din ele erau înscrise cu aur fraze de-ale lui Stalin. Acest fapt a indignat opinia publică. De aceea, s-a decis ca în faţa fiecărui monument să se instaleze câte o placă în care să se explice cum a fost ridicat, de ce şi cum s-au comportat trupele sovietice în Germania. Aceasta ar putea fi o soluţie şi pentru RM, dacă nu se vrea distrugerea acestor monumente.

– Ce a reprezentat pentru Dvs. separarea Germaniei, cum s-a răsfrânt această separare asupra familiei Dvs.?

Divizarea Germaniei a însemnat divizarea familiilor. Părinţii mei au reuşit să fugă în RFG, iar rudele mele au rămas în RDG. Au reuşit să fugă pentru că Zidul Berlinului încă nu era construit. Patru ani nu şi-au putut vedea rudele, deoarece refugierea în RFG era considerată un act criminal.

După aceasta, a urmat o amnistiere. Ca să-ţi vizitezi rudele, trebuia să mergi la poliţie şi să te înregistrezi. Am stabilit contacte cu verii mei angajaţi într-o mişcare de opoziţie. Am  încercat să-i sprijin, pentru asta, o perioadă nu am mai putut merge în Est. Am reuşit să merg peste un an, în această perioadă, am întâlnit-o pe soţia mea. Am încercat să o aduc în Vest, dar n-am reuşit, era foarte periculos.

Mai târziu, RDG a cerut bani de la RFG pentru cei care vor să se mute în Vest. Astfel am reuşit să-mi aduc soţia, şi ea nu şi-a putut vizita apropiaţii ani buni. Era foarte straniu, cei din Berlinul de Est erau separaţi de cei din Berlinul de Vest de doi km şi nu se puteau vedea. Germanii au avut un mare noroc că regimul comunist a căzut.

– Trebuie să vă spun că basarabenii au cunoscut aceeaşi dramă, doar că la noi drama continuă.

Ştiu că cei din dreapta Prutului se tem că reunificarea ar putea fi foarte scumpă, de altfel, nici cei din Moldova nu vor acest lucru.

-                  Şi acesta este un rezultat al regimului comunist, acum între cele două maluri ale Prutului se încearcă edificarea unui spaţiu cultural şi informaţional comun…

Cred că primul pas în acest sens este ca oamenii să se poată vizita. Am înţeles că e foarte greu cu vizele, aceasta este o adevărată problemă. Într-o Europă democratică, oamenii trebuie să se viziteze, trebuie identificate soluţii ca frontierele să fie ca în UE. Şi în cazul în care în RM şi România se vorbeşte aceeaşi limbă, există relaţii culturale, trebuie dezvoltate relaţiile personale între cele două maluri.

Politica Germaniei, în timpul divizării, era orientată spre a face tot posibilul ca relaţiile personale să se menţină. RFG a plătit foarte mult pentru ca RDG să lase oamenii să călătorească, pentru a păstra liniile de telefonice, pentru a construi drumuri etc. De asemenea, este important de a păstra o identitate naţională comună. Dacă n-ar fi făcut acest lucru, Germania nu s-ar fi reunificat.

Interviu realizat de Ilie Gulca              Articole asemănătoare:

• Oamenii simpli despre oamenii legii // Vox populi
• Lumi paralele: Dialog mediatic
• Arestat pentru că a îmbrăţişat un câine

Din cauza unei legislaţii încâlcite şi ilogice, deportaţii nu-şi pot recupera bunurile

Dacă ai fost deportat şi dacă statul sovietic ţi-a confiscat averea, RM nu-ţi va da niciun sfanţ. Deşi există o lege privind victimele regimului comunist, adoptată 1992, numărul celor care au reuşit să-şi recupereze averile este infim. Principala cauză a acestei situaţii este procedura anevoioasă de redobândire a averii şi legislaţia ilogică.

Ilie Gulca

Eugen Enea Caraghiaur este unul dintre cei care au mers până în pânzele albe pentru cauza lor, consideră că a reuşit doar datorită faptului că este un rebel. S-a născut pe 15 august  1923, în Basarabia. Părinţii săi aveau casă pe actuala stradă Ismail din Chişinău. În 1941, au fost deportaţi în Siberia, au stat acolo până când sovieticii s-au repliat pe Don. Şi, având noroc de Divizia 20 a Armatei române, au reuşit să se întoarcă acasă, la Chişinău. Aici a terminat Liceul „Alecu Ruso”, apoi a mers la Politehnica din Timişoara.

În 1943, la întoarcerea frontului, părinţii săi s-au refugiat la Calafat, „altfel ar fi trebuit să fim împuşcaţi cu toţii sau duşi înapoi în Siberia”. Pentru luptă antibolşevică, la 17 august 1948, a fost arestat şi condamnat la moarte de către Tribunalul Militar din Timişoara. A reuşit să se refugieze în Occident, unde şi-a continuat studiile la universităţile din Roma, Nancy şi Sorbona, după care s-a stabilit în Canada.

A vorbit cu Lucinschi şi „cu toţi dracii”

Primele încercări de a-şi recupera casa părintească le-a făcut în 1967, în timpul lui Alexandru Diordiţa, preşedintele Consiliului de Miniştri al RSS Moldoveneşti, care a vizitat în 1967 Expoziţia Internaţională de la Montreal. „Am vorbit cu el, însă mi-a spus că nu poate face nimic”, îşi aminteşte Caraghiaur.

Au urmat încercările de după 1991, dar totul a fost zadarnic. „În 1990, am revenit pentru prima dată în Basarabia, în casa mea erau inginerii de la municipalitate, după aceea s-a instalat procuratura. Am vorbit şi cu Lucinschi, şi cu toţi dracii, dar în zadar. În 2001, primarul Urechean m-a întrebat de ce nu cumpăr casa, deoarece altfel n-o s-o obţin niciodată. Cu mare plăcere, i-am zis, dar să nu coste mai mult decât face”, spune bărbatul.

Cei 40000 de dolari şi justiţia moldovenească

În sfârşit, în 2003, a depus dosarul pentru recuperarea locuinţei. „În casa asta era unul Tâltu, avea o farmacie, spunea că nu vrea să iasă din casă. Îl înjuram pe Tâltu, însă în spate erau oameni mult mai importanţi”, relevă Caraghiaur. La întrebarea noastră cât l-a costat recuperarea casei părinteşti, ne-a spus că circa 40000 de dolari, la care a adăugat încă circa 40000 pentru cele 35 de vizite din Canada. N-a vrut să vorbească despre serviciile avocatului.

Cu toate acestea, spune că are „un respect deosebit” pentru justiţia moldovenească: „Alţii au pus beţe în roate, nu sistemul judiciar. Mai întâi, mi-au cerut certificatul că am fost deportat, apoi certificatul de reabilitare. M-au purtat foarte mult pe drumuri, într-un moment, am decis să renunţ. Însă, în 2012, am obţinut totuşi casa, cu dreptul de a intra imediat”.

Este foarte dezamăgit de actualii guvernanţi şi îi consideră mai răi decât comuniştii. „Dacă eşti basarabean refugiat, ai fost deportat şi nu poţi demonstra, nu-ţi dă nimeni nimic. În casa unchiului meu, deportat în 1941, stă un rusnac de la Moscova, iar copiii unchiului meu stau în România, vai de capul lor. Guvernul moldovenesc nu face nimic pentru refugiaţii basarabeni, zero”, spune decepţionat bărbatul.

Circa 20 din peste 3000 

Potrivit istoricului Gheorghe Cojocaru, din Chişinău au fost deportaţi, în 1941 şi 1949, cel puţin, 3000 de oameni. Unii dintre aceştia şi-au primit imobilele, alţii au primit valoarea în bani a acestora, însă numărul norocoşilor în raport cu numărul celor nenorociţi este extrem de mic. Potrivit Vioricăi Cobzarenco, secretarul comisiei responsabile de restituirea averilor celor deportaţi, din cadrul Consiliului Municipal Chişinău (CMC), începând cu 2007, la comisia pe care o reprezintă s-au adresat 108 persoane, „din care doar 15 la sută au fost despăgubite”.

„Acum s-au acumulat mai multe dosare, am aşteptat să adune lumea toate actele, dacă vom avea decizii şi în cazul acestor dosare, cei care îşi vor recupera averile se vor ridica la 40% din cele 108 de cereri. Avem foarte multe dosare ce mucegăiesc din cauza că solicitanţii nu au mai prezentat actele necesare”, menţionează Cobzarenco.

Procedură anevoioasă şi ilogică

Aceasta recunoaşte că procedura este foarte anevoioasă. În plus, foarte mulţi dintre solicitanţi sunt persoane în vârstă, cu posibilităţi financiare mici, şi nu-şi pot face o evaluare a bunurilor, ce costă aproximativ între 500 şi 3000 de lei. Sau există refuzuri din partea arhivelor, care nu reuşesc să găsească acte ce ar confirma că le-a fost confiscată averea. „Nu este suficient să demonstreze că au fost deportaţi şi că au deţinut avere. Trebuie să fie o confirmare a confiscării, astfel prevede legea”, ne anunţă secretarul. Această ultimă prevedere este ilogică, admite funcţionarul, deoarece omul odată ce a fost deportat nu a mai putut dispune de averea sa.

Cum (nu) poţi să-ţi recuperezi averea

Conform legii privind victimele represiunilor politice de la 8 decembrie 1992, persoana care intenţionează să-şi recupereze averea se adresează Comisiei responsabile de restituirea averilor deportaţilor, formată de CMC, cu o cerere în care indică unde a avut bunul imobil sau mobil. La aceasta se anexează următoarele acte: buletinul de identitate, certificatul de reabilitare, actele care confirmă confiscarea averii, certificatul ce atestă faptul că nu a fost despăgubită anterior, actele ce evaluează bunul revendicat şi, de asemenea, certificatul de moştenitor sau actele ce confirmă legătura de rudenie cu persoana ce a deţinut averea.

În cazul în care există actele confirmative, se emite o decizie prin care se aprobă alocarea sumei evaluată de către Oficiul cadastral în cazul bunurilor imobile şi de alţi evaluatori în cazul bunurilor mobile. Dacă suma nu depăşeşte 200 de mii de lei, restituirea banilor se eşalonează în decursul a doi ani, iar dacă suma depăşeşte 200000 de lei, plata se efectuează timp de cinci ani.

 Articole asemănătoare:

• Astăzi, comemorăm victimele celui de-al doilea val de deportări
• EXCLUSIV // Alexandru Diordiță, jefuitorul deportaţilor
• Arhiva ne botează

În memoria celor deportaţi, la Şoldăneşti a fost dezvelit un monument şi lansată o carte ce conţine mărturisirile lor

În timp ce municipiul Chişinău se chinuie de ani buni să ridice un monument în amintirea deportaţilor, iar Chişinăul oficial nu face nimic pentru a înlesni recuperarea averilor victimelor regimului comunist, provincia le-o ia înainte! Duminică, 25 noiembrie, la Şoldăneşti, un raion cu posibilităţi financiare modeste, a fost dezvelit un monument şi a fost lansată o carte ce conţine mărturisirile persoanelor deportate din peste douăzeci de sate din raioanele Şoldăneşti şi Rezina.

 Ilie Gulca

Duminică dimineaţă, locuitorii raionului Şoldăneşti, foarte organizaţi, nu exagerez deloc, se prezintă exact la ora 10.00 în scuarul Gării Şoldăneşti, locul de unde au fost îmbarcaţi în vagoane şi transportaţi în Siberia gospodari şi oameni cu carte – unii dintre ei cu studii în Occident! – din raioanele Teleneşti, Rezina şi Şoldăneşti. La eveniment, participă o delegaţie a PLDM formată din preşedintele fracţiunii PLDM, Valeriu Streleţ, Liliana Palihovici, vicepreşedinte al Parlamentului RM, şi Vladimir Hotineanu, deputat PLDM.

Bucuria basarabenilor şi fâşia Gaza

Discursurile oficialilor se rezumă la vorbe de duh, exprimarea admiraţiei pentru acţiunea locuitorilor din raionul Şoldăneşti, se vorbeşte doar despre cei rămaşi pe veci în Siberia, nimic despre cei care au supravieţuit, nimic despre recuperarea proprietăţilor victimelor regimului sovietic. Mai mult, Liliana Palihovici îndeamnă mulţimea să se bucure că nu avem conflicte de genul celui din fâşia Gaza.

Profesorul Hotineanu, născut într-o familie de deportaţi în 1950, în Kyzylorda, înviorează atmosfera relatând cazul unei tinere din Orhei, pe nume Maria, care, pe 7 iulie 1949, văzând ce se întâmplă la Orhei, a fugit acasă, şi-a luat o torbă şi a mers în piaţa agricolă, unde erau concentraţi cei care urmau să fie deportaţi. La spusele unui militar că ea nu este pe listă, Maria s-a uitat la el şi i-a spus: „Da… mă duc eu cu gospodarii, că n-oi mai rămânea cu râsurile”.

Preşedintele fracţiunii PLDM, Valeriu Streleţ, originar din raionul Rezina, susţine că acum putem vorbi deschis despre victimele regimului comunist şi că „toţi cei care au comis crime trebuie să răspundă”, afirmaţie ce distonează cu intervenţiile sale în cadrul şedinţelor parlamentului pe tema crimelor regimului sovietic.

Lucrul de invidiat al profesorilor

Aflăm că cele două realizări admirabile constituie rezultatul eforturilor învăţătorilor entuziaşti din raionul Şoldăneşti organizaţi şi susţinuţi de Maria Nasu, deputată în cadrul fracţiunii PLDM, şi ale preşedintelui raionului, Alexandru Reliţchi. Potrivit Mariei Nasu, ideea elaborării unei cărţi ce ar cuprinde mărturisirile celor deportaţi a apărut în cadrul unei conferinţe organizată anual începând din 2009 despre calvarul deportărilor.

„Pe parcursul documentării pentru organizarea conferinţei, am constatat că listele din volumul „Cartea Memoriei” sunt incomplete, de aceea am procedat mai întâi la completarea lor. Treptat, deportaţii au început să aibă încredere în acţiunea noastră, să vină şi să discute cu noi. În cadrul celei de-a doua conferinţe, din iulie 2011, i-am avut ca invitaţi pe profesorii Ion Varta şi Anatol Petrencu. Materialele conferinţei au fost adunate în decursul a trei ani şi, sub îndrumarea dlui Petrencu şi a dlui Varta, anul acesta au fost redactate şi editate. Cartea, apărută la Editura „Prut”, va fi difuzată în toate bibliotecile şcolare din raionul Şoldăneşti”, susţine deputata Maria Nasu.

Promisiunea şi fapta lui Reliţchi 

În ceea ce priveşte înălţarea monumentului, acesta este rodul iniţiativei şi eforturilor organizatorice ale preşedintelui raionului Şoldăneşti, Alexandru Reliţchi. Lucrarea este dăltuită în piatră de Cosăuţi de sculptorul Ion Lozan, de asemenea de la Cosăuţi. Pentru realizarea monumentului nu s-a cheltuit niciun ban public, „au fost colectaţi bani de la oamenii simpli”. „Am ridicat monumentul fiind constrânşi de faptul că basarabenii ridicaţi în Siberia, pe an ce trece, sunt tot mai puţini. Monumentul s-a ridicat pe banii colectaţi de angajaţii Centrului Medicilor de Familie, Spitalului Raional, profesorilor şi elevilor liceelor din Şoldăneşti, Comisariatului Raional de Poliţie, Consiliului raional, Direcţiei Situaţii Excepţionale, Direcţiei Drumuri şi multor altor oameni de bună credinţă”, menţionează Alexandru Reliţchi, îndemnând, în acelaşi timp, ca volumul editat de către şoldăneşteni să devină carte de căpătâi pentru elevii din acest raion.

Handicapul istoriografiei despre deportări 

Istoricul Ion Varta a opinat că gestul Şoldăneştilor merită continuat de către celelalte raioane, calificând eforturile profesorilor şi elevilor din acest raion drept o premieră absolută. De asemenea, profesorul Anatol Petrencu a relevat că Republica Moldova este restanţieră în ceea ce priveşte recuperarea memoriei istorice: „Noi suntem mereu la coadă comparativ cu polonezii, Ţările Baltice şi ucrainenii, care au realizat o colaborare frumoasă între istorici, oamenii politici şi diasporă. Nu avem monografii de sinteză academică. Cartea memoriei se constată că este incompletă, conţine inexactităţi, mai mult, în cadrul Institutului de Istorie, Stat şi Drept al AŞM nu există un grup care s-ar ocupa de fenomenul deportării”.

Vorbele de duh şi turtele cu urzică

În timpul sfinţirii monumentului de către un grup de preoţi din localitate, mă apropii de un fost deportat, Petru Bogdanschi, fost învăţător la şcoala din Sârcova, Rezina, arestat şi deportat pe 8 iulie 1949, pentru a afla mai multe despre drama familiei sale.

În acest moment, lângă noi vine o femeie necăjită de vârsta a treia, Sofia Macovei. Intervine timid în discuţie, spune că a fost deportată în regiunea Tomsk în iunie 1941, în casa familiei sale s-a instalat administraţia colhozului din Dobruşa, Şoldăneşti.

Ne mai spune că după 1992 a primit 92 de ruble, evenimentul de duminică îi aminteşte doar de calvarul şi turtele cu urzică pe care le-a mâncat de paşte între 1941 şi 1957. Vorbele de duh nu o încântă.Articole asemănătoare:

• Comuniştii câştigă la Chişinău, dar pierd în teritorii
• Moldova se înverzeşte
• Aşa a votat R. Moldova

Interviu cu Juris Poikans, delegat pentru misiuni speciale al Ministerului Afacerilor Externe al Letoniei

– Stimate domnule Poikans, cum apreciaţi tendinţa Federaţiei Ruse de a influenţa relaţiile cu fostele republici sovietice prin intermediul comunităţii ruse şi ce ar trebui să facă autorităţile acestor state pentru a diminua influenţa Moscovei asupra acestor comunităţi?

După destrămarea URSS, o mare parte a populaţiei rusofone a rămas în fostele republici sovietice. Procentul acesteia, în unele republici, de exemplu, în Ţările Baltice, este destul de important. Aceasta arată că acolo se poate trăi, faptul că o parte dintre ruşi nu  şi-a găsit locul în mijlocul nostru este ceva normal. URSS a existat un timp îndelungat şi, în consecinţă, s-a înrădăcinat o anumită mentalitate. Imaginaţi-vă că ruşii s-au pomenit spontan cetăţeni ai unor state mici, care încercau să-şi găsească propria identitate.

În această situaţie, integrarea în mare parte a acestei comunităţi nici nu va fi posibilă. Nu cred că în acest moment ar trebui să ne preocupe ce putem şi ce nu putem face în acest sens. Trebuie să dezvoltăm ţările noastre. Să dezvoltăm economia ca ruşii să aibă interesul de a fi cetăţeni activi ai statelor noastre. Faptul că o anumită parte din această populaţie se va uita spre Moscova, ca centru cultural, cred că nu-l vom putea evita. Prin urmare, trebuie să ne concentrăm pe problemele pe care le putem rezolva singuri. Dacă nu vom consolida situaţia economică, sistemul politic, vom avea cu certitudine probleme. Odată cu ameliorarea situaţiei economice, cred că aceste probleme se vor rezolva de la sine.

– Ieri (marţi, 20 noiembrie), în cadrul mesei rotunde organizată de Centrul european pentru studii în domeniul securităţii „George Marshall”, aţi menţionat că învăţarea limbii letone de către ruşii din Letonia n-a fost suficientă pentru integrarea acestora în societatea letonă. Unul dintre factorii care împiedică acest obiectiv este dominarea spaţiului informaţional de către posturile ruseşti. Limitarea accesului la ele ar putea elimina acest obstacol?

Sunt împotriva tuturor măsurilor represive. Trăim într-o epocă în care acţiunile represive nu funcţionează, există internetul, reţelele de socializare. În cazul în care cineva se consideră parte a unui spaţiu, va găsi întotdeauna posibilitatea de a comunica cu acesta. În plus, orice interdicţie ar putea provoca o reacţie dură din partea Federaţiei Ruse. Procentul tinerilor ruşi care vorbesc letona este foarte ridicat în Letonia. Autorităţile letone au fost naive crezând că învăţarea limbii letone de către ruşi va garanta în mod automat un mediu cultural-informativ comun. Aceasta nu s-a întâmplat. Însă nici aici nu văd o tragedie, deoarece relaţiile dintre letoni şi ruşi sunt foarte bune, fiecare a treia sau a patra căsătorie în societatea letonă este mixtă, rusă-letonă.

– Trebuie să fac o remarcă, procentul minorităţii ruse în Republica Moldova este cu mult mai mic decât în Ţările Baltice, dacă nu mă înşel, în dreapta Nistrului, ruşii constituie circa 6% . Însă, în Republica Moldova, există minorităţile găgăuză şi bulgară, refractare faţă de cultura de expresie românească. Acestea nu privesc posturi bulgare sau turce, ci doar ruseşti.

Trebuie să recunoaştem că, în spaţiul ex-sovietic, televiziunea rusă este cea mai calitativă. Şi în Letonia există regiuni, în partea de est, în care letonii nu privesc posturile naţionale. Prin urmare, în primul rând, pentru a-i face pe rusofoni să privească posturile naţionale, cred că trebuie să dezvoltăm calitatea acestora.

– Atât în Ţările Baltice, cât şi în Republica Moldova, tineretul rus  se constituie în organizaţii ce resping ideile democratice, promovează idei comuniste şi un comportament agresiv. Cum explicaţi această atitudine?

Dacă o parte din tinerii ruşi nu se simt legaţi de Republica Moldova, nu sunt integraţi în această societate, vor căuta anumite mijloace ca să se exprime. Evident că aceasta nu este o manifestare pozitivă, dar, trebuie să recunoaştem, obiectivă. Şi în Letonia există asemenea tineri, însă, în general, cred că tinerii ruşi din Letonia nu susţin asemenea viziuni. Deşi există anumite frustrări, acestea nu capătă astfel de manifestări. Dacă veţi citi presa din Letonia, veţi constata că şi la noi există oameni care nu se bucură de independenţa acesteia, care mai trăiesc mintal în URSS. Însă suntem un stat democratic şi le oferim posibilitatea să-şi expună opinia. Nu-i vom schimba niciodată sută la sută. Prin urmare, în opinia mea, ar trebui să colaboraţi cu acel segment din populaţie care vrea să participe, împreună cu moldovenii, la edificarea unei Moldove prospere.

– Apropierea Republicii Moldova de UE determină o anumită constrângere din partea Federaţiei Ruse, prin intermediul gazului şi regimului separatist de la Tiraspol. Din experienţa letonă, ce ar trebui să facă autorităţile Republicii Moldova pentru a diminua această presiune?

În opinia mea, trebuie să stabiliţi clar şi sincer prioritatea. Dacă se vrea integrarea europeană, se va realiza cu certitudine acest deziderat. Se observă că Republica Moldova vrea foarte mult să devină parte a UE. În ceea ce priveşte situaţia energetică, nu vă aşteaptă vremurile cele mai bune, va fi foarte dificil, însă, repet, dacă există o conştientizare a priorităţii, anumite probleme vor trebui suportate.

Pe de altă parte, se observă că UE, inclusiv unele ţări membre ale UE, văd aceste probleme şi, în măsura posibilităţilor, ajutorul care va trebui acordat Republicii Moldova din partea Uniunii Europene va fi acordat. Vizita cancelarului german Merkel la Chişinău (22 august) şi cea a lui Barroso, preşedintele Comisiei Europene (29 noiembrie), sunt semnale pozitive foarte puternice din partea UE. Aceste vizite, privite în ansamblu, demonstrează că există o înţelegere clară, la nivel european, a problemelor cu care se confruntă Republica Moldova.

Interviu realizat de Ilie Gulca

 Articole asemănătoare:

• Rușii au pierdut referendumul în Letonia
• Preţul gazului ar putea creşte cu 24%
• Curtianu vrea să scrie istorie la Sankt Petersburg

Interviu cu Jean-Noël Grandhomme, conferențiar la Universitatea din Strasbourg, membru al Comitetului ştiinţific al Memorialului de la Verdun

Jean-Noel Grandhomme este specializat în conflictele militare din Europa Centrală şi Orientală, secolele XIX-XX, relaţiile internaţionale, aspecte culturale şi religioase, minorităţi naţionale şi religioase, regionalisme. A sosit la Chişinău la invitaţia Ambasadei Franţei pentru a susţine o conferinţă despre generalul francez Henri Mathias Berthelot (1861-1931), un mare prieten al României, şi Chişinău. Aflaţi din acest interviu ce crede Grandhomme despre regionalismul basarabean, conflictele ruso-române şi despre Chişinău.

- Stimate domnule Grandhomme, bine aţi venit la Chişinău. Aţi reuşit să vă faceţi o impresie despre Chişinău?

Deşi sunt de câteva ore aici, am reuşit să remarc edificiile frumoase. Am observat că sunt edificii ce aparţin diferitor epoci, în special clădiri vechi, acestea mă interesează mai mult. Unele dintre ele trebuie restaurate. Sper că situaţia economică se va ameliora şi într-o bună zi veţi avea mijloace să faceţi acest lucru, cum au reuşit România, Cehia, Slovacia, Polonia şi alte state din Europa Orientală, care au oraşe şi mai frumoase. Aceste edificii constituie un patrimoniu arhitectural foarte important.

De asemenea, aş vrea să subliniez că buticurile moderne, afişele publicitare, clădirile noi apropie Chişinăul de oraşele occidentale. Însă, dacă aş compara Chişinăul şi Bucureştiul, cred că nu există aproape nicio diferenţă. Ceea ce face diferenţa sunt inscripţiile în limba rusă. Aceasta creează impresia că Moldova este o ţară bilingvă, ceea ce nu este ceva extraordinar.

- Una din preocupările dvs. ştiinţifice este regionalismul. Vă rog să comparaţi regionalismul alsacian şi cel moldovenesc. Le putem pune în aceeaşi oală?

Este foarte greu să comparăm cele două regionalisme. Regionalismul alsacian s-a atenuat după 1870, în timp ce Basarabia a cunoscut un episod mai dureros în epoca sovietică. În Alsacia, nu mai există probleme în ceea ce priveşte coabitarea cu germanii. Această problemă a fost rezolvată. Mai mult, după cel de-al Doilea Război Mondial, capitala Alsaciei, Strasbourg, a devenit un simbol al reconcilierii franco-germane.

În cazul Republicii Moldova, probabil că trebuie să acordăm timpului posibilitatea de a acţiona, pentru a atenua conflictele. O integrare europeană mai largă, în opinia mea, ar fi o soluţie bună pentru toată lumea. Acest context ar asigura drepturile naţionale ale fiecăruia.

- În 2006, istoricii francezi şi cei germani au editat în comun un manual de istorie contemporană, această acţiune a avut drept obiectiv atenuarea resentimentelor dintre cele două naţiuni. Cum credeţi, un manual român-rus ar putea descărca resentimentele dintre aceste două popoare?

Evident că un manual ruso-român sau ungaro-român ar putea linişti spiritele, ar ajuta intrarea într-o nouă atmosferă, o atmosferă a dialogului. Germanii şi francezii au luptat între ei foarte mult şi, până la urmă, au reuşit totuşi să încheie pacea. Prin urmare, aceasta ar putea fi o aspiraţie pentru români şi ungari sau între români şi ruşi.

- Ce ştiu elevii francezi despre români?

În general, manualele din Europa Occidentală nu se interesează ce se întâmplă în Europa Orientală. Polonia, Bulgaria, România sau Republica Moldova sunt foarte puţin prezente în manualele de istorie occidentale. Cultura tradiţională franceză se interesează mai mult de Franţa, Germania, Anglia, Italia, adică de vecinii săi. De asemenea, trebuie să menţionez că elevii francezi nu ard nici de dorinţa de a studia istoria Franţei, ca să nu mai vorbim de istoria altor popoare.Articole asemănătoare:

• Împotriva „regionalismului cultural” // Ruperea rândurilor
• „Susţinem cercetarea şi învăţământul în limba franceză” // Ziua Europei
• Pariul JURNALULUI: „Ghiceşte scorul, iar noi îţi dăm berea”

Jonathan Powell, fostul şef de cabinet al ex-premierului britanic Tony Blair (1997–2007), şi-a lansat miercuri la Chişinău versiunea românească a volumului său „Noul Machiavelli. Cum se gestionează puterea în lumea modernă”, Editura „Cartier”. Cu acest prilej, JURNAL de Chişinău i-a solicitat un interviu în care fostul consilier laburist vorbeşte despre rolul actual al Marii Britanii în cadrul Uniunii Europene, miturile britanice şi ce ar trebui să facă Republica Moldova pentru a scăpa de influenţa Rusiei.

– Stimate Domnule Powell, bine aţi venit în Republica Moldova! Mai întâi, vă rog să faceţi o apreciere a rolului pe care îl are Marea Britanie în prezentul şi viitorul apropiat al Uniunii Europene…

Demersul european al Marii Britanii a fost un timp îndelungat dominat de Franţa. Însă, din 1997, guvernul britanic în frunte cu Tony Blair a încercat să se impună ca leader în cadrul UE. Mai mult, Blair a dezvoltat relaţii cu Germania şi Franţa, discutând programele de apărare ale Uniunii Europene. Însă, după 2007, guvernul conservator a adoptat o atitudine rezervată în această privinţă, având în vedere euroscepticismul său. În acelaşi timp, în contextul crizei din zona euro, britanicii sunt îngrijoraţi în ceea ce priveşte rămânerea lor în UE. Prin urmare, Marea Britanie nu participă la mecanismul de luare a deciziilor, cele care decid viitorul UE sunt în acest moment Franţa, Germania şi Eurogrupul.

– În Noul Machiavelli, aţi menţionat de mai multe ori că Marea Britanie şi-a pierdut contactul cu realitatea, că Marea Britanie îşi realizează proiectele politice în funcţie de anumite mituri… Explicaţi, vă rog, acest enunţ.

Am scris această carte pornind de la raţiunea de a studia optica lui Machiavelli, care a fost foarte tranşant în ceea ce priveşte pericolele unui stat guvernat de mituri. Marea Britanie este foarte ataşată de tradiţie, britanicii nu por renunţa la mituri. Potrivit lui Machiavelli, această atitudine ar putea duce la un dezastru.

De exemplu, britanicii cred într-un mit conform căruia prim-ministrul este liderul – primus inter pares, că staff-ul său ia cele mai importante decizii. Cred că avem nevoie de un sistem în care deciziile să fie luate de o manieră colectivă, împreună cu miniştrii, ţinând cont de realitate… Un alt pericol al oamenilor politici este aroganţa, şi atunci când aceasta este determinantă în comportamentul unui politician, el este aruncat de pe scena politică.

– În opinia dvs., ce şanse au republicile ex-sovietice de a ieşi din zona de influenţă a Rusiei?

Nu putem vorbi despre aceeaşi influenţă a Rusiei asupra tuturor republicilor ex-sovietice. Avem Ţările Baltice, ţări independente în adevăratul sens al cuvântului, precum şi republicile din Caucaz…

– Haideţi să ne axăm doar pe Ucraina şi Republica Moldova, de exemplu.

Nu ştiu cum ar putea afecta influenţa respectivă Moldova în cazul în care aceasta ar tinde spre o democraţie funcţională, ca în cazul Ţărilor Baltice, consolidarea şi funcţionalitatea acestui regim ar putea fi o garanţie în acest sens.

– Aveţi ceva sugestii pentru premierul Filat, în contextul „moştenirii” machiavelice?

(Râde) Mai întâi, aş vrea să menţionez că ideile lui Machiavelli şi-au păstrat relevanţa, vreau să subliniez că ele nu conţin nimic imoral. În ceea ce priveşte premierul Filat, ştiu că este un politician popular şi cu viziuni europene (în cadrul lansării cărţii, la Librăria din Centru, intervievatul şi-a exprimat disponibilitatea de a-l consilia pe Filat – n.r.).

– Ce relaţie aveţi cu Tony Blair?

Deşi ne vedem foarte rar, deoarece atât el, cât şi eu călătorim mult, comunicăm frecvent prin e-mail, în fiecare dimineaţă mă deranjează cu textele sale, nu mă lasă să lucrez, dându-mi indicaţii…

– Vă mulţumesc.

Interviu realizat de Ilie Gulca

Jonathan Powell, născut pe 14 august 1956, este fiul vicemareşalului de aviaţie John Frederick Powell, are trei fraţi:  Charles, consilier în domeniul politicii externe al lui MargaretThatcher; Chris şi Roderick. Powell a studiat istoria la Oxford şi la Universitatea din Pennsylvania. A lucrat pentru BBC şi  Granada TV înainte de a se angaja în domeniul diplomaţiei.

 Articole asemănătoare:

• „Noul Machiavelli” (şi cât de machiavelic este premierul Filat)
• GAUDEAMUS: Premiul de Excelență pentru Editura “Cartier”
• Preşedintele Internaţionalei Liberale îl susţine pe Cristian David la 9 decembrie

Adăposturi antiaeriene imense, secrete de război, proiecte unice abandonate după dispariţia URSS 

Oraş subteran cu o lungime de 30 de km în Chişinău, reţea subterană de buncăre, multe din ele neexplorate, este vorba de adăposturile antinucleare construite în urbea de pe Bâc odată cu declanşarea războiului rece.

Ilie Gulca

Se spune că aceste buncăre leagă toate edificiile administrative şi industriale din Chişinău, nu ne-am propus explorarea întregii reţele, ci doar a unora din acestea – unul situat în buricul târgului, la intersecţia dintre bdul Ştefan cel Mare şi bariera Sculeni, chiar sub business centrul Kentford, de altfel, fostul sediu al Institutului de Stat de Proiectare din Chişinău, şi altul în regiunea fostei uzine „Mezon”. Ghidul nostru în explorarea construcţiilor subterane a fost chiar Alexandru Panov, ex-director al Institutului de proiectare din Chişinău, instituţia care a proiectat cele două buncăre.

Kentford, succesorul lui A-1521

Potrivit fostului director al instituţiei, această denumire era însă de ochii lumii, titulatura adevărată a instituţiei era A-1521. Institutul avea 900 de angajaţi, unii dintre aceştia fiind chiar din Moscova şi Leningrad, însă 2/3 din ingineri erau absolvenţi ai instituţiilor de învăţământ superior din Chişinău – ai Institutului Politehnic şi ai Universităţii – specialişti în domeniul automaticii, chimiei, matematicii etc. Aceştia elaborau programe diverse, tehnică radioelectronică pentru Ministerul Apărării al URSS.

„Începând cu anii ’70 ai secolului trecut, domeniul electronicii s-a dezvoltat în ritm alert în URSS, inclusiv drept component al mijloacelor tehnice militare. Pe teritoriul URSS, exista o serie de obiective care aparţinea sistemului de apărare sau sistemului obiectivelor strategice importante, ce trebuia să fie apărate în condiţii excepţionale, inclusiv de atac nuclear. Se protejau mijloacele tehnice şi potenţialul uman”, astfel, menţionează Panov, au apărut buncărele uzinelor „Topaz”, „Signal” din Chişinău, de asemenea, s-a construit un buncăr pentru a-i proteja pe angajaţii guvernului RSSM.

Rezistenţă de 10 tone pe metru pătrat

În SUA, orice edificiu care avea peste 600 de metri pătraţi trebuia să fie dotat cu buncăr pentru a proteja oamenii, în timp ce în ţările Tratatului de la Varşovia, unde nu se punea preţ pe oamenii civili, erau protejate doar obiectivele strategice şi personalul acestora, „deoarece construcţia unui buncăr este un proiect foarte costisitor”, argumentează Panov.

Buncărul de sub Kentford are o capacitate de 1200 de oameni.  Intrarea în adăpostul antinuclear este în spatele edificiului, unde în prezent se află o parcare, odinioară însă acest spaţiu era acoperit de pomi fructiferi şi de un covor frumos de iarbă. Buncărul era asigurat cu mijloace individuale de apărare: mască de gaze şi costum de tip L 2.

Pereţi de 120 de cm

Construcţia era prevăzută să reziste timp de 72 de ore, era dotată cu sursă autonomă de energie electrică – un generator de navă maritimă –, instalaţii de ventilare – filtre puternice ce luau aer din afară şi îl îmbogăţeau cu componente necesare vieţii. De asemenea, în buncăr existau rezerve de apă potabilă, care, conform regulamentului, se schimba o dată pe lună. În interior, mai existau raţii de alimente pentru fiecare angajat pentru 72 de ore.

Construcţia aflată sub centrul de business este de tipul A 2, cu o capacitate de rezistenţă de 10 tone pe metru pătrat, grosimea peretelui constituind 120 cm. Pentru comparaţie, buncărul de tip A1 are pereţi cu o grăsime de doi metri, iar buncărele lui Stalin aveau pereţi de trei metri.

În cazul în care s-ar fi anunţat un atac nuclear, angajaţii ar fi coborât în buncăr, acesta închizându-se ermetic cu uşi metalice cu o grosime de 60 cm. Construcţia era dotată cu sistem de informare radio. Angajaţii institutului ar fi putut ieşi din buncăr peste 48 de ore după atacul nuclear.

Protejarea secretelor

Angajaţii institutului completau un formular privind păstrarea secretelor. „Existau patru trepte de acces la secrete. Angajaţilor clasificaţi pe a doua treaptă de acces la secrete le era foarte dificil să meargă peste hotare. Cei care intenţionau să plece erau obligaţi să-şi anunţe plecarea cu cinci ani înainte. Unii dintre angajaţi au reuşit să plece, erau de origine ebraică”, îşi aminteşte Panov. Salariul mediu al angajaţilor era de circa 350 de ruble, unul enorm pentru epocă, dacă îl comparăm cu salariile din alte domenii.

Cea mai mare realizare a A-1521

Institutul de proiectare din Chişinău a elaborat un proiect unic pentru fosta uzină „Mezon”. Întreprinderea industrială – un producător serios de produse tehnice cu destinaţie militară – era subordonată Ministerului Industriei Electronice. Pentru a proteja capacitatea de producere a acesteia de un atac nuclear sau de alt caracter, s-a decis amplasarea subterană a utilajului uzinei, având în vedere că întreprinderea era construită pe cariera de piatră din Chişinău.

„În urma extragerii pietrei, s-a format o reţea subterană de alei, întreaga lungime a minei constituind peste 30 de km. Aleile aveau o lăţime de trei metri şi o înălţime de cinci metri. Ieşirea din mină se află dincolo de hipodromul din Chişinău”, precizează fostul director al institutului de proiectare.

„Mezon”-ul, producător serios de armament

În timpul topirii zăpezii, nivelul apelor freatice se ridica la 1,50 metri. Pentru a evacua apa a fost elaborat un sistem de drenaj şi de pompare, existau pompe care evacuau apa 24 din 24 de ore.

Adâncimea minei era de 50–100 de metri. De pe teritoriul Uzinei „Mezon” au fost săpate puţuri, în care au fost instalate lifturi. Prin puţuri au fost trecute fire de tensiune înaltă, apoi au început să fie amenajate secţiile de producere, toaletele, vestiarele, băile pentru angajaţi. A fost instalat un sistem puternic de ventilare, condiţie indispensabilă pentru procesul de producţie.

În 1989, infrastructura era deja pregătită, a început instalarea utilajului. În 1991, URSS a sucombat, Moldova şi-a proclamat independenţa şi toate aceste proiecte de importanţă unională au rămas în ruine.

Buncărele, spaţii ideale pentru data centre

Actualmente, buncărele au devenit nişte obiective ce se bucură de interes din partea oamenilor de afaceri. Unele din ele sunt transformate în săli de concert, restaurante şi alte spaţii de divertisment. În Republica Moldova, cea mai mare parte din acestea zace în ruine. În opinia lui Panov, pentru instituţiile ce au un volum enorm de informaţii în formă electronică, fostele buncăre sunt spaţii ideale pentru a fi transformate în centre de stocare a informaţiei pe suport electronic (data centre).Articole asemănătoare:

• Cel mai lung pod suspendat între doi munţi, construit de chinezi în doar patru ani
• Platoul continental s-a deplasat cu 24 de metri în zona epicentrului seismului din Japonia
• Aici au fost captivi 70 de zile

La Bucureşti a fost organizat recent un Marş al Unirii dedicat doamnelor Lilia Neagu şi Asea Andruh care, în seara de 30 septembrie 1970, au scris 40 de mesaje antisovietice pe principalele clădiri ale Chişinăului. Aceasta, în opinia lor, este cea mai importantă acţiune, timp de 40 de ani, dedicată curajului lor, şi nu atenţia de care au beneficiat din partea guvernanţilor care s-au perindat de la 1991 încoace.

Ilie Gulca

Nu vom relata încă o dată fapta curajoasă a celor două doamne. Se ştie că evenimentele istorice au două aspecte – unul oficial, care marchează viaţa întregii comunităţi, căruia i se dedică conferinţe, simpozioane, şi altul care marchează viaţa celui care a avut curajul să se evidenţieze din „prostime”.

Cel de-al doilea aspect rămâne în umbră şi, în cele mai dese cazuri, nu interesează pe nimeni, anume despre asta vom scrie aici, despre suferinţa pe care a suportat-o în singurătate doamna Lilia Neagu, sper ca doamna Asea Andruh să nu se supere pe mine.

Calvarul de după entuziasm

Pentru fapta lor, Lilia a stat doi ani la puşcăria de la Rusca, împreună cu deţinuţii de drept comun, iar Asea a fost exmatriculată de la Şcoala nr. 1, actualmente Liceul „Gheorghe Asachi”, „pentru purtare nedemnă, uşuratică”. „Vă imaginaţi ce au scris potlogarii?! A fost obligată să lucreze la «Steaua Roşie» şi a învăţat la şcoala serală. Tatăl meu a fost dat afară, însă ceea ce a fost cel mai ridicol, l-a dat afară chiar o rudă de-a noastră, care spunea că părinţii mei au crescut o criminală”, menţionează fără răutate femeia, vorbind despre acest moment din viaţa familiei sale ca despre o clipă din viaţa cuiva.

Atitudinea de „bou” a moldovenilor

Când s-a întors din închisoare, avea 23 de ani. Nu putea să se angajeze nicăieri. Şi atunci a mers la KGB şi le-a spus că nu are din ce trăi, până la urmă, a fost angajată la fabrica de lactate din Leova. Însă cea mai mare dezamăgire a trăit-o când o evita toată lumea: „Moldovencele fugeau de mine. În pofida resentimentelor mele faţă de ruşi, pentru care am stat în puşcărie, cele cu care m-am împrietenit la fabrică au fost patru rusoaice. Una dintre ele m-a întrebat: „Lilicika, ai făcut puşcărie?». «Da.» «Atunci vino cu noi, eşti de-a noastră!»”.

S-a căsătorit cu un băiat pe care l-a cunoscut încă în anii de studenţie. „A suferit şi el, a fost chemat la comitetul de partid şi a fost întrebat: «Tu ştii cu cine te căsătoreşti?…» A tăcut… Iar fratelui meu, când a absolvit facultatea, i s-a spus: «Cariera ta s-a terminat înainte de a începe”.

Directoarea şcolii de medicină a dat-o afară pe diriginta grupei în care a învăţat. „De unde să fi ştiut sărmana femeie ce intenţionam să facem noi în seara aceea? Chiar şi soţul ei a fost sancţionat, era profesor la universitate.”

Viaţa de familie, o sărăcie cumplită 

„Copiii mei au crescut într-o sărăcie cumplită. Mama îmi dădea  nişte făină pe care o preparam la căminul studenţesc unde lucram, pentru că acasă nu aveam lumină. Fetiţa mea îşi făcea lecţiile în coridor… Băiatul, elev la şcoala de muzică, aşeza oglinda astfel încât lumina din coridor să bată peste clapele pianului. Fetiţa mea stătea mai mult acasă şi la spital decât la şcoală din cauza alimentaţiei de după naştere. Când am mers la maternitate, soţul meu s-a îndrăgostit de o tătăroaică din Ufa. Din această cauză, am pierdut laptele, am hrănit fata cu lapte din magazin şi i-am distrus sănătatea”, spune cu durere femeia, cu toate acestea, crede că a crescut nişte copii minunaţi de care se bucură foarte mult.

Eroii şi decoraţiile Republicii Moldova

După 2009, Lilia Neagu şi Asea Andruh au fost înaintate la Ordinul Republicii, însă preşedintele Mihai Ghimpu a decis să le acorde „Meritul Civic”. „Meritul Civic este o medalie care se acordă pentru merite deosebite în toate domeniile de activitate social-economică. Ce merite avem noi în domeniile social-economice? Am refuzat această medalie”, menţionează femeile.

În opinia Asei Andruh, cea mai mare recunoştinţă pentru jertfa lor a fost Marşul Unirii organizat recent la Bucureşti, pentru că despre ele nu s-a vorbit decât în câteva cărţi de memorii timp de aproximativ 40 de ani, fără a se organiza nişte acţiuni publice.

Lilia Neagu nu a mers la marş, nu are viză, lucrează în trei locuri şi primeşte câte o mie de lei. Am întrebat-o la sfârşitul discuţiei noastre dacă ar mai face o dată ce a făcut în 1970, mi-a răspuns că nu s-a gândit la asta niciodată. Însă, la despărţire, mi-a citit o poezie despre lupi, ghimpi şi lucifer şi m-a întrebat ce i s-ar putea întâmpla dacă ar publica-o.Articole asemănătoare:

• Mătuşa de 100 de ani a fost vizitată de un medic
• O şansă pentru Alecu
• Cum şi de ce le-a fost schimbat copilul la maternitate? (II)