Regizorul şi actorul Sandu Cozub

Interviu cu regizorul și actorul Sandu Cozub, director artistic al Teatrului Național „Mihai Eminescu”

- Spectacolul „Zgomote din culise” de Michael Frayn, lansat în premieră la Teatrul Național „Mihai Eminescu”, are mai multe atuuri, dintre care aș menționa viteza, ritmul, precizia. Spune-mi te rog, Sandu Cozub, ce te-a determinat să montezi anume această piesă?

A fost o provocare pentru mine. E un text dificil, foarte lung, de peste o sută de pagini, cu o structură complicată. La prima vedere, pare imposibil să-l transpui în scenă. Îl aveam în vizor mai demult, dar abia acum am simțit că a venit momentul să-l abordez. Piesa cunoscutului dramaturg englez Michael Frayn ne-a atras și prin faptul că e o comedie jucată pe multe scene ale lumii, dar în Chișinău nu a fost montată niciodată. Noi am fost primii.

- Pentru a face față textului, actorii nu au mizat doar pe talent, dar și pe un antrenament dur. Cât de sportivi sunt actorii Naționalului?

Doar o echipă actoricească puternică poate juca o astfel de piesă, e nevoie de o condiție fizică foarte bună, dar și de virtuozitate. Cred că actuala trupă a Teatrului Național „Mihai Eminescu” e pregătită să atace texte de nivelul acestei comedii de circulație internațională. N-a fost deloc ușor. Repetițiile începeau la nouă dimineața (o oră matinală pentru actorii noștri care mai au și alte joburi, pe la televiziuni, pe la radio). În fiecare zi actorii mai făceau și antrenamente sub îndrumarea coregrafei Galina Tanmoșan. Avem în teatru și o sală de forță pentru artiști. Pentru mine, însă, cel mai important era ca în spectacol să nu rămână doar sportul. Cred că până la urmă am reușit să obținem efectul de lejeritate, de exactitate a mișcărilor și intonațiilor. Nu suntem impecabili, mai avem de lucru.

- Adevărata viață din culise diferă de cea prezentată în noul spectacol al Naționalului?

Da, în realitate se întâmplă lucruri mult mai grave în culise, atât în teatre, cât și în afara acestora. Mai degrabă textul e o glumă, viața din culise e caricaturizată. Există multă autoironie în acest spectacol, râdem un pic de noi înșine. Întreaga paletă de emoții și relații dintre oamenii de teatru este redată în mod artistic, cu toate luptele, intrigile, certurile, reglările de conturi dintre artiști. Toți actorii din această trupă sunt haioși, stranii, cam duși cu pluta, dar scopul lor final e să facă teatru.

- Cât de dispus e publicul să privească un spectacol în trei acte?

Ne bucură reacția publicului, spectatorii se distrează, râd, sunt prinși de ritmul rapid al piesei. Pentru noi e important să fie gustată măiestria actorilor, iar râsul nu e un scop în sine. În primul rând, ne interesează râsul de calitate.

- De ce în stagiunea curentă Naționalul din Chișinău optează în special pentru comedii?

Peste tot în lume comedia merge mai bine decât drama sau tragedia. Așa e făcut omul, vrea să se amuze la teatru, să mai uite de grijile și nevoile zilnice. Mai ales pentru spectatorul basarabean, necăjit și amărât, e indicată comedia. Acest gen de teatru e solicitat mai mult și în țările mai prospere. „Zgomote din culise” e comedie curată. Mi-am dat seama cât de greu e să faci o astfel de comedie, să-i faci pe oameni să moară de râs. Totodată, suntem contra veseliei vulgare și a unui râs care îndobitocește.

- Teatrele de la noi se plâng că nu au bani pentru noi montări. Cum se descurcă Naționalul la acest capitol?

- De unde ai, de unde n-ai, te apuci și faci un spectacol. E adevărat că nu mă ocup eu de lucruri administrative, ci directorul general. Eu doar îl anunț că-mi trebuie atâta lemn pentru o piesă și mi se aduce. În general, un spectacol costisitor nu e neapărat unul reușit. Poți să ai un decor strălucitor, iar spectacolul să fie un eșec. Pot să vă spun în acest context că pentru spectacolele „Cântec de leagăn pentru bunici” și „Pomul vieții” de Dumitru Matcovschi am folosit costume vechi din depozitul teatrului. Au ieșit niște spectacole retro, într-o interpretare actualizată.

- Cum e construit repertoriul Teatrului Național „Mihai Eminescu”?

- Facem spectacole pentru diverse categorii de spectatori, din generații diferite, cu preocupări diferite. Dramaturgia națională rămâne în atenția noastră, am readus pe scenă două piese ale lui Dumitru Matcovschi, dar cu un alt limbaj teatral, cu unele modificări în text, acceptate de autor. Piesele lui continuă să fie solicitate de public, ele se joacă cu sălile pline. Pe 21 și 22 mai va avea loc premiera spectacolului „Nunta de aur” de Vladimir Beșleagă, în regia lui Emil Gaju. E o piesă cu doi actori, Dina Cocea și Nicolae Darie. Astfel, Vladimir Beșleagă își face debutul ca dramaturg. Aș mai aminti că în stagiunea 2012-2013 Teatrul Național „Mihai Eminescu” a montat şase spectacole noi.

- Veți monta și texte pe teme politice actuale?

Deocamdată nu. Și nu de frică. Pur și simplu, politicienii își schimbă foarte des macazul. Azi spun una, mâine – alta. Azi sunt unii la putere, mâine – alții. Viața politică a devenit mai spectaculoasă decât cea teatrală, politica bate teatrul. Mi-a părut foarte rău că la recenta conferință de presă consacrată premierelor din această primăvară de la Teatrul Național nu a venit nici o televiziune. Se întâmplase ceva cu Partidul Liberal și toți au fugit încolo. De obicei, la conferințele noastre vin câte șapte-opt televiziuni, acum nu a venit nimeni. Ceva nu e bine, presa aleargă după lucruri ieftine, după senzații. Cât privește spectacolele cu tentă politică, acum recitesc „O scrisoare pierdută” de Caragiale. Piesa asta, oricând o citești, parcă e luată din viața de azi. Poate o să mă apuc de „O scrisoare pierdută”. Ceea ce am de spus despre politică voi spune indirect. Nu-mi place când astfel de teme sunt abordate frontal, declarativ. Teatrul pune întrebări, dă un semnal de alarmă, dar nu poate schimba societatea.

- Mulți tineri regizori, actori, teatrologi basarabeni scriu pe internet sau în presă că în teatrele de stat din Republica Moldova nu se întâmplă astăzi nimic interesant, nimic important. Ce le-ai răspunde unor astfel de critici?

Am fost și eu tânăr și gândeam exact așa. E foarte firesc, când ești tânăr, să te revolți, să nu-ți placă nimic din ce fac generațiile mai vârstnice. Mai ales când ești independent și crezi că nu ai scenă, că toți îți pun piedici, nu te vor, nu te apreciază. Dar una e să critici, să vorbești despre neajunsurile teatrelor și alta e să faci tu însuți ceva. Mai lăsați vorbele, treceți la fapte! Nu aveți condiții? Nu aveți scenă? Nu cred. Soluții există, trebuie doar căutate și găsite. Până la urmă te înțelegi cu un teatru, cu un regizor, închiriezi o sală, cauți parteneri. Dacă vrei să faci meseria asta, o faci. Există moft, există mentalitatea că „nouă nu ni se dă”, există rânza moldovenească, dar să încercăm să trecem peste toate astea. Dacă ar veni o echipă de tineri la Teatrul Național cu un proiect, le-am da Sala Mică să facă un spectacol experimental, să facă ce cred ei de cuviință. În teatru există loc pentru toți, dar vino cu produsul, nu cu vorba!

A dialogat Irina Nechit

 Articole asemănătoare:

• Poduri de teatru la Chişinău
• Premiile Galei UNITEM 2011
• Festivalul „Europa Est de tot” a demarat cu „Amorul dănţuie…”

Interviu cu Grigore Chiper, poet, prozator, eseist

– De când nu ţi-ai recitit volumul de debut „Abia tangibilul”, apărut în 1990, stimate Grigore Chiper?

Am recitit de curând „Abia tangibilul”, dar şi celelalte volume cu ocazia pregătirii unei antologii cuprinzătoare, apărute recent la Iaşi în colecţia „Opera omnia”, la editura Tipo-Moldova. Volumul se numeşte „Cărări înapoi”. Este deci un drum străbătut invers, de la volumul „Roman-simulacru” (2010) şi până la volumul despre care m-ai întrebat.

– „Abia tangibilul” e o sintagmă folosită frecvent în studiile, cronicile, textele critice despre optzecismul basarabean.

În legătură cu sintagma Abia tangibilul utilizată în studiile de critică şi istorie literară ar trebui făcute două remarci:

1) Volumul care are în titlu sintagma cu pricina a fost comentat pe larg la data apariţiei, dar şi mai târziu, eclipsând celelalte cărţi sau dominând comentariile dedicate poeziei pe care am scris-o.

2) Dl Mihai Cimpoi a încercat într-o lucrare („Basarabia sub steaua exilului”, 1994) să aplice sintagma „Generaţia Abia tangibilul-ui” într-un context mai amplu, după formulele sale deja puse în circulaţie: generaţia lui Grigore Vieru şi generaţia Ochiului al treilea. Formula se integra limbajului criticii literare din anii ’70-’80. În acea epocă, poezia a tins spre abstractizare, esenţializare, eterizare a fondului poetic, adoptând un discurs retoric, ceremonios. Critica literară românească – iar pe teren basarabean trebuie să amintim în primul rând de critica literară profesată de Mihai Cimpoi – urma un curs cumva similar, impunând metafora ca una din formele de impact. În deceniile următoare, metafora, nu numai din critica literară, a pornit în recul progresiv, de aceea Mihai Cimpoi s-a văzut nevoit să facă unele corectări. Astfel, sintagma „Generaţia Abia tangibilul-ui” a fost sacrificată. Pe de altă parte, unii reprezentanţi ai optzecismului poetic basarabean au ripostat văzând în formulă tendinţa unei limitări.

– Cât de departe în urmă a rămas optzecismul?

Optzecismul literar înseamnă o deliricizare şi intertextualizare masive, invazia elementelor cultural şi livresc în poezie. Optzecismul, ca şi orice fenomen literar sau politico-literar, ca în cazul optzecismului basarabean, devine istorie, nu poate dura o veşnicie. Este mai important de remarcat că termenul de optzecism utilizat în Basarabia reprezintă o reacţie la un fenomen identic din România, produs şi consumat mai înainte. Există câteva deosebiri semnificative, prin care cele două optzecisme se diferenţiază totuşi:

a) Manifestarea tardivă a plutonului optzecist basarabean în comparaţie cu cel din Ţară şi, implicit, teoretizarea la fel de târzie a fenomenului.

b) Importanţa factorului politic (perestroika lui Gorbaciov) în producerea intempestivă, la sfârşitul anilor ’80 – începutul anilor ’90, a unui val masiv de tineri poeţi. Optzecismul este în primul rând un rezultat apărut dintr-o mare reformă de liberalizare a unui sistem politico-ideologic extrem de rigid.

c) Extinderea fenomenului până spre mijlocul anilor ’90, din care cauză au apărut confuzii între optzecism şi ceea ce se profila, după acelaşi clişeu generaţionist, generaţia ’90 sau nouăzecismul.

Deja spre mijlocul anilor ’90, când apar unele reviste culturale conduse de optzecişti („Contrafort”, „Semn”) şi când se înmulţesc dezbaterile teoretice, nu se mai poate vorbi despre optzecism ca mişcare literară. Poezia îşi îndreaptă atenţia spre alte ţinte. Înşişi optzeciştii îşi reorientează creaţiile poetice spre alte trenduri.

– În 2005, ai publicat la editura Vinea, Bucureşti, cartea „Turnul de fildeş înclinat”. Te-ai simţit vreodată într-un turn de fildeş?

Trebuie precizat că titlurile cărţilor poartă o încărcătură simbolică fie conceptuală, fie sentimentală. Titlurile cărţilor mele nu sunt o excepţie. Mă rugasei să comentez puţin „Abia tangibilul” în contextul criticii şi istoriei literare. Prin fiecare titlu pus pe copertă am încercat să sugerez o anumită atitudine în raport cu creaţia şi existenţa, pe care le văd legate, dacă nu chiar comasate; am încercat să scot la iveală un gând concentrat, aflat la confluenţa dintre interiorul meu şi exteriorul politico-socio-cultural. Dacă mă rogi să comentez semnificaţia „turnului de fildeş”, aş putea spune că poezia reprezintă, prin definiţie, un turn de fildeş înclinat ca cel din Pisa, adică ameninţat în permanenţă. Ameninţarea e cu atât mai evidentă azi odată cu migrarea literaturii spre o periferie a existenţei şi odată cu implicarea modestă a factorilor decizionali în destinul culturii acestei ţări pe care s-au angajat să o edifice probabil împreună cu noi.

– De ce întâlnim în poezia ta cuvinte precum „mahon”, „turnichet”, „azalee”, „concupiscent”, „asperitate”, „falset”? Îţi place limbajul sofisticat?

În loc de „limbaj sofisticat” aş înclina mai degrabă spre îmbinarea „limbaj select”. Poezia e chiar spaţiul prin excelenţă al limbajului select. E limbaj select chiar şi atunci când în poezie se face uz de un vocabular din „estetica urâtului”, aşa cum a teoretizat-o Baudelaire sau, pe sol autohton, Arghezi.

– Citez din volumul tău „Roman-simulacru”, apărut la editura Limes, Cluj, în 2010: „e un apus de soare local/ deasupra unei grădini cu varză/ împrejmuită de stuf înspicat/ trenul înaintează încet/ iar gara mică e năpădită de viţă de vie sălbăticită/ curând vor coborî personajele/ dintr-un teatru japonez al umbrelor”… „Un apus de soare local” e o superbă figură de stil. De ce metafora e detestată în ziua de azi?

Părerea mea este că metafora nu poate fi dată afară din poezie, este esenţa oricărei poezii lirice. Metafora nu e detestată, ci doar îşi schimbă înfăţişarea şi resorturile. Metafora se furişează chiar şi în textele cele mai prozaice şi mai terne. Altminteri, nu am putea vorbi despre poezie. Metafora desparte inspiraţia de ceea ce se numeşte meşteşug. Metaforele se nasc uneori spontan, alteori elaborat, dar meşteşugul se învaţă. Arta alcătuieşte echilibrul dintre aceste două punţi sau maluri.

– Eşti coordonatorul volumului Cartea Poeziei 2013. Când o să apară acest volum?

Sunt (împreună cu poetul Nicolae Popa) unul dintre coordonatorii acestui volum. Un atare volum implică mult efort (peste 50 de nume incluse). Este mai greu de spus când va apărea volumul, pentru că USM nu are bani să-l editeze. Volumul va apărea cu sprijinul Ministerului Culturii, dar mecanismul de finanţare din partea statului este unul extrem de greoi, iar dificultăţile sunt „gândite” pentru a diminua riscurile.

– Ce părere ai despre Cartea Poeziei 2013? Câţi poeţi au încăput? Cum sunt textele lor? Volumul e o sărbătoare pentru tine?

Cartea Poeziei 2013 reprezintă o continuare, vreau să cred, firească a celor două ediţii anterioare (2011, 2012). Pe lângă ideea de a reflecta în mare anul poetic trecut, noutatea acestei ediţii este de-a o face compartimentată: o secţiune dedicată poeţilor dispăruţi anul trecut, altele două îi înglobează pe cei care au publicat cărţi şi cicluri, o secţiune îi include pe oaspeţii Primăverii Europene a Poeților 2013 şi, bineînţeles, volumul nu îi refuză pe ceilalţi poeţi locali, care au răspuns solicitărilor noastre. Astfel de volume nu pot fi decât eteroclite. Afirmăm însă cu toată certitudinea că avantajul Cărţii Poeziei 2013 este că orice cititor îşi va găsi poetul şi poezia preferate.

Interviu de Irina Nechit

 Articole asemănătoare:

• Nufărul magic al literaturii române
• Mihail VAKULOVSKI, Portret de grup cu generaţia 80
• Poeme de Irina Nechit, văzute prin parbrizul „Maşinii galbene”

Ar fi prea poetic să vă spun că cerul de primăvară a colorat pentru totdeauna ochii Călinei Trifan. Născută pe 30 aprilie 1953, a rămas o ființă senină, iar zâmbetul ei deschis capătă strălucire peste ani.

Azi e ziua Călinei Trifan

„Sunt multiplă campioană/ la pierderi”, scrie Călina în poemul său „Autobiografie”, însă cei care o citesc se minunează de fermitatea pașilor săi pe tărâmul literelor, de forța ei spirituală și de vitalitatea discursului liric: „Cuvinte ale mele…/ mergeţi în drumul vostru/ spre singurul port ce trimite lumină/ şi din gură în gură din ecou în ecou/ veţi ajunge în ziua de mâine” (din poezia „Singure”).

Călina Trifan e modelul poetei care nu plânge. Ați auzit-o vreodată suspinând, tânguindu-se, cerându-vă s-o jeliți pentru condiția sa fizică precară? Ați văzut-o vărsând lacrimi din cauza umilințelor de ordin financiar pe care le îndură alături de colegii săi scriitori și muzeografi, angajați ai uneia dintre cele mai sărace instituții de stat – Muzeul Național de Literatură? V-a privit vreodată cu încrâncenare, cu înfumurare sau cu indiferență? Nu, niciodată. E omul care se bucură când te întâlnește și te însoțește până la o bibliotecă, până la o sală de lectură, până la Casa Scriitorilor, până la o alee din parc, până la o stație de troleibuz, deși face fiecare pas cu prețul durerii. Își ține sub control suferința și te învață să faci la fel.

Dar să ne întoarcem la versurile Călinei Trifan. „Speranţa e un leş/ zilele ca nişte văduve”, mărturisește ea în „Viii pot să mai aștepte”, pentru ca în atâtea alte texte s-o admirăm pentru curajul asumării decolărilor și căderilor zilnice: „Luminiţei de la capătul tunelului i se mai zice „A doua zi” („Zi decisivă”). Expertă a tăcerii, Călina e totuși o poetă comunicativă, îi place să converseze cu oamenii prin cărțile sale sau prin viu grai, făcându-ne părtași ai unei „oarbe credințe că există fericire” („Dureri de cap”), convinsă că „şi lumina unei ferestre/ e de-ajuns” („Ca o grefă tăcerea”).

Poeta și „oarba credință că există fericire”

Ați observat, probabil, că poeta preferă un limbaj simplu, firesc, fluid, acesta apropiind-o de cititor: „În ciuda iernii care mă dă gata/ înfloresc ca o floare/ la capăt de drum/ orice ar putea însemna un început” („Inscripție”). Și vârsta de 60 de ani, cu siguranță, e un nou început pentru Călina Trifan, singura autoare care a îndrăznit să-i vorbească unui deal verde și să-i ofere adăpost: „Dealule cu capul sus,/ adăposteşte-te în braţele mele – căci în inima mea e primăvară” („Floare la ureche”). Pentru Călina, una dintre metodele de întinerire este autoironia: „e foarte greu să te vindeci de ofilire…/ dar eu am reușit!” („Nota bene”).

Reușitele Călinei au o sursă, nevăzută dar de o corporalitate uimitoare: „simt mâna lui dumnezeu/ în mâna mea” („Pârg”). Dorim să-i strângem mâna și s-o îmbrățișăm pe Călina în această zi când își serbează aniversarea, înconjurată de prieteni, căci neprieteni nu are, sufletul ei atrăgând seninul și lumina, respingând întunecimile. La mulți ani și multă poezie în continuare, dragă Călina!

Irina Nechit

 Articole asemănătoare:

• Să descoperim „pedeapsa albastră” a Călinei Trifan
• Maria Dragomiroiu: „Nimeni n-a iubit-o cu adevărat pe Mădălina”
• Ultimul interviu al artistei: „Sunt o artistă împlinită, o mamă şi o femeie fericită”

Juriul Uniunii Scriitorilor din Moldova (USM) în frunte cu Iulian Ciocan a anunțat nominalizările pentru premiile USM pe anul 2012.

La compartimentul proză vor concura Angela Aramă („Aici e dincolo”), Petru Bogatu („Funia împletită în trei”), Aureliu Busuioc („Şi a fost noapte”), Gheorghe Calamanciuc („Don Juan în derivă”), Mihaela Perciun („Băltoaca”). Premiul pentru poezie va reveni unuia dintre nominalizați: Dumitru Crudu („Eşarfe în cer”), Radmila Popovici-Paraschiv („EvAdam”), Vasile Romanciuc („Cuvântul ne adaugă vedere), Moni Stănilă („Sagarmatha”), Alexandru Vakulovski („Daţi foc la cărţi”). Autorii nominalizați pentru critică/eseu sunt Nina Corcinschi („Arcul voltaic”), Nicolae Rusu („Ieşirea din clişeu”), Arcadie Suceveanu („Jurnal parizian”). La compartimentul jurnal/publicistică/memorii intră în competiție Leo Butnaru („Drumuri cu şi fără hieroglife”), Lidia Codreanca („Realităţi basarabene”), Luminiţa Dumbrăveanu („Eugen Doga: muzica este prima şi ultima mea iubire”), Gheorghe Erizanu („Când miercuri era joi”), Vasile Ernu („Intelighenţia rusă”). Nominalizări pentru debut: Pavel Borş („Credo”), Diana Frumosu („Strada cu trandafiri”), Anatol Grosu („Epistola din Filipeni”), Ana-Mihaela Nuţu („Crisalida”), Elena Puiu („Mărturisiri verzi”). La compartimentul cărți pentru copii au fost nominalizați Sergiu Afanasiu („Unde cresc cuvintele?”), Ion Anton („De ce?”), Alexandru Doga („Cutiuţa fermecată”), Nicolae Spătaru („Pisicul informatician”), Arcadie Suceveanu („Greierul care s-cri-cri-e”, carte retrasă din concurs), Titus Ştirbu („Unde alergi, băiete?”). La traduceri sunt doi concurenți: Leo Butnaru („Manifestele avangardei ruse”) și Miroslava Metleaeva („Константин Нойка: шесть болезней современной духовности”).

I.N.

 Articole asemănătoare:

• Nominalizări la premiile USM
• Emilian Galaicu–Păun şi Leo Butnaru, nominalizaţi la Premiile USR
• Comunicatul Uniunii Scriitorilor din Moldova

Centrul Expozițional „C. Brâncuși” pierde 60 de metri pătrați din cauza scurgerilor

Pe acoperișul Centrului Expozițional „Constantin Brâncuși”, instituție din cadrul Uniunii Artiștilor Plastici (UAP), se află o construcție bizară, cu fronton, cu mai multe coloane și ornamente. Acest „balcon” a blocat scurgerea apelor, astfel încât, peste ani, Sala „Brâncuși” a ajuns în stare avariată, tavanul ei riscând să se prăbușească în orice clipă.

E greu să-ți dai seama că această ciudățenie arhitecturală e de fapt un balcon. „Parcă e un templu grecesc, ba mai are și o terasă”, ne spune Ghenadie Jalbă, președintele Uniunii Artiștilor Plastici din Moldova, alarmat că din cauza balconului respectiv, tavanul Centrului Expozițional „C. Brâncuși” riscă să se prăbușească.

Un balcon enorm pe acoperișul Centrului Expozițional „C. Brâncuși”

Balconul a fost construit în 1998 pe acoperișul Centrului „C. Brâncuși” de către Ștefan Matei, stăpânul apartamentului nr. 179 din clădirea de pe strada Ștefan cel Mare și Sfânt 3. Acest balcon enorm e o construcție ilegală. Stăpânul apartamentului nr. 179 a obținut de la fostul președinte al UAP, Anatol Rurac, o autorizație pentru un spațiu de 70 de centimetri. Dar Ștefan Matei a extins construcția până la o lungime de 7 metri și o lățime de 3 metri. Balconul a blocat scurgerea apelor, astfel încât, peste ani, Sala „Brâncuși” a ajuns în stare avariată.

„Este interzis ca pe acoperișul Centrului Expozițional „Brâncuși” să mai existe vreo construcție, tavanul nu suportă o astfel de greutate. Apa curge prin tavan, au început să cadă bucăți de tencuială. Din cauza tavanului fisurat, ne-a fost blocat un spațiu de 60 de metri pătrați din sala de expoziții. Picturile sunt expuse umezelii, dar și mai grav e că tavanul avariat pune în pericol viața vizitatorilor”, a comunicat pentru JURNAL Ghenadie Jalbă, președintele UAP, precizând că, de-a lungul anilor Ștefan Matei a fost supus unor amenzi de la 30 până la 60 de lei și că în 2012 Uniunea Artiștilor Plastici l-a dat din nou în judecată, așteptând ca de data aceasta litigiul să fie rezolvat.

Principala sală de expoziții din RM, inundată și fisurată

Contactat de JURNAL, juristul Uniunii Artiștilor Plastici, Dan Casian, a confirmat că procesele anterioare, de ordin administrativ, contra lui Ștefan Matei nu au avut nici un efect. Pe 3 august 2012, UAP a intentat împotriva stăpânului balconului de pe acoperișul Centrului „Brâncuși” un proces civil, la Judecătoria Centru. Recent, Uniunea Artiștilor Plastici a solicitat Centrului Național de Expertiză Judiciară să efectueze o expertiză în care să se indice starea de avariere a tavanului. Dar expertul care trebuie să se ocupe de acest lucru este în concediu. Așadar, soluționarea litigiului se tergiversează.

„Afara e soare, iar în galeria „Brâncuși” încă mai picură apa din tavan. Când plouă, apele se adună într-un lac pe acoperișul Centrului „Brâncuși”, apoi se scurg în mijlocul principalei săli de expoziții. Umblăm mereu cu căldări, în sală persistă mirosul de umezeală, lucrările de pictură au de suferit. S-a format o adâncitură în tavan, se poate prăbuși în orice moment”, a relatat pentru JURNAL Dumitru Bolboceanu, vicepreședintele Uniunii Artiștilor Plastici din Moldova.

Tavanul Centrului „Brâncuși” riscă să se prăbușească

Porțiunea avariată din Sala „Brâncuși” (60 de metri pătrați!) e înconjurată de panouri. „Pierdem din aspect și din spațiu, e un calvar care durează de ani buni”, subliniază Ghenadie Jalbă, președintele UAP. Potrivit acestuia, pe 30 mai la Centrul Expozițional „Constantin Brâncuși” va fi inaugurată Bienala Internațională de Pictură. Artiști plastici din 35 de țări și-au anunțat deja prezența. Dar cum vor fi primiți ei în cea mai importantă sală de expoziții din Republica Moldova? Cu noi fisuri în tavan, cu miros de igrasie, cu o miniexpoziție de căldări din plastic în care se adună apa unor ploi mai vechi și mai noi?

Proprietarul balconului de pe acoperișul Centrului Expozițional „C. Brâncuși” își trimite soția la procesele de judecată, ea zice că el e plecat în străinătate. Soții Ștefan și Elena Matei refuză orice contact cu presa ori cu reprezentanții UAP. Nu răspund la telefon, nu deschid ușa apartamentului lor, dotat cu un balcon-templu. Iar operele de artă au tot mai puțin loc pentru a fi arătate lumii.

Irina Nechit

 Articole asemănătoare:

• Balul culorilor la Salonul de primăvară
• Explozie de tinereţe la galeria „Constantin Brâncuşi”
• Expoziţia ARTELIT va reuni plasticieni din 12 ţări

Fotograful Nicolae Răileanu alături de Nichita Stănescu în mărime naturală

„Era un bărbat înalt, de un metru optzeci și cinci, voinic, ca un luptător, dar avea o față de copil. Te minunai cum putea un om să emane atâta putere, forță și să aibă un chip atât de blând”, ne povestește Nicolae Răileanu despre momentul când l-a văzut pentru prima dată pe Nichita Stănescu.

Istoria unei poze din 1976

Poetul venise la Chișinău cu trenul, în septembrie 1976, invitat la Zilele literaturii sovietice, la care au mai participat vreo 15 scriitori din fostele republici ale URSS și vreo 10 din țările lagărului socialist. Nicolae își amintește că „Nichita se deosebea de ceilalți scriitori, era foarte degajat, lejer, cu o libertate în gesturi și în mișcări”, pe când confrații săi de breaslă sovietici erau toți la cravată, gravi, țepeni.

Câțiva condeieri moldoveni, membri de partid, fuseseră puși (de către același partid comunist) să-l urmărească peste tot pe Nichita, să fie cu ochii în patru ca să nu le scape vreun cuvințel pronunțat de Poetul necuvintelor, pentru a raporta apoi cui trebuie despre comportamentul și vorbele singurului poet român din delegația scriitorilor „străini”.

Flancat de câțiva însoțitori, Nichita Stănescu ajunsese în una dintre Zilele literaturii sovietice pe Aleea Clasicilor din Chișinău. Ajuns la bustul lui Mihai Eminescu, Nichita a făcut o plecăciune în fața lui, cu mâna la inimă.

Întâmplarea a făcut ca în preajmă să se afle atunci și fotograful Nicolae Răileanu. Nichita a privit direct în obiectivul aparatului de fotografiat „Zenit”. „Stănescu mi-a pozat. Nu se simțea deloc stingherit. Mi-a pozat cu mâna la inimă”, își amintește Nicolae Răileanu, fotograful care de obicei nu acceptă ca personajele să-i pozeze, având o artă a lui de a surprinde oamenii în ipostaze firești, când nu sunt conștienți că cineva îi „eternizează”.

Nicolae Răileanu a fost martorul întâlnirii lui Nichita Stănescu cu publicul de la casa-muzeu Alexandru Donici, de lângă Orhei, unde poetul a rostit o frază intrată în legendă: „Am făcut cel mai lung drum din viața mea: de acasă – acasă”. Fotograful l-a văzut pe Poet și apărând pe scena Filarmonicii Naționale. Stănescu a rostit un vers: „Nimic nu este altceva…” și sala a explodat în aplauze. Toți au înțeles că dacă „nimic nu este altceva…”, nici Basarabia nu poate fi alta decât românească. Lui Stănescu nu i s-a permis să facă și alte recitaluri la Chișinău. A recitat doar două poezii la Filarmonică, în cadrul unei seri a tuturor poeților invitați.

Nicolae Răileanu își amintește că nici la barul Casei Scriitorilor Stănescu nu a recitat din poezia sa. Dimpotrivă, i-a ascultat cu atenție pe unii colegi basarabeni spunându-și poemele și i-a lăudat, iar ei s-au mândrit cu aceste laude până la sfârșitul vieții.

Cadoul lui Nicolae Răileanu pentru Nichita Stănescu

Zilele literaturii sovietice la Chișinău treceau, iar Nicolae Răileanu se gândea ce cadou să-i facă lui Stănescu. A hotărât să-i dăruiască niște fotografii. În ultima noapte a aflării poetului în Basarabia, fotograful a lucrat în atelierul său de la parterul Casei Scriitorilor. „Am muncit non-stop, am developat pelicula, am uscat fotografiile, apoi le-am pus într-un plic. Erau vreo treizeci-patruzeci de fotografii cu Stănescu la Chișinău. Pe la ora patru dimineața, m-am dus la hotelul „Codru”. Paza dormea, femeia de la recepție dormea, kaghebiștii dormeau. Mă ridic ușor pe scări, nu mă atinge nimeni. Bat la ușa camerei lui Stănescu de la etajul doi. După un timp îmi deschide criticul Mircea Tomuș. El mi-a spus că au făcut schimb de camere cu Stănescu, fiindcă vizitatorii tot veneau noaptea și Nichita nu mai voia să fie deranjat. I-am dat plicul cu fotografii lui Tomuș și l-am rugat să i le transmită lui Stănescu”, își aduce aminte Nicolae Răileanu.

Peste o vreme, una dintre fotografiile lui Răileanu a apărut pe coperta celebrului volum al lui lui Stănescu „Opere imperfecte”. Dar numele fotografului nu era indicat. Răileanu s-a resemnat: de foarte multe ori scriitorii uită să indice numele celui care le-a făcut cele mai bune fotografii, portrete care le împodobesc cărțile și-i înfățișează în lumina cea mai favorabilă.

Nicolae Răileanu a citit poezia lui Nichita Stănescu, știe câteva poeme ale lui pe de rost. El ne citește și pe noi, autorii mult mai puțin vizibili decât Stănescu. Abia după ce ne citește, ne fotografiază. Și parcă prinde în obiectiv necuvintele noastre, partea noastră de mister, atâta cât există în noi.

Emblema Primăverii Poeților–2013

Dar uite că noi prea rar ne gândim la darul misterios al lui Răileanu de a realiza cele mai frumoase și adevărate poze ale poeților și scriitorilor. Măcar cu ocazia manifestărilor consacrate celor 80 de ani pe care i-ar fi împlinit Stănescu, am stat de vorbă cu Răileanu. Ca să vezi, aflăm de la el că are un vis – să ajungă în Japonia. „De ce Japonia?”. „Fiindcă e o enigmă pentru mine”. Atras de enigme, a călătorit de-a lungul anilor la Budapesta, la Viena, fotografiind locuri eminesciene; a mers singur în regiunea Oriol, în orășelul Dmitrovsk, fostul sat Dimitrovka, înființat de Dimitrie Cantemir în 1711, după ce pierduse războiul cu turcii. Răileanu a făcut poze și pe traseul Trenului Regal din România, i-a fotografiat pe Regele Mihai și pe Principesa Margareta. A ajuns Nicolae și la Ploiești, a fotografiat casa părintească a lui Nichita Stănescu.

Una dintre pozele cele mai cunoscute ale lui Răileanu, cea cu Stănescu pe Aleea Clasicilor din Chișinău, ținându-și mâna la inimă, a devenit emblema acțiunilor de comemorare a lui Nichita Stănescu în această primăvară. Un panou de doi metri, cu Nichita Stănescu în mărime naturală, este imaginea-simbol a Primăverii Europene a Poeților–2013 din Chișinău. Cine dorește, poate să se fotografieze alături de Poetul necuvintelor.

Irina Nechit

 Articole asemănătoare:

• Primăvara poeţilor – 2011”, la Chişinău, Bălţi şi Briceni
• Aureliu Busuioc şi Ioan Es. Pop, laureaţi ai Primăverii Poeţilor–2012
• Viul din Imagini

Interviu cu actorul și regizorul Mihai Mălaimare, director al Teatrului „Masca”, București

– Stimate dle Mihai Mălaimare, când v-ați pus pe față, pentru prima dată, o mască?

O mască, la propriu, am avut în 1981, când am lucrat cu Jacques Lecoq la Paris. În sens metaforic, probabil că mi-am pus o mască mai din timp. În clasa a 5-a l-am jucat pe Goguță în sceneta „Goguță”, nu cunosc autorul textului. Diriginta mi-a zis: „Tu vei fi actor”. Nefericirea a făcut ca eu să cred chestia asta și iată, am ajuns actor.

– După absolvirea, în 1973, a Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” din București, ați activat la Teatrul Național din capitala României. Dar în anul 1990 ați plecat de la Naționalul bucureștean și ați înființat Teatrul „Masca”. De ce ați ales această denumire pentru teatrul creat și condus de Dvs.?

Pentru că relația mea cu masca a fost tumultuoasă. Cum vă spuneam, în 1981, l-am întâlnit pe marele Lecoq. Aveam 35 de ani și am studiat pantomima la Școala Internațională de Teatru Jacques Lecoq din Paris. Dragostea față de mască nu a putut fi ștearsă de-a lungul anilor, ba din contră, ea a devenit unul din pilonii sistemului meu pedagogic. Prin intermediul măștii actorul vine în contact cu energii care nu sunt la îndemâna oricui. Iar Teatrul „Masca” din București este un teatru de gest, pantomimă şi expresie corporală.

– Lucrul cu tinerii e un principiu profesional al Dvs.?

Am predat la multe universități, sunt conferențiar universitar (amintim că Mihai Mălaimare, doctor în istoria teatrului, a fost profesor la UNATC, București, a predat actoria la Universitatea Ecologică, a predat pantomima la Şcoala de Teatru „Pygmalion” din Viena – n.n.) și cred că grija față de tânăra generație este un lucru obligatoriu, mai cu seamă când ajungi la o vârstă ca a mea, când începi să te gândești că ai datoria să spui și să arăți tot ceea ce știi.

– Ce le recomandați discipolilor Dvs. să facă pentru a fi cu-adevărat explozivi pe scenă, precum au fost în cadrul ClassFest-ului de la Chișinău, jucând în ultima seară a festivalului spectacolul „Canarul albastru”?

Nu le recomand, ci îi oblig să muncească, pentru că energia aceasta este urmarea a mii de ore de antrenament și de lacrimi și de durere și de oase rupte și de mușchi întinși. Nu poți să ai o astfel de performanță fără un antrenament de o duritate ieșită din comun. Teatrul nu este doar apanajul celor care știu să vorbească frumos la microfon. Teatrul aduce în scenă și zâmbetul, și lacrima, el emoționează. Atâta vreme cât produce catharsis, teatrul îi dă posibilitatea fiecărui spectator să se întrebe asupra sinelui său, asupra condiției umane. Prea ades suntem luați de val, prea alergăm aiurea după de-ale gurii, după de-ale existenței și ne gândim atât de puțin la noi și la restul lumii. Teatrul ne ajută să ne regăsim.

– Cum a început colaborarea Dvs. cu Universitatea „Hyperion” din București, studenții căreia au participat la ClassFest-2013 din Chișinău?

A fost o experiență interesantă să facem „Canarul albastru” cu studenții de la „Hyperion”. Am ales commedia dell’arte, am construit un scenariu. Spectacolul se numește „Canarul albastru” deoarece are ca ilustrație muzicală anume „Blue Canary”, o tarantelă siciliană absolut celebră. De fapt, nu e vorba despre un canar care este albastru, ci despre un canar atât de trist, încât a devenit albastru.

– Un astfel de spectacol cu multe acrobații, cu muzică, dans, certuri zgomotoase, împăcări patetice între iubiți e privit cu mai multă curiozitate într-un spațiu latin decât într-unul germanic sau anglofon?

Nu știu, încă nu l-am dus în Germania sau prin țări nordice, nu știu cum l-ar privi, dar cred că spectatorii sunt la fel, peste tot. Dacă au în față un spectacol de calitate, îl recunosc și îl apreciază. Da, în „Canarul albastru” e foarte prezent temperamentul latin, dar să nu uităm că în sala Teatrului „Licurici” de la Chișinău, unde s-a jucat acest spectacol, nu erau doar latini, erau și mulți slavi și ei au reacționat și au aplaudat la fel.

– Teatrul „Masca”, pe care îl conduceți din 1990, merge adeseori în turnee?

Teatrul „Masca” are în primul rând o datorie față de spectatorul bucureștean, noi jucăm în București câte 350-360 de spectacole pe an, adică aproape în fiecare zi. Jucăm nu doar pe scenă, ci și în stradă, în metrou, în parcuri. Nu prea avem timp de turnee, dar orice ieșire e benefică și venirea la Chișinău cu studenții este extraordinară, grozavă, se leagă prietenii, se pun la cale noi inițiative.

– „Masca” a obținut în sfârșit un sediu stabil?

Da, acum doi ani am terminat de construit clădirea teatrului. Aș îndrăzni să zic că acum „Masca” e cel mai modern teatru din România, nu doar ca edificiu, ci și ca trupă, ca repertoriu.

– E un vis împlinit?

Dacă ar fi să parafrazăm lucrurile, de data asta e vorba de un vis românesc, un vis teatral și un vis împlinit.

– Cum se explică atașamentul Dvs. pentru un gen de teatru mai special – statuia vivantă?

Fiind obligat să joc în stradă și descoperind o imensă dragoste pentru teatrul de stradă, am ajuns și la statuia vivantă care este momentul de vârf al teatrului stradal. O statuie vivantă este echivalentul unui one man show de pe scena tradițională. O statuie vivantă se ține pe mușchii, pe nervii, pe psihicul actorului, ea este șansa pe care un actor o acordă unui personaj să iasă din materialitatea pietrei, a fierului, a lutului, a lemnului și să interacționeze cu publicul. La Chișinău am avut un workshop de statuie vivantă, am improvizat o scenetă despre niște tineri adunați într-o sală unde se dansează tango și am avut plăcuta surpriză să descopăr că studenții basarabeni erau foarte buni.

– Ce spectacole de statui vivante oferă publicului Teatrul „Masca”?

„O noapte furtunoasă” și „O scrisoare pierdută” de Caragiale. De la 1 mai ieșim din nou în stradă și o să jucăm mai multe spectacole. Anul acesta organizăm ediția a treia a Festivalului Statuilor Vivante la București, ediție dedicată exclusiv Bucureștiului.

– Cum ar putea să se apere artiștii de politic (precizăm că Mihai Mălaimare, fost deputat de Botoșani în Parlamentul României, a renunțat la politică în anul 2008 – n.n.)?

Nu pot să se apere de politic, pot cel mult să se roage la Dumnezeu să scape teferi. Democrația presupune multe partide și mulți politicieni, nu are sens nici să-i înjurăm, nici să-i preamărim, este un rău necesar. Oricum, teatrul nu poate fi înfrânt. Dacă mi-ar lua și hainele, ies în stradă și joc în pielea goală. Politicienii nu-mi pot face nimic.

– Ce impresii v-a lăsat Chișinăul?

Sunt pentru prima dată aici și mi-au plăcut mult, mult oamenii, aerul, spiritul clădirilor. M-am convins că la Chișinău există o foarte bună școală de teatru. Am mai văzut în festival trupe interesante din Ucraina, Belarus, Germania. A fost o experiență extrem de plăcută.

– Vă mulțumim și vă mai așteptăm la Chișinău!

Interviu realizat de Irina Nechit

„Teatrul nu poate fi înfrânt, politicienii sunt un rău necesar”Articole asemănătoare:

• Jerzy Grotowski a îmbinat teatrul religios cu cel politic
• „ClassFest a devenit unul dintre cele mai așteptate festivaluri din Chișinău”
• „Fotografi şi clovni invizibili” de Val Butnaru, în premieră la Cluj

Interviu cu poetul Radu Vancu, Sibiu, premiul Tânărul poet al anului 2012

– Spune-mi, te rog, Radu Vancu, ți-e frică să rămâi singur într-o încăpere?

Nu – am crescut cu încă patru fraţi mai mici, nu eram niciodată singur într-o încăpere. Cititul & scrisul mi le-am făcut cu ei lângă mine, aşa încât am ajuns imun la orice fel de aşa-numiţi factori disturbanţi – pot citi & scrie cam oriunde şi oricum. Singurul dezavantaj când rămân singur într-o încăpere e că rămân doar cu mine însumi – însă m-am învăţat cu timpul să rezist până şi la plictiseala asta.

– Cum alungi vedeniile nopții?

Adevărul gol-goluţ e că, din februarie 2012, de când am terminat „Frânghia înflorită” (care e în covârşitoare măsură o carte de vise), nu am mai avut nici un vis, nici o vedenie nocturnă. Noapte de noapte, în creierul meu se face o linişte ca după război. Un război câştigat, sper – dar cam devastator. Culmea e că sunt foarte OK cu asta.

– O noapte în orașul tău natal Sibiu e diferită de nopțile din alte locuri? Pe străzile medievale ale Sibiului mișună fantomele?

O, dar sunt un mic-burghez serios, nu mai bântui demult noaptea pe străzi! „Demult” însemnând cam de când s-a născut fiul meu, Sebastian, şi de când am renunţat complet la alcool (mai precis ar fi să spun că alcoolul a renunţat la mine, probabil) – adică din 2009. Însă, din ce-mi aduc aminte dinainte de acea vreme, nopţile în Sibiu chiar sunt oarecum medievale – dacă prin medieval înţelegem o combinaţie între mistic şi sălbatic sau între gotic şi baroc. Şi da, era plin de fantome – mai ales a tatălui meu, sinucis în ’97. Într-un fel, Sibiul e Elsinore-ul meu – o butaforie de metereze printre care, oricât de mult m-aş ascunde, duhul tatălui mă va găsi.

– Tatăl tău s-a sinucis în 1997. Au trecut ani și ani până ai scris volumul „Frânghia înflorită”, consacrat tatălui tău (pentru acest volum apărut la Casa de Editură Max Blecher ai obținut premiul Tânărul poet al anului 2012). Biografia se transformă în poezie treptat, nu imediat?

După ce a murit tata, am scris poeme senine de amor, deşi eram pe dinăuntru vraişte. Cartea mea de debut, „Epistole pentru Camelia”, din 2002, e depozitara lor. Abia la vreo şapte ani după sinuciderea lui am avut curaj să încep să scriu despre asta – şi nu ştiu nici azi să explic de ce a fost nevoie de o buffer zone pentru asta. Fiindcă, din câte îmi aduc aminte, eram la fel de vraişte pe dinăuntru şi prin 2004-2005 ca şi în ’97. Aşa încât pot doar confirma că, da, biografia are nevoie de ceva timp ca să treacă în poezie; dar nu ştiu să spun de ce. Poate c-o fi vorba de un timp de fermentare şi de maturare, ca la alcooluri; ori poate că-i vorba despre timpul necesar cicatrizării rănii. Ori, dimpotrivă: poate că-i nevoie ca adrenalina care anesteziază şocul iniţial să se risipească, şi abia atunci când rana te doare cu adevărat începi să urli. (Mai degrabă tind să cred că-i vorba despre toate astea deodată – plus ceva pe deasupra.)

– Tot în 1997 l-ai întâlnit pe Mircea Ivănescu. Cum decurgeau discuţiile cu el? Te critica pentru unele poeme? Te lăuda pentru altele? Îți explica răbdător cum trebuie sa scrii?

A, nu – în nici un caz nu-mi explica cum trebuie să scriu. Nu era genul profesoral-didactic. Discutam mai ales despre scrisul altora, aproape niciodată despre al nostru. Însă din tot ce spunea înţelegeai cu o claritate dureroasă cam care-i treaba cu scrisul tău şi cu tine însuţi. Vorbind impersonal despre alţii, vorbea de fapt extrem de personal şi despre tine.

– În acelaşi an 1997 ai întâlnit-o pe soția Camelia, prezentă în multe poeme ale tale. Ea a fost de acord să fie eternizată în poezie?

Nu, şi protestează şi acum de fiecare dată când o pomenesc. Însă răutatea mea e mai puternică.

– Cum simți că un an e crucial pentru tine?

Privind retrospectiv, mi-e limpede că ’97, anul în care a murit tata, m-am îndrăgostit de Camelia şi l-am cunoscut pe Mircea Ivănescu, a fost ceea ce s-ar putea numi un an crucial; însă n-am simţit asta nici o secundă în vreme ce-l trăiam. Pe de altă parte, iarna lui 2008 şi primăvara lui 2009, când aşteptam să se nască Sebastian, le-am trăit intens secundă de secundă.

– Fiul Sebastian a luat în mâini volumul tău „Sebastian în vis” (editura Tracus Arte, 2010)?

Sigur că nu – în fond, avea cam un an când a apărut cartea (iar acum are aproape patru – patru ani cruciali, într-adevăr). Şi sper din toată inima să nu citească niciodată ce scriu. În primul rând, pentru că scriu stupid; în al doilea rând, pentru că vreau să fiu pentru el tată, nu vreun personaj cultural.

– Ai cucerit multe premii pentru cărțile tale de poezie. Ești un poet prosper?

O, da – câtă vreme am cu ce plăti ratele la micuţa noastră mansardă (până în septembrie 2032), mă pot socoti liniştit un poet prosper. E lucru ştiut, de altfel: pentru poeţi, prosperitatea, oricât de secundară, e totuşi esenţială.

– Ca redactor al revistelor „Transilvania” și „Poesis Internaţional”, stai de vorbă cu mulți poeți. Ce-ți place la ei? Ce te dezgustă?

Poeţii mă complexează întotdeauna. Îi admir enorm, tocmai pentru că-s poeţi. De dezgustat, n-au cum să mă dezguste – nici un poet adevărat nu poate face ceva realmente dezgustător.

 – Volumul tău „Monstrul fericit” a apărut la Editura Cartier în 2009. Atunci ai trecut pentru prima dată Prutul?

Da – dar numai simbolic: a trecut adică Prutul cartea singură, fără mine. Eu l-am trecut abia în 2011, chemat de Moni Stănilă şi Alexandru Vakulovski, admirabilii nebuni întru poezie.

 – Ce te determină să tot vii la Chișinău?

A fost dragoste la prima vedere. Oraşul e foarte ataşant, desigur, însă mai e şi un spirit al locului care-ţi dă dependenţă. Oamenii sunt vii şi reactivi, în orice caz mai vii şi mai reactivi decât (aproape) oriunde în România. Încât toată Moldova pare un fel de colonie artistică enormă. Cum să nu revii la ea mereu?

– Ai publicat recent articolul „Poezia basarabeana contemporană – un exercițiu de admirație”. Articolul începe astfel: „Printre cele mai nedrepte sentinţe din „Istoria critică” a lui Nicolae Manolescu (şi sunt destule, slavă Domnului) se află următoarea, privind literatura contemporană a scriitorilor români din Republica Moldova: „Basarabenii, numeroşi, inegali, sunt, cu puţine excepţii (Vitalie Ciobanu, Leo Butnaru), depăşiţi cu totul (Grigore Vieru) ori defazaţi (majoritatea)’ (p. 1401)”. Vei continua să promovezi poezia basarabeană?

Voi continua s-o iubesc, asta e sigur. Nu-mi dau seama exact cât de eficient aş putea s-o promovez; dar pot să explic mereu de ce o iubesc şi cât de mult îi datorează poezia română recentă. Convingerea mea e că nicicând nu s-a scris atât de multă poezie bună în Moldova. Să nu uităm că premiul Eminescu de la Botoşani, cel mai important premiu pentru debut din România, l-a luat anul acesta un basarabean – Anatol Grosu, pentru „Epistola din Filipeni” (Max Blecher, 2012). Şi, judecând după cât de talentaţi sunt unii tineri în pragul debutului (de la Ion Buzu la Ana Donţu şi de la Irina Brumă la Victor Ţvetov), se va scrie minunat şi în continuare.

– Ai coordonat împreună cu Claudiu Komartin volumele „Cele mai frumoase poeme” din 2010 și din 2011. O să apară și volumul „Cele mai frumoase poeme” din 2012?

Sper că da, Claudiu şi cu mine tocmai lucrăm la el. E un proiect la care ţinem, vom încerca să scoatem aceste antologii vreme de un deceniu, ca un fel de hărţi anuale ale mişcării poeziei în limba română (fiindcă adunăm în ele texte din toate zonele în care se scrie în limba română – nu doar din România, dar şi din Republica Moldova, Serbia etc.).

– Ce gânduri ai dori să le transmiți cititorilor tăi basarabeni?

Să ne ţinem inima în iad şi să nu disperăm.

A dialogat Irina Nechit

 Articole asemănătoare:

• Silvia Goteanschii debutează cu volumul „Minunea va veni mai târziu”
• A apărut „Cartea Poeziei – 2011”
• Top 3 cei mai buni poeţi ai momentului

Interviu cu Svetlana Târțău, decanul Facultății Teatru, Film, Dans a Academiei de Muzică, Teatru și Arte Plastice

- Stimată dnă Svetlana Târțău, cât de așteptat e Festivalul Internațional al Școlilor de Teatru ClassFest (8-13 aprilie), ajuns la cea de-a 3-a ediție?

În trei ani ClassFest a reușit să atragă un număr considerabil de participanți, susținători, spectatori, oameni de teatru și de cultură din diferite generații. Dar înainte de toate festivalul e adresat tinerilor creatori de teatru, oferindu-le mai multe săli, scene, spații pentru a-și etala calitățile artistice. A apărut și o concurență între tinerii regizori, actori, scenografi din R. Moldova care doresc să prezinte spectacole în festival, iar concurența e benefică pentru evoluția profesională a acestora. De exemplu, săptămâna trecută am văzut spectacolul de licență al studenților în anul IV ai Academiei de Muzică, Teatru și Arte Plastice (AMTAP), „Regele moare” de Eugene Ionesco, în regia profesoarei Nelly Cozaru, și am decis împreună cu direcția festivalului să includem în programul ClassFest-ului și acest spectacol extrem de expresiv, fiindcă merită. Așadar, în afară de spectacolele deja anunțate în catalogul gata tipărit, vom urmări și „Regele moare”, pe 9 aprilie, la ora 22.00.

- Ce spectacole vor juca în festival discipolii AMTAP din Chișinău?

Studenții noștri vor fi prezenți în festival cu cinci spectacole. Unul dintre ele este un spectacol coregrafic intitulat „Schiţe de dragoste”, după Gogol, Maugham și Barton. Nu e doar coregrafie în această reprezentație, ci și improvizații pe baza dramaturgiei, ale unor subiecte dramatice cunoscute. Studenții AMTAP vor mai juca „Clasa noastră” de Tadeusz Slobodzianek, în regia Luminiței Țâcu, un spectacol de expresie corporală, „Bătăile inimii” de Victor Cersac și Ianoș Petrașcu și un spectacol cu păpuși, „Rățușca cea urâtă” de Andersen. Ne bucurăm că studenții vor juca pe scenele diferitor teatre din Chișinău – TEI, „Mihai Eminescu”, „Satiricus”, „Luceafărul”, „Anton Cehov”, – inaugurarea având loc la Teatrul „Eugene Ionesco”, iar ceremonia de încheiere a festivalului urmând să se desfășoare la Teatrul „Licurici”.

– Festivalul are prieteni stabili, care revin la fiecare dintre ediții?

Da, îi putem considera drept prieteni ai noștri pe studenții Institutului de Artă Teatrală „Boris Șciukin” de la Moscova, care de data aceasta ne-au adus spectacolul de expresie corporală „Podiumul nostru” de Andrei Șciukin. Ne onorează cu prezența discipoli ai Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L.Caragiale” din București, România, ei vor prezenta „KEAN” după Jean-Paul Sartre și William Shakespeare. Îi avem de asemenea ca invitați pe studenții Universității de Arte din Kiev, Ucraina, ai Academiei de Arte din Minsk, Belarus, ai Universității de Teatru și Cinematografie „Şota Rustaveli” din Tbilisi, Georgia. Din România mai vin studenți ai Universităților de Arte de la Iași și Târgu-Mureș. Pentru prima dată vine Școala de Teatru, Film și Televiziune din Lodz, Polonia, cu un spectacol despre războiul din Cecenia. Revine și prietenul nostru Janusz Stolarski, ca invitat special, cu spectacolul „Orfeu și Euridice” al Asociației de Teatru Antrakt din Poznań, Polonia.

– În festival vor funcționa și ateliere susținute de experți de peste hotare?

Da, a acceptat să revină, spre bucuria noastră, profesorul David Esrig din Burghausen, Germania, domnia sa va susține workshopul „Tehnica de activare și înlănțuire a intențiilor”. Un workshop foarte interesant promite a fi și cel intitulat „Statuia vivantă”, care va fi susținut de renumitul actor român Mihai Mălaimare, director al Teatrului „Masca” din București. E important că Teatrul „Masca” va veni în premieră la Chișinău și va juca în cadrul ClassFest-ului spectacolul „Fuga lui Bach în cartier”.

– Cum rezistă ClassFest sub aspect financiar?

E cel mai dureros aspect al festivalului, rezistăm datorită sprijinului acordat de Ministerul Culturii, Primăria Municipiului Chișinău, ne-au ajutat de asemenea Institutul Cultural Român, Institutul Polonez din București, Institutul Goethe, Centrul Cultural German Akzente.

– Cum se modifică spectacolele tinerilor din punctul de vedere al stilului, al temelor abordate?

Tinerii fac spectacole din ce în ce mai curajoase, abordează subiecte dure precum războiul, conflictele politice, violența, lipsa de comunicare între oameni. Teatrul creat de ei are și valoare estetică, dar și un impact social puternic.

– Mulțumesc și mult succes!

 Articole asemănătoare:

• Festivalul Internaţional al Şcolilor de Teatru ClassFest se va desfăşura în perioada 4-9 aprilie
• Cu ClassFest a venit primăvara teatrală la Chişinău
• ClassFest, o sărbătoare a tinerilor

Chişinău Youth Orchestra organizează o întâlnire de informare cu tineri muzicieni interesaţi să facă parte din cel mai mare proiect muzical din Republica Moldova.

Sesiunea de informare va avea loc astăzi, de la ora 17:00, în „Casa Cunoştinţelor”, blocul C al Academiei de Studii Economice din Moldova.

La eveniment tinerii vor afla informaţii despre Chişinău Youth Orchestra, despre preselecţia care urmează şi cum pot participa la cel mai mare proiect muzical iniţiat în Moldova, coordonat de dirijorul Andriano Marian. Sunt aşteptaţi elevi ai şcolilor muzicale din ţară, studenţi şi masteranzi de la instituţiile cu profil muzical.

La sesiunea de informare vor participa reprezentanţi ai Ministerului Tineretului şi Sportului, preşedintele proiectului, Elena Marian, preşedintele Asociaţiei Muzical-Corale, dirijor al corului de fete „Cantabile” al ASEM, Mihail Secichin, dirijor la Teatrul Naţional de Operă şi Balet.

Chişinău Youth Orchestra este un proiect cultural organizat pentru al treilea an consecutiv. În premieră pentru Republica Moldova, 70 de tineri instrumentişti, instruiţi de cinci specialişti din domeniul muzical, vor forma prima orchestră de tineret din R. Moldova.

Tinerii vor prezenta cinci concerte de muzică clasică, dintre care unul va fi în aer liber. Concertele vor avea loc în august 2013, în oraşele Bălți, Chişinău, Sinaia, București.

I.N.

 Articole asemănătoare:

• OAMENI BUNI // Tânărul care seamănă muzică
• Culture Orchestra vine la Chişinău
• Ovații pentru Orchestra Națională Radio România

Festivalul Internaţional „Johann Sebastian Bach” de la Chişinău a ajuns la cea de-a trea ediţie. Organizat de Sala cu Orgă în colaborare cu Ambasada Germaniei în Republica Moldova, festivalul se desfăşoară în perioada 4–10 aprilie şi include cinci concerte consacrate sau inspirate din creația lui Johann Sebastian Bach.

Festivalul „J. S. Bach” reuneşte muzicieni din Germania, România, Elveţia, Ucraina, R. Moldova

Primul concert din festival, prezentat pe 4 aprilie, a avut genericul „Bach și fiii”, în cadrul acestuia au fost interpretate lucrări semnate de doi dintre cei 20 de copii ai compozitorului, Carl Philipp Emanuel Bach și Johann Christian Bach. Este de remarcat că toți fiii lui Bach au avut aptitudini pentru muzică, mulți dintre ei devenind muzicieni profesionişti.

Concertul de inaugurare a festivalului găzduit de Sala cu Orgă din Chişinău a fost susținut de Orchestra Națională de Cameră, sub bagheta maestrului Cristian Florea. Invitatul special al serii a fost oboistul Adrian Petrescu din România. În calitate de soliști au mai evoluat flautistul Ion Negură Jr. și violonistul Eugen Ursu.

Sâmbătă, 6 aprilie, festivalul va continua cu un recital de chitară, susținut de o distinsă artistă din Spania, Maria Esther Guzman. Chitarista va interpreta creații de Bach în transcripție pentru chitară, precum și lucrări ale compozitorului renascentist englez John Dowland.

Un recital de orgă cu Matthias Eisenberg

Trio-ul alcătuit din violonistul Boris Livshitz (Elveția), violista Iya Komarova (Ucraina) și violoncelistul Cristian Florea (România-Germania) va prezenta celebrele Variațiuni Goldberg de Bach duminică, 7 aprilie. European Jazz Trio din Olanda va prezenta luni, 8 aprilie, un program inedit de improvizații jazz pe teme de Bach.

Un cunoscut organist din Germania, Matthias Eisenberg, va fi protagonistul serii de miercuri, 10 aprilie. El va susţine un recital de orgă aducând un omagiu unuia dintre cei mai mari compozitori ai lumii, Johann Sebastian Bach. Programul concertului de încheiere a festivalului va include și o cantată în interpretarea Corului Național de Cameră, condus de Ilona Stepan, a Orchestrei Naționale de Cameră dirijată de Cristian Florea, a talentaților soliști Tatiana Costiuc, Ion Timofti, Alexei Digore.

Un festival sub patronajul Sandei Filat

Festivalul este iniţiat de Sala cu Orgă și se desfășoară, tradițional, sub patronajul doamnei Sanda Filat. Fosta soţie a premierului în exerciţiu Vlad Filat a venit la Chişinău cu prilejul inaugurării Festivalului „J.S. Bach”. „Eu cu mare drag invit pe toată lumea la acest festival, pentru că atunci când asculţi această muzică fermecătoare îţi dispar foarte multe întrebări”, a declarat Sanda Filat pentru Pro TV Chişinău. Invitată la emisiunea „Sare şi piper” de la jurnal.tv, Sanda Filat a mărturisit: „Nu sunt genul de om care se plictiseşte, mă simt foarte bine singură. Sunt atâtea lucruri frumoase şi interesante precum arta, literatura şi profesia mea, psihologia”.

Irina Nechit

 Articole asemănătoare:

• Festivalul „J.S. Bach” va demara pe 4 aprilie
• Concerte extraordinare de Ziua Națională a României, la Chişinău
• Trei toamne cu „Regina Vioara”

Ilie Bogdesco. Bătrânul vier

Ieri, la Muzeul Naţional de Artă al Moldovei a avut loc vernisajul expoziţiei aniversare „Ilie Bogdesco. Grafică”. Expoziția conţine 55 de lucrări din colecția de grafică a Muzeului Național de Artă al Moldovei. Acestea au fost realizate în anii 1950-1980. Dintre lucrările expuse menţionăm Ilustraţii la Opere alese de Ion Creangă, Opere alese de Constantin Negruzzi, „Vânătorul de cerbi” de Fenimor Cooper, „Suflete moarte” de Nikolai Gogol.

Ilie Bogdesco s-a născut pe 20 aprilie 1923 în satul Botușeni, Râbnița. În 1951, a absolvit Institutul de Pictură, Sculptură și Arhitectură „I. Repin” din Sankt-Petersburg. În anii 1984-1990, a predat la Institutul de Arte din Chișinău. În anii 1993-2000, a fost profesor la Academia de Arte din Sankt-Petersburg. Începând cu 1941, artistul a participat la numeroase expoziții naţionale şi internaţionale, lucrările sale au fost expuse în R. Moldova, Rusia, Țările Baltice, Ucraina, Bulgaria, Franța etc.

Expoziţia aniversară va fi deschisă până la 4 mai 2013.

I.N.

 Articole asemănătoare:

• Pictură creştină la Muzeul Naţional de Artă al R. Moldova
• Chipul poetului în lucrări de artă plastică
• Zilele Europene ale Patrimoniului la Soroca

Valeriu Matei, felicitat pentru noua funcţie de preşedinte al ICR Chişinău în Sala Azurie a AŞM, 1 aprilie 2013

Sala Azurie a Academiei de Ştiinţe a Moldovei (AŞM) a fost arhiplină luni, 1 aprilie, când a găzduit o întâlnire specială cu Andrei Marga, președintele Institutului Cultural Român (ICR), Valeriu Matei și Nichita Danilov, directorul și, respectiv, directorul adjunct al ICR Chișinău. Manifestarea, moderată de Gheorghe Duca, preşedintele AŞM, a fost prilejuită de începerea activității noii conduceri a ICR „Mihai Eminescu” la Chișinău. Evenimentul s-a desfăşurat în prezența E.S. Marius Lazurca, ambasadorul României în Republica Moldova.

Andrei Marga: „Nu e nici o nelinişte, vom finanţa publicaţiile de cultură din R. Moldova”

Luând cuvântul la ceremonie, Andrei Marga a menţionat că ICR va realiza numeroase proiecte privind promovarea culturii române în lume, va continua să organizeze festivaluri de teatru, de literatură, proiecţii de filme româneşti, ateliere de pictură, de sculptură, va pune în valoare cercetarea ştiinţifică, va susţine cursuri de limba română, va acorda burse pentru masteranzi, cercetători, pentru jurnalişti. Aceste proiecte se vor realiza în pofida „vieţii politice foarte dure” din România. Cât priveşte cele şase publicaţii de cultură din RM – „Sud-Est Cultural”, „Contrafort”, „Limba română”, „Semn”, „Clipa” şi „Destin Românesc”, care încă nu au apărut anul acesta, Andrei Marga a remarcat: „Nu e nicio nelinişte, vom finanţa aceste publicaţii”.

La manifestare a luat cuvântul şi Mircea Cosma, preşedintele Consiliului judeţean Prahova, preşedinte al organizaţiei judeţene a PSD, adresându-i felicitări noului preşedinte al ICR Chişinău şi anunţând asistenţa că va dărui Institutului Cultural Român de la Chişinău patru copii ale unor tablouri de Gheorghe Tătărăscu, unul dintre care e portretul lui Ştefan cel Mare.

Gheorghe Duca: „Îl felicităm pe Valeriu Matei pentru „înscăunare”

Continuând întâlnirea într-o manieră degajată, moderatorul Gheorghe Duca a spus că îi va comanda pictorului Iurie Matei, fratele acad. Valeriu Matei, şi portretul lui Gheorghe Vodă Duca, de asemenea, pentru sediul ICR Chişinău.

Invitat să ia cuvântul, Ovidiu Dranga, secretar de stat în MAE al României, a subliniat că e adeptul politicii de apropiere dintre elitele celor două ţări şi că partea română va oferi mai multe „seturi de oportunităţi”, printre care promovarea valorilor comune şi a identităţii comune în Europa.

În continuare a vorbit Valeriu Matei, noul preşedinte al ICR Chişinău, accentuând că optează pentru o imagine amplă şi realistă a culturii române din care face parte şi cultura de la răsărit de Prut. Valeriu Matei a remarcat că nu e timp pentru disensiuni şi că mizează pe o bună colaborare cu instituţii şi operatori culturali la toate nivelurile.

În încheiere, Gheorghe Duca l-a felicitat pe Valeriu Matei pentru această „înscăunare”, precizând că ia în ghilimele cuvântul „înscăunare”.

Lui Petre Guran nu i s-a propus nicio funcţie la ICR Bucureşti

După manifestare, Andrei Marga a acceptat să răspundă la întrebările ziariştilor. Solicitat de JURNAL, domnia sa ne-a informat că bugetul ICR Chişinău pentru anul 2013 va fi de circa 0,5 milioane de euro. Întrebat care sunt motivele demiterii lui Petre Guran, ex-preşedintele ICR Chişinău, Andrei Marga a spus că Petre Guran nu a fost demis, ci rechemat la centrala ICR, adică urmează să i se ofere un post la ICR Bucureşti. Pe de altă parte, Petre Guran ne-a declarat că nu i s-a propus nicio funcţie la ICR Bucureşti.

Irina Nechit

 Articole asemănătoare:

• Cutia cu piuneze // De ce a fost demis Petre Guran?
• Unirea, mai „despătimită”?
• Istoricii Andrei Eşanu şi Petre Guran, în dialog, de Ziua Culturii Naţionale

Interviu cu Lucia Țurcanu, critic literar, doctor în filologie

– Dragă Lucia Ţurcanu, ce te determină să rămâi fidelă poeziei, literaturii? Alţi critici basarabeni au renunţat de mult să comenteze cărţile de poezie proaspăt apărute, iar tu continui să scrii cronică literară cu o consecvenţă uimitoare. De ce rămâi un critic activ?

Dificilă întrebare. Iar primul răspuns care îmi vine în minte e: nu ştiu. Probabil, pentru că aceasta îmi este meseria – sunt filolog, cu specializare în literatura română. Prin urmare, pot să-mi câştig bucata de pâine predând literatură sau scriind despre cărţi. Dar şi pentru că îmi place să discut, să îmi spun părerea despre cărţile pe care le citesc. În Viaţă şi cărţi. Amintirile unui cititor de cursă lungă, Nicolae Manolescu defineşte foarte neordinar statutul criticului literar: „Nu e adevărată nici măcar supoziţia că trebuie să-ţi placă să citeşti ca să fii critic. Trebuie să-ţi placă să scrii despre cărţi, nu să le citeşti. Sunt plăceri complet diferite”. Ei bine, eu încerc să îmbin plăcerea lecturii cu cea a scrisului despre cărţi. Nu neg nici faptul că o fac din motive egoiste – cronica literară te disciplinează, pentru că trebuie să scrii sistematic, să-ţi expui ideile pe un spaţiu restrâns, să te exprimi clar şi precis. Deprinderile pe care le acumulezi făcând cronică sunt utile atunci când te angajezi într-o cercetare mai amplă. Dincolo de asta însă, cred cu toată fermitatea că, deşi distinctă prin unicitatea sa, cartea este un produs care, odată lansat pe piaţă, trebuie promovat.

– Ce te ţine legată de masa de scris? Cum arată masa ta de scris?

Plăcerea despre care vorbeam mai sus. Masa mea de scris e cu tot mai puţine cărţi şi fişe pe ea, iar de vină este laptopul care, cu cât îmbătrâneşte (şi ar trebui pensionat deja!) cu atât mai preţios este, pentru bibliotecile şi fişierele pe care le conţine. Neschimbată a rămas ceaşca de cafea, pentru că ideea de e-coffee nu mă încântă.

– Te-ai lansat la Bălţi, ca discipolă, apoi ca unul dintre conferenţiarii cei mai vizibili ai Universităţii „Alecu Russo”. De ce ai plecat din capitala nordică a RM?

M-am format la Bălţi, iar cei care au investit foarte mult şi cărora le datorez ceea ce ştiu să fac astăzi sunt profesorii de la Facultatea de Filologie: Nicolae Leahu, Maria Şleahtiţchi, Margareta Abramciuc, Valentina Enciu, Anatol Moraru, Mircea V. Ciobanu, Gheorghe Popa. Constructive şi instructive au fost şi mai sunt discuţiile despre cărţi cu colegul şi prietenul Adrian Ciubotaru. Plecarea nu are nimic nici cu literatura, nici cu mediul cultural de la Bălţi sau de la Chişinău. Motivul este foarte lumesc, legat de capacitatea mea de adaptare – în cincisprezece ani, Bălţiul, ca entitate strict geografică, nu a reuşit să devină oraşul în care să mă simt bine.

– Cum te-a primit Chişinăul?

A fost o dublă aclimatizare. După un an de studii în Varşovia, a trebuit să revin mai întâi la ritmul de acasă, apoi să învăţ tabieturile vieţii din Chişinău. Totuşi nu a fost tocmai complicat, pentru că prietenii m-au ajutat să-mi găsesc un loc de muncă şi să mă socializez, am început să particip la lansările şi serile poetice (foarte reconfortante) de la Librăria din Centru, am continuat să scriu pentru Semn, apoi Emilian Galaicu-Păun mi-a propus să fac cronică de carte pentru revista Vatra. Iar mesajul pe care mi l-a scris domnul Eugen Lungu pe primele pagini redactate ca probă de angajare la Editura Arc a fost de-a dreptul încurajator.

– În ce condiţii ţi-ai scris teza de doctor în filologie? Climatul socio-politic te afectează în perioada când scrii o lucrare?

În condiţiile pe care le are, probabil, orice doctorand în RM: cu foarte multe cursuri la facultate, cu naveta Bălţi-Chişinău pentru examenele, referatele, rapoartele de la Academie. Poate că am fost oarecum privilegiată, deoarece am avut posibilitatea să găsesc aproape toate cărţile de care aveam nevoie la Biblioteca Ştiinţifică a Universităţii din Bălţi, dar şi să fac un stagiu de cercetare la Biblioteca Academiei Române, colegii m-au susţinut cu idei şi sugestii, universitatea mi-a acordat (la intervenţia decanului de atunci, doamna Maria Şleahtiţchi) concediu de creaţie pentru a definitiva lucrarea, iar conducătorul ştiinţific, domnul academician Mihai Cimpoi, mi-a acceptat toate ideile (argumentate, fireşte) şi, deşi cu unele dintre ele nu a fost de acord, mi-a dat toată libertatea în desfăşurarea demonstraţiei. Iar de climatul socio-politic cred că se poate face abstracţie dacă activezi într-un mediu ştiinţific adecvat.

- Eugen Lungu spunea într-un interviu recent că te apreciază pentru scrisul calm și profund. Eşti într-adevăr calmă?

Cu siguranţă nu îmi place să fiu violentă sau incisivă atunci când scriu despre o carte. O aluzie uşoară sau o interogaţie retorică ar putea să aibă un impact mai mare decât demersul înverşunat.

– Ai abordat livrescul în poezie, apoi manierismul. Acum ai un alt subiect de cercetare?

Mai sunt în manierism (am cercetat poezia română a anilor ’70) şi nădăjduiesc că teza se va materializa într-o carte. Procesul literar contemporan, cu toate feţele sale, este însă subiectul care mă copleşeşte şi mă provoacă de mai mult timp.

– Ai o metodă, o modalitate personală de a tria cărţile despre care scrii?

Nu ştiu dacă se poate vorbi de o metodă. Citind cartea, îmi dau seama dacă vreau sau nu să scriu despre ea. Cartea trebuie să mă provoace (prin mesaj, arhitectonică, scriitură  etc.), să mă lase cu sentimentul că mi-aş dori să fie citită de cât mai multă lume. Adopt mai degrabă o abordare impresionistă. Sunt tot mai convinsă că gestul unor critici de a îndesa în scheme născute de teorii o operă literară este forţat şi gratuit. Critica ce porneşte de la teorii, nu de la textul propriu-zis îmi pare seacă şi de multe ori irelevantă.

Trierea despre care mă întrebaţi îmi este facilitată de lecturile din literatura română şi universală. Cititul prin comparaţie mă ajută să îmi dau seama mai bine de originalitatea sau, dimpotrivă, de platitudinea textului analizat. În cazul versurilor, funcţionează acelaşi principiu. Un vers bun răvăşeşte.

– Unde sunt părinţii tăi? Cum se numesc? Le place poezia? Şi-au dorit pentru fata lor un viitor de critic literar?

Părinţii mei, Mircea şi Maria, sunt în satul Gvozdova, raionul Floreşti. De fapt, mama este acolo, pentru că tata a hotărât – acum un an, „după scăpătat” – să ne înveţe (mult prea devreme, la nici 64 de ani împliniţi) „un joc viclean de bătrâni”, de-a v-aţi ascuns… şi-a plecat… Nu ştiu dacă şi-au dorit să fiu critic literar. Nu mi-au spus niciodată ce şi-ar fi dorit să fiu şi mi-au dat toată libertatea să decid. Pentru ei, a contat cel mai mult să-mi placă mie ceea ce fac şi să mă simt bine acolo unde sunt. Se pare însă că părinţii au fost primii care m-au îndreptat, neintenţionat, spre această profesie, cumpărând cărţi (multe cărţi), citind (mama era mai mult cu poezia, iar tata – cu romanele poliţiste şi cele de aventuri) şi permiţându-mi şi mie să citesc până noaptea târziu.

– Cum se va desfăşura, după părerea ta, această primăvară literară?

Mi-aş dori să fie una interesantă, cu cărţi competitive şi cu dezbateri profesioniste. Şi mai sper să iasă din impas revistele Semn, Contrafort, Sud-Est Cultural, Clipa, Limba română, care, după schimbările de la ICR, sunt într-o aşteptare plină de incertitudine.

– Ce pregăteşte pentru cititori Editura Arc?

Avem deja o tradiţie să scoatem în fiecare an câte 1-2 cărţi semnate de autori din Basarabia. Ne-am dori să reuşim să continuăm tradiţia şi anul acesta, cu 2-3 titluri. Am început colecţia Cele mai căutate perle folclorice (cu Folclor din Moldova şi Proverbe şi zicători), pe care o vom îmbogăţi cu alte câteva lucrări. Vor fi şi cărţi pentru copii. Avem un plan editorial destul de consistent. Cititori de-ar fi!

– Când o să apară un nou volum de Lucia Ţurcanu?

În curând, sper, dacă voi manifesta consecvenţa de care aminteaţi la începutul interviului.

A dialogat Irina NechitArticole asemănătoare:

• Top 3 cei mai buni poeţi ai momentului
• Vasile Laşcu în cultura basarabeană
• De ce Lupu ignoră Curtea Constituţională

Scenă din spectacolul „Umor, amor, fior de dor... în Bucureşti” al Teatrului Nottara

Teatrul bucureştean Nottara va efectua un turneu de două zile la Chişinău, urmând să prezinte pe 30 şi 31 martie la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” un spectacol muzical de succes, „Umor, amor, fior de dor… în Bucureşti” de Diana Lupescu. Turneul face parte din proiectul „Teatrul românesc, între Bucureşti şi Chişinău” care are ca obiectiv activarea schimburilor culturale reciproce între Teatrul Nottara şi Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Chişinău.

Teatrul românesc, între Bucureşti şi Chişinău

Turneul Teatrului Nottara în R. Moldova este organizat de Teatrul Nottara în parteneriat cu Direcţia Generală Reprezentanțe în Străinătate și Direcția Generală Românii de Pretutindeni din cadrul Institutului Cultural Român.

„Dezvoltarea unor strategii culturale coerente, ca fundament al relaţiei dintre teatrele și artiștii de pe ambele maluri ale Prutului, este vitală pentru păstrarea identităţii naţionale. Sperăm ca împreună şi în paşi mici să (re)construim un colţ de Europă în care specificul naţional să rămână nealterat şi, în acelaşi timp, o Europă în care să nu existe graniţe culturale”, se arată într-un comunicat al ICR Chişinău.

Amintiri din lada bunicii

Spectacolul „Umor, amor, fior de dor… în Bucureşti”, în regia Dianei Lupescu, reprezintă mici fresce ale Bucureştilor la sfârşit de secol XIX şi început de secol XX. Proiecţii cu Bucureştii vechi, muzică, dans, modă şi atmosfera corespunzătoare… Câţiva tineri descoperă, într-o ladă a bunicii, un gramofon, discuri, rochii, pantofi, accesorii, poze, ziare… Intrând în joacă, ei plonjează într-o lume în care trăieşte Unionul lui Caragiale şi Cărăbuşul lui Tănase, muzica lui Zavaidoc, Cristian Vasile sau a Mariei Tănase; fac câţiva paşi senzuali de tango, nebunatici de charleston sau frenetici de cancan… Potrivit HotNews.ro, „actorii devin personaje dintr-o epocă apusă; fiecare pereche întruchipează o mică poveste. Sunt veseli, dezabuzaţi sau plini de patimă”.

Din distribuţia spectacolului fac parte Crenguţa Hariton, Ioana Calotă, Raluca Gheorghiu, Cristina Păun, Roxana Colceag, Alexandra Timofte, Gabriel Răuţă, Cristian Nicolaie, Vlad Gălăţianu, Alexandru Mike Gheorghiu, Ionuț Anghel.

O Europă fără graniţe culturale

„Ne îmbrăcăm retro, vintage, apreciem bijuteriile retro, ne place muzica retro, dar oare cum am putea să simţim retro? Să iubim retro? Cum poate aprecia un messenger-ist aşteptarea unei scrisori, timp în care mintea poate imagina enorme delicii sau suferinţe… Realitatea e atât de pragmatică! Între mâine şi ieri, azi-ul s-a comprimat şi ratăm clipa. Şi totuşi, ce frumos era cândva!”, mărturiseşte Diana Lupescu, care este şi autoarea scenariului.

Coregrafia e semnată de Roxana Colceag, direcţia muzicală e asigurată de prof. univ. dr. Dan Ardelean, iar conceptul video îi aparţine lui Ciprian Duică.

Spectacolul s-a jucat cu succes şi în Germania, şi în Cehia. De asemenea, a fost prezentat vara trecută, în Centrul Vechi al capitalei României, în cadrul Festivalului „Bucureştii lui… Caragiale”.

Irina Nechit

 Articole asemănătoare:

• Teatrul basarabean, aproape absent la BITEI 2010
• Festivalul „Europa Est de tot” a demarat cu „Amorul dănţuie…”
• Cristian Spătaru a luat premiul I la concursul „Tinerilor Compozitori”

Artiştii vizuali români Lia şi Dan Perjovschi, luareţi ai Premiului Prinţesa Margriet

Artiştii vizuali români Lia şi Dan Perjovschi şi dirijorul Yoel Gamzou de origine israeliană stabilit în Germania au fost desemnaţi laureaţii celei de-a cincea ediţii a Premiului Prinţesa Margriet al Fundaţiei Culturale Europene. Ceremonia de decernare a premiilor a avut loc pe 19 martie la Centrul Cultural Egg din Bruxelles în prezenţa a peste 300 de persoane, amfitrion fiind Kathrine Watson, directoarea Fundaţiei Culturale Europene. Premiul le-a fost înmânat laureaţilor de către Alteţa Sa Regală Prinţesa Margriet a Olandei, care a fost preşedinta Fundaţiei Culturale Europene în perioada 1983-2007.

Premiul Prinţesa Margriet se decernează anual începând din 2008 artiştilor, intelectualilor şi activiştilor culturali europeni a căror muncă demonstrează importanţa culturii în construirea unei Europe democratice şi cuprinzătoare.

Lia şi Dan Perjovschi (Bucureşti şi Sibiu) sunt artişti vizuali cu o importantă contribuţie la construirea unei scene de artă româneşti şi internaţionale. Lucrând împreună, soţii Perjovschi şi-au transformat studioul într-un spaţiu accesibil în care acţiunile culturale şi educaţia să fie susţinute, iar publicul să devină conştient de importanţa istorică şi culturală a rolului artei în societate.

Amintim că Dan Perjovschi are rădăcini basarabene. „Toţi din familie povesteau despre fosta lor viaţă din Moldova ca despre un fel de ficţiune. Bunicul meu era inginer agronom şi era responsabil pe plasă. Se mutau cu toţii din cauza serviciului bunicului ba la Cernăuţi, ba la Soroca. Tatăl meu s-a născut deja la Botoşani. Ceea ce l-a şi salvat, atunci când armata roşie i-a luat cu japca pe basarabeni. Ai mei se refereau la Moldova ca la o mare pierdere, vorbeau de livadă, casă – de tot ce au pierdut. Pentru că au plecat cu două valize”, povesteşte Dan Perjovschi într-un interviu pentru revista „Punkt”.

După 1989 Dan Perjovschi a vizitat Chişinăul în repetate rânduri, fiind invitat de Fundaţia Soros şi de Asociaţia Oberliht ca protagonist al unor proiecte culturale.

I.N.

Artiştii vizuali români Lia şi Dan Perjovschi, luareţi ai Premiului Prinţesa Margriet

 Articole asemănătoare:

• Premiile Uniunii Scriitorilor din Moldova pentru 2010
• Preşedinta Lituaniei Dalia Grybauskaite, laureată a Premiului Carol cel Mare pentru 2013
• Al 11-lea premiu naţional // Scrisorile lui Buraga

Pe 25 martie, în preajma Zilei Mondiale a Teatrului, la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” se va desfăşura Gala Premiilor UNITEM 2013. Organizat de Uniunea Teatrală din Republica Moldova în frunte cu Sandu Grecu, evenimentul va reuni artişti ai teatrelor profesioniste din Chişinău, Bălţi, Cahul, Tiraspol. Juriul condus de regizorul şi actorul Vlad Ciobanu îi va anunţa pe câştigătorii premiilor UNITEM.

Amintim că la Premiul pentru cel mai bun spectacol au fost nominalizate: „Storcătorul de fructe” de Ilia Cilaki, regie Vitalie Drucec, Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”; „Equus” de Piter Şeffer, regie Iurie Harmelin, Teatrul Dramatic pentru Tineret „S uliţî roz”; „Cântecul Lebedei” după Cehov, regie Emil Gaju, Teatrul Studio „Geneza Art”.

La Premiul pentru cea mai bună regie au fost nominalizaţi Vitalie Drucec, Iurie Harmelin şi Emil Gaju. Premiul pentru cel mai bun rol feminin va reveni uneia dintre cele trei actriţe nominalizate: Maria Madan („Casa Bernardei Alba” de Lorca, Teatrul „S uliţî roz”), Daniela Burlaca („Frumoasa călătorie a urşilor panda…” de Matei Vişniec, „Geneza Art”), Angela Ciobanu („Storcătorul de fructe” de Ilia Cilaki, Teatrul Naţional „M. Eminescu”).

La Premiul pentru cel mai bun rol masculin au fost nominalizaţi Nikita Volok („Equus” de Piter Şeffer, Teatrul „S uliţî roz”); Andrei Sochircă („Vreau să fiu cine-am fost niciodată” de Eugen Cioclea, Casa Actorului), Gheorghe Pietraru („Cântecul Lebedei” după Cehov, „Geneza Art”).

Premiul de excelenţă al UNITEM îi va fi înmânat actorului Mircea Diaconu din Bucureşti.

I.N.

 Articole asemănătoare:

• Spectacolul „Mi-e frică de Marea Neagră”, în premieră absolută la Teatrul Naţional
• Premiile Galei UNITEM 2011
• Lui Andrei Vartic i-a fost acordat post-mortem Premiul „Valeriu Cupcea”

George Enescu a evoluat pentru prima dată la Chişinău pe 27 martie 1918, în ziua în care Sfatul Ţării a votat Unirea Basarabiei cu Regatul României. Cu prilejul celor 95 de ani de la Unire, Institutul Cultural Român „Mihai Eminescu” de la Chișinău, Ambasada României în Republica Moldova și IPNA Compania Teleradio-Moldova organizează un concert extraordinar Enescu pe 27 martie 2013.

Concertul va fi susținut de reputata violoncelistă Laura Buruiană (România–Franţa) şi de Orchestra Națională de Cameră condusă de maestrul Cristian Florea. Programul concertului include Simfonia concertantă pentru violoncel și orchestră simfonică de George Enescu, Intermezzo pentru corzi de George Enescu şi Divertisment pentru corzi de Béla Bartók. Piesele prezentate în concert vor fi înregistrate pe un CD. „Simfonia concertantă pentru violoncel și orchestră simfonică este una din cele mai misterioase și mai complexe piese simfonice scrise de maestrul Enescu. Piesa nu a avut parte de o înregistrare profesionistă până acum anume din cauza complexității și a dificultății sale.

Faptul că prima înregistrare profesionistă a acestei piese se petrece în strânsă colaborare dintre România şi Republica Moldova va fi o amintire permanentă a evenimentului excepțional care au avut loc pe 27 martie 1918 și o celebrare muzicală a acestuia”, se menţionează într-un comunicat al ICR Chişinău.

Evenimentul va avea loc miercuri, 27 martie 2013, la Sala cu Orgă, la ora 18.00. Concertul e prezentat şi în cadrul Zilelor Francofoniei. Intrarea este liberă.

I.N.

 Articole asemănătoare:

• „Prin muzică în Europa”
• Ovații pentru Orchestra Națională Radio România
• Trei toamne cu „Regina Vioara”

Interviu cu Valentin Delinschi, actor la Teatrul „Satiricus”

– Dragă Valentin Delinschi, ce înseamnă pentru tine un teatru viu?

Un teatru viu este cel care îşi joacă spectacolele zeci de ani, cu sala plină, și orice generaţie se regăseşte în oglinda pieselor sale. Un teatru viu e mereu în pas cu timpul, respiră împreună cu spectatorii, cu societatea.

– Ai descoperit teatrul încă din copilărie?

M-am născut la Cimișlia, am crescut pe malul râului Cogâlnic, pe care-l visez foarte des, am scris despre el și un colind. La Casa de Cultură din Cimişlia veneau deseori teatrele „Luceafărul”, fostul „Pușkin” (actualul Național „Mihai Eminescu), Teatrul „Vasile Alecsandri” de la Bălți. Era foarte greu să faci rost de bilete, chiar dacă sala avea 600 de locuri și se jucau câte două spectacole pe zi. Am văzut „Harap Alb” al luceferiştilor, spectacole ale bălţenilor, puşkiniştilor. În clasa a treia am primit primul rol, cel al unui poștaș care aducea o scrisoare, în ajun de Anul Nou, de la Vilnius. Trebuia să aduc o felicitare, doar atât. N-am mai ajuns să joc în acel spectacol școlar. Am fugit de la prima repetiţie. În schimb, eram un cititor pasionat, am citit toate cărţile de poveşti care existau prin biblioteci şi librării. Partenerii mei de joc erau imaginari, plângeam, râdeam, cântam, creşteam împreună cu ei, rămânând copil. Ca şi azi.

– Cum ai susținut examenele de admitere la Școala de Teatru „Boris Șciukin” de la Moscova?

În anul 1980 venisem la Chișinău, la Institutul de Arte, să mă fac actor. Am aflat că se formează un grup moldovenesc de studenți pentru Școala Superioară de Teatru „Șciukin” din Moscova. Mi-am depus actele la „Luceafărul” în ultima zi, când directorul teatrului, care primea cererile, încuia deja uşa. Dacă întârziam cinci minute, aveam altă soartă. A doua zi am venit la prima probă, aproape nepregătit, deşi știam multe poezii, cântece, bucăți de proză. Oricum, Ilie Todorov mi-a apreciat talentul, şi cu toate că uitasem fabula, am fost admis.

Pe 10 februarie 1983, când împlineam exact 20 de ani, am jucat în scena Teatrului „Bolşoi” un rol de figuraţie într-un spectacol al Teatrului „E. Vahtangov”. A fost o onoare pentru mine când Anatoli Borisov, conducătorul cursului, m-a felicitat pentru acel rol de figurație!

– Cum te-a primit Chișinăul teatral după absolvirea școlii moscovite?

Jucam spectacole alături de colegii mei, cu sălile arhipline. Eram tineri, energici și cu un repertoriu de vis.

– Din anul 1993 activezi la Teatrul „Satiricus”. Ce ai avut de învățat de la un maestru precum Mihai Curagău? De la alți colegi?

E o fericire să ai în scenă un partener ca Mihai Curagău. El joacă sincer și nu poți să nu-i răspunzi întocmai. De 20 de ani sunt la „Satiricus”, e ușor să joci cu colegii, ne cunoaștem plusurile și minusurile, ne completăm, ne susținem. Iar Sandu Grecu ne ține mereu în formă, ne dă fiecăruia atât cât putem duce.

– Care dintre rolurile tale îți par mai dificile? Ce rol te-a schimbat?

Îmi place rolul lui Puiu Faranga din „Ciuleandra”, îl joc de 18 ani. Desigur, țin și la Augustin din „Maimuța în baie”. Nu cred că e un rol definitivat, mai am încă mult de lucru. Voi reuși oare până la urmă să intru cu adevărat în pielea unei maimuțe?

– Ce simți înainte de spectacol? Te uiți din culise, pe furiș, în sală?

Înainte de spectacol îmi fac rugăciunea. În spectacol nu mai sunt eu, Valentin Delinschi, ci personajul din piesă. Nu privesc niciodată pe furiș în sală, nu e bine. Am un mare respect pentru spectatori, ei mă ajută să exist în scenă, să dau viață personajelor. Nu-mi țin rolul sub control, pur și simplu îl joc.

– Cum explici faptul că la „Satiricus” se joacă aproape mereu cu sala plină?

„Satiricus” are, pesemne, o amprentă Dumnezeiască. Suntem o trupă stabilă, mereu tânără, harnică și dornică de a-și face meseria. Spectatorul ne iubește pentru că suntem sinceri prin ceea ce jucăm și cum jucăm.

– Cine te-a ajutat să-ți editezi de curând primul volum de versuri intitulat „Clipele ce-mi fură viața”?

M-a ajutat editura „Cu Drag”, le mulțumesc fraților Petru și Dumitru Şarcov, îi mulţumesc lui Ion Diviza, secretarul literar de la „Satiricus” și bunul meu prieten. Nu în ultimul rând îi mulțumesc sponsorului Gheorghe Jembei.

– Vârsta de 50 de ani te întristează?

E doar o cifră, de care am și uitat. Nu mi-am numărat niciodată anii. Nu mi-au plăcut zilele mele de naştere, am încercat să fac din ele niște zile obișnuite. Mă strădui să mă simt mereu tânăr, sunt îndrăgostit de rolurile mele și nu vreau să vină cineva din urmă și să mi le ia…

Mă mişc mult, încerc să scap de emoţiile ce mi-ar fura sănătatea, n-am fumat niciodată. La teatru merg pe jos, zi de zi. Vreau să mai am copii cu o soţie pe care o iubesc foarte mult, numele ei este Aliona.

Pentru mine e foarte important și contactul permanent cu natura, în ea îmi găsesc refugiul, munţii sunt cei care mă aşteaptă vară de vară să-i cutreier.

– Ce aștepți de la primăvara lui 2013?

Să-mi înflorească pomii din livadă. Am o vilă la Sângera, am plantat cireşi, nuci, pruni, meri, gutui, piersici, vişini, am multă zmeură. Când totul e în floare, simţi că e raiul pe pământ. Am un scrânciob în care îmi dau fetele: pe cea mare o cheamă Ruxanda, are 20 de ani și cântă frumos, cea mică, Evelina, are patru ani și jumătate, îngână și ea melodii și-i place să asculte basme.

E un tărâm de poveste, unde am scris multe poezii. Una dintre ele începe cu versurile: „E primăvară-n sufletul meu/ Şi lumea e aşa frumoasă/ De parcă însuşi Dumnezeu/ A coborât la noi acasă”.

– Mulțumesc și mult succes!

A dialogat Irina Nechit

 Articole asemănătoare:

• La mulți ani, Valentin Delinschi!
• Actorul Valeriu ŢURCANU, omagiat la Satiricus
• „Satiricus” a participat la Festivalul Internaţional de Teatru din Brest

„Este ziua în care rezervorul nostru de iubire trebuie să se umple până la refuz”

De 8 martie, JURNAL a întrebat 13 femei – scriitoare, ziariste, actriţe, critici de teatru, ce semnifică pentru ele această zi. Dincolo de faptul că în unele ţări Ziua femeilor face parte din strategiile de marketing, iar în altele e zi nelucrătoare, pentru intervievatele JURNALULUI, 8 martie e „o sărbătoare cu iz totalitar”, pe care o acceptă doar „cu gândul la mama”, sau „o zi ca oricare alta”.

Valentina Tăzlăuanu, scriitoare, eseistă, redactor-şef al revistei „Sud-Est cultural”:

„Cu siguranţă, 8 martie nu e un prilej pentru gesturi „ritualice”. Deşi… nu pot face abstracţie de faptul că e o zi de primăvară. Încă nu am pierdut acel sentiment special pe care ţi-l dau zilele tot mai limpezi de martie, după care vine explozia de alb şi roz a arborilor. Pe mine, cel puţin, mă ia prin surprindere de fiecare dată. În rest, mă gândesc să prepar ceva gustos pentru masa familiei şi să am în preajmă un vas cu flori de sezon. Nu în ultimul rând îmi place să plonjez pentru o oră-două în lectura unei cărţi. Pentru mine o carte bună este întotdeauna asociată cu sărbătoarea.”

Monica Săvulescu Voudouri, scriitoare, Grecia:

„Pentru mine ziua de 8 martie este o zi ca oricare alta. Am trăit mulţi ani în ţări în care feminismul făcea ravagii. În Olanda nimeni nu ceda locul unei femei, nimeni nu-i ţinea haina, nimeni nu o lăsa să treacă în faţă. Dacă s-ar fi întâmplat una ca asta, ea s-ar fi simţit, chipurile, jignită. Am văzut chiar un spectacol cu „Trei surori”, de Cehov, în care eroinele erau feministe, adică se considerau egale în drepturi, aşa că ţipau tot timpul la bieţii bărbaţi, ei se ascundeau, amărâţi, pe unde puteau, se simţeau vulnerabili.”

Rodica Iuncu, jurnalistă, eseistă, Chișinău:

„Printr-o coincidenţă frumoasă, 8 martie e chiar ziua de naştere a mamei mele, Ana, care împlineşte anul acesta 81 de ani. E cea mai plăcută sărbătoare, când, odată cu adierea primăverii, te bucuri că ai mamă.”

Elena Vlădăreanu, poetă, Bucureşti:

„8 martie înseamnă pentru mine acum ziua soţului meu, care e născut chiar de 8 martie. Altfel, încă mă înfior de neplăcere când văd în apropierea zilei de 8 martie sute de afişe cu „Flamingo boys” și alţi stripperi, apoi ştirile tv cu multe femei, grămezi de femei ale căror vise nu par a fi fost în timpul anului decât un băiat în slip și o masă cu crănțănele și alune oferite de nu știu ce organizație. Sau să danseze în jurul „prințului” Mazăre, penibilul și veșnicul primar al Constanței. Cu nelipsitele cocuri și bluze cu sclipici. Dacă 8 martie este ziua acestei femei, nu mă interesează.”

Maria Şleahtiţchi, poetă, doctor în filologie:

„8 martie înseamnă o sărbătoare cu iz totalitar, dar şi o zi luminoasă din timpul când trăia mama, şi tata îi dăruia o nemaipomenită rochie de mătase neagră cu flori de mimoză. Acum cred că asta contează cel mai mult, prin urmare accept sărbătoarea femeilor cu gândul la mama. Cât mă priveşte pe mine – femeia din carne, lut şi oase – pentru această „lucrare importantă” trebuie felicitat Dumnezeu. Mie nu mi s-a cerut decât să sar din… întâmplare în… lume. Să stau acasă cu cei şi cele dragi mie. Să fie linişte. Să citesc şi să privesc pe geam.”

Irina Wolf, critic de teatru, Viena:

„În Austria, Ziua Internațională a Femeii e anunțată pe toate posturile de radio la știrile din zori de zi. În unele stații de metrou vieneze este oferit câte un fir de lalea sau de garoafă trecătoarelor. Pentru mine este o zi normală, adică merg la birou. Șeful este însă foarte atent în această zi cu angajatele sale, oferindu-ne la rândul său flori.”

Diana Decuseară, actriță, Chișinău:

„De 8 martie pregăteam pentru mama și bunica fie un desen, fie o aplicație. Adunam bănuț cu bănuț încă de la Crăciun, când mergeam cu colinda, ca să-i cumpăr mamei un cadou la 8 martie. Astăzi sunt și eu mămică și am surprins-o de câteva ori pe fiica mea, Bianca, cum își repetă cântecelul pentru mine, poezia pentru mine. E o senzație grozavă! 8 martie este ziua în care rezervorul nostru de iubire trebuie să se umple până la refuz, astfel ca tot anul să putem împărți din preaplinul nostru celor din jur.”

Aura Maru, poetă:

„În anii ’90 exista doar imperativul: e 8 martie, iar asta înseamnă că eşti un copil indecent de nerecunoscător dacă nu o feliciţi pe mama, pe doamna învăţătoare, pe bunica etc. Când am aflat că, de fapt, e o sărbătoare „comunistă” (din gura unei doamne care tocmai refuza, sau mai degrabă accepta cu repulsie nişte flori), am avut un moment de scepticism. Dincolo de substratul politic, tabloul general al sărbătorilor devenite prilej de gesturi formale nu mă încântă, dar, în particular, nu pun la îndoială că în învălmăşeala asta se produc momente adevărate.”

Luminiţa Voina-Răuţ, scriitoare, traducătoare, Bucureşti:

„Amintiri nu chiar fericite mă tulbură şi azi: la şcoala germană pregătind mamei de 8 martie un cântecel într-o limbă pe care ea n-o înţelegea, mai târziu fiica mea, la grădiniţă în Braşov, pregătind un cadou-surpriză pentru mine, mama care n-a putut părăsi Bucureştiul – iar reproşul ei dăinuind şi azi chiar dacă am lipsit doar o singură dată – neprimit dar, şi totuşi DAR, căci gândul l-a plăsmuit totuşi, gândul a fost acolo… Acelaşi gând îmi dă târcoale şi acum: îl lungesc, îl adulmec şi din timp îmi mângâi în el mama, fiica şi alte femei ce-mi sunt dragi. Timpul s-a scurtat, timpul este, dar nu ştim cât va mai fi, de-asta n-am dreptul să mai dau greş…”

Larisa Turea, critic de teatru și film, sociolog, dramaturg:

„Pentru că vieţuim într-o societate patriarhală, adesea misogină chiar, o sărbătoare de cinstire a Femeii, în primăvară, îşi are rostul, compensând cât de cât amara deficienţă de ceea ce în sociologie poartă numele de mângâiere socială… Ele, femeile, duc greul, responsabilităţile vremilor vitrege şi haine, tot ele îşi iau lumea în cap pentru a asigura hrana zilnică pentru copiii lor şi – de ce nu? – în căutare de alean, de respect şi de înţelegere…

În Portugalia, Ziua femeilor face parte din strategiile de marketing, ca şi Sf. Valentin, de exemplu. Magazinele oferă reduceri, eu am aflat în cutia poştală o ofertă generoasă din partea unui club de fitness: dacă te abonezi până la 8 martie, poţi merge gratis la sală timp de o lună…”

Lucreția Bârlădeanu, scriitoare:

„8 martie e ziua de naştere a fiului meu Marcel. Când suntem împreună, fac o masă de sărbătoare şi ne bucurăm de prezenţa celor apropiaţii. Dar acest lucru se întâmplă din ce în ce mai rar. Fiul meu şi-a făcut o tradiţie frumoasă de a descoperi câte un nou oraş din lume la fiecare 8 martie. Apropo, acum e la Veneţia.

În Franţa, la 8 martie, de regulă, au loc demonstraţii. Femeile franceze îşi revendică drepturile. Avem şi noi a învăţa această lecţie.”

Tamara Cărăuș, scriitoare, doctor în filosofie:

„O zi care îmi aminteşte că toate sărbătorile din calendar sunt contingente şi inaugurate printr-o decizie a cuiva de a marca (sau comemora) ceva. Însă, paradoxal, această zi rezistă ca sărbătoare pentru că unele femei acceptă să fie „marcate” cu flori şi ciocolată, scop diferit de cel al femeilor militante care acum un secol organizau, în martie, demonstraţii pentru drepturi egale. În ziua de 8 martie uit pe deplin, dar neintenţionat, să felicit nişte persoane apropiate care ţin cu un fel de sfinţenie la aceasta zi.”

Alice Georgescu, critic de teatru, director al Festivalului Național de Teatru, București:

„Sentimentele mele în legătură cu ziua de 8 martie sunt amestecate: pe de o parte, mă irită ideea sărbătoririi „oficiale” a unei categorii presupus defavorizate (femei, bătrâni, copii, invalizi etc., „normali” fiind doar bărbaţii adulţi, nu-i aşa?), iar pe de altă parte, mă încântă faptul că, măcar în astfel de ocazii, domnii din jur sunt un pic mai atenţi, un pic mai politicoşi, un pic mai puţin prost-crescuţi decât de obicei cu semenele lor. Personal, nu serbez în niciun fel această zi, dar, dacă „angajatorul” mă lasă să plec mai devreme de la serviciu pe motiv de sărbătoare, onorez evenimentul cu o prăjitură – de la cofetărie! În fond, orice prilej de bucurie trebuie exploatat la maximum, cred eu.”

Sondaj realizat de Irina Nechit

Legendă REPRODUCERE: Sandro Botticelli. Cele trei graţii

 Articole asemănătoare:

• Ce nu faci pentru femei?
• Cadouri pentru deţinutele-mame
• Michael Douglas: „Eram un burlac de succes până a o întâlni pe Catherine”

Radioul Public din România a împlinit 85 de ani, de acceași vârstă fiind Orchestra Simfonică a acestei instituții, orchestră înființată în 1928 de compozitorul Mihail Jora. Pentru prima dată în istoria sa, Orchestra Națională Radio România a trecut Prutul, pentru a participa la cea de-a 47-a ediție a Festivalului Internațional de Muzică „Mărțișor”. Pe 3 martie curent prestigioasa orchestră a susținut un concert extraordinar la Palatul Național „Nicolae Sulac”, eveniment organizat cu sprijinul ICR „Mihai Eminescu” de la Chișinău.

Aproape 2000 de spectatori la concertul Orchestrei Radio România

Sala cu 2000 de locuri a Palatului Național a fost aproape plină în a treia seară a Festivalului „Mărțișor”, spectatorii având șansa de a audia Simfonia a 5-a în Mi Minor de Piotr Ceaikovski, Concertul nr. 2 în Do Minor de Serghei Rahmaninov și Rapsodia Română nr.1 în La Major de George Enescu, în interpretarea Orchestrei Naționale Radio România. Concertul a fost transmis în direct de Teleradio Moldova, postul public de la Chişinău, şi preluat de Radio România Cultural şi Radio România Muzical.

Melomanii s-au bucurat de interpretarea impecabilă a celebrelor lucrări muzicale, de calitatea sunetului, pur, intens, atingând perfecţiunea, am admirat virtuozitatea instrumentiștilor dirijați de maestrul Yuri Botnari, director artistic al Fundației Filarmonice „George Enescu”, dirijor principal al Orchestrei Sălii Mari a Conservatorului din Moscova, vicepreședinte al Societății Ruse de Muzică (Russian Music Society TV, Russian Music Society records, Fundația Russian Music Society). Inițiativa de a aduce Orchestra Națională Radio în R. Moldova îi aparține anume lui Yuri Botnari, născut la Chișinău, într-o familie mixtă româno-rusă. Cunoscutul dirijor are cetățenie română și locuiește la Barcelona, desfășurând o bogată activitate artistică în Rusia și în diverse țări europene.

Oltea Șerban-Pârâu: „În Orchestra Radio România activează mulți instrumentiști originari din R. Moldova”

Potrivit dnei Oltea Șerban-Pârâu, director al orchestrelor și corurilor Radiodifuziunii Române, concertul din 3 martie a fost organizat și finanțat de Societatea Rusă de Muzică și de Radioul Public din România, acesta constituind un dar pentru publicul de la Chișinău. „La ora actuală Orchestra Națională Radio este cea mai bună din România, deoarece din componența ei fac parte mulți tineri, cu o pregătire profesională de excepție. Instrumentiștii susțin concerte în Sala Radio, cu 1000 de locuri, de asemenea, sunt invitați în turnee internaționale. Astfel, în 2013, vor mai evolua în China, Bulgaria, Polonia”, a comunicat pentru JURNAL de Chișinău Oltea Șerban-Pârâu. De la domnia sa am aflat că în Orchestra Națională Radio România activează mulți instrumentiști originari din R. Moldova, de exemplu, trompetiștii Oleg Răileanu și Ionel Lazăr și violonistul Nicu Tărăcilă.

Un concert-eveniment

Orchestra Națională Radio România a oferit un strălucit spectacol muzical duminică seara, iar unul dintre protagoniștii acestuia a fost pianistul rus Vladimir Ovchinnikov, aclamat pentru arta sa interpretativă. Amintim că pianistul Vladimir Ovchinnikov, Artist al Poporului din Rusia, a fost invitat special la Londra să cânte în faţa Maiestăţii Sale Regina Elisabeta, el evoluează alături de cele mai mari orchestre din lume, printre care Orchestra Filarmonică Regală şi Orchestra Simfonică a BBC (Marea Britanie), Orchestra Filarmonică din Sankt-Petersburg, Orchestra Simfonică Naţională şi Orchestra Filarmonică de Stat a Rusiei, Orchestra Regală din Scoția ș.a.

Moment de vârf al Festivalului Internațional „Mărțișor-2013”, concertul Orchestrei Naționale Radio România, însoțit de ovațiile publicului, e cu siguranță unul dintre evenimentele de neuitat ale acestei primăveri muzicale din stânga Prutului.

Irina Nechit

Text foto: Secvență de la concertul extraordinar al Orchestrei Radio România prezentat pe 3 martie la Chișinău, în cadrul Festivalului „Mărțișor-2013”.

Fotografie de Ecaterina Dumbrăveanu

 Articole asemănătoare:

• „Vocaliză de toamnă”
• Saxofonul, protagonist al festivalului „Sax Story” // FESTIVAL
• Între 4 şi 10 septembrie va avea loc Concursul Internaţional de Dirijat Simfonic

Pictorul Andrei Gamarț, originar din Chișinău, va participa la ediția 2013 a Târgului Internațional de Artă de la Monaco, fiind reprezentat de Zorzini Gallery din Bucureşti. Este prima participare a unei galerii de artă contemporană românească în cadrul Târgului Internaţional de Artă de la Monaco, un proiect cultural finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional şi Institutul Cultural Român. Împreună cu Andrei Gamarț vor participa la târgul Art Monaco și pictorii Teodora Axente și Dan Beudean, din cadrul Zorzini Gallery.

Cu o reputaţie mondială rapid dobândită, Art Monaco va prezenta publicului lucrări de artă aparţinând tuturor formelor de expresie: pictură, sculptură, fotografie, desen, instalaţie, video etc. Potrivit unui comunicat al Zorzini Gallery, Art Monaco e un punct de referinţă esenţial pentru scena culturală internaţională. Cu un juriu şi un comitet de selecţie specializate, Art Monaco este o oportunitate de recunoaştere pentru arta românească. În 2012, Târgul de Artă Contemporană Art Monaco a găzduit 70 de galerii de pe toate continentele, 3.500 de lucrări de artă şi s-a bucurat de prezenţa a peste 10.000 de vizitatori avizaţi şi a numeroase personalităţi, printre care Prinţul Albert de Monaco.

I.N.

 Articole asemănătoare:

• Cărţile Jurnalului la Târgul Internaţional de Carte Ştiinţifică şi Didactică
• 20 de ani cu „Saloanele Moldovei”
• Caravana cărţii JURNAL vine la Bâlciul Republican al Olarilor Iurceni 2011

Interviu cu criticul literar, eseistul Eugen Lungu: „Unde e corupție și dezordine, e mult loc pentru draci”

– În cel mai recent număr al revistei „Sud-Est cultural” ai publicat un eseu sclipitor despre personaje demonice din istoria Basarabiei, prezente și în romanul lui Umberto Eco „Cimitirul din Praga”. De ce e populată istoria pruto-nistreană de atâția demoni, stimate Eugen Lungu?

Parcă numai pruto-nistreană? Demoni există peste tot unde lucrurile merg strâmb. Personajul lui Umberto Eco, Simonini, e el însuşi un tip demonic şi, indiferent unde se află – Italia, Franţa –, în jurul lui începe să miroase a pucioasă. În sens figurat, savanţii au numit pandemoniu locul afectat de corupţie, dezordine şi discordie (am citat din DEXI). În fond, românii au la îndemână două răspunsuri la o întrebare de acest gen. Unul e cel cronicăresc, clasicizat deja, în care ne deplângem destinul că ne-a aşezat în calea tuturor răutăţilor. Of!-ul lui Ureche a fost conceptualizat apoi de Mircea Eliade în cunoscuta teorie despre teroarea istoriei, care ne absolvă, ca entitate etnică, de corijenţe în faţa istoriei, vina întreagă fiind a… geografiei.

Al doilea e răspunsul cinic al lui Cioran – Mioriţa are gălbează, de aici neantul valah. Din păcate, în spaţiul de care vorbeşti, ambele răspunsuri au valabilitate. E un spaţiu în eternă dispută, de parcă pentru noi Războiul al Doilea Mondial nu s-a sfârşit încă. Iar unde e dezordine şi discordie, e mult loc pentru draci. Care îşi schimbă din când în când epoleţii pe cravată.

– Personal, te-ai ciocnit de figuri diabolice? Cum le recunoști?

Clasicul Mefisto s-a primenit şi el. Şi-a schimbat nu numai aspectul, dar şi strategiile manipulării. Azi acestea sunt mai puţin directe şi brutale. Deseori sunt ambalate în tezele corectitudinii politice. Oameni răi am întâlnit mai mulţi, dar nu cred că îi pot defini chiar atât de fioros – diabolici. M-au înconjurat însă întotdeauna mult mai multe fiinţe bune decât rele. Sunt însă momente în viaţă când şi cei buni ştiu să scoată coarne şi să ia o înfăţişare mai puţin agreabilă. Trebuie să ne întrebăm atunci dacă nu noi suntem motivul acestei bruşte transformări. În calitate de editor, am refuzat multe manuscrise proaste. Cele mai multe din ele nu au apărut niciodată. Nu sunt sigur că în momentul acela nu aveam în ochii respinşilor bărbuţa şi corniţele lui Michi.

– De ce scrii? Prin scris, descoperi partea îngerească a oamenilor?

Prozatorii şi poeţii (mai ales aceştia din urmă!) au poate mai mult de a face cu îngerii. Eu operez mai ales cu idei şi concepte. Deşi îmi place la nebunie o expresie a lui Nichita Stănescu pe care am mai citat-o. El spunea despre critici că au „inimă cu circumvoluţiuni”, că sunt „conştiinţa literaturii”, după care adăuga: „Criticul are treabă cu îngerii: îi plesneşte pe aripi. Îi despăduchează. Le dă sex”. Adică îngerii tot voi sunteţi – poeţii. Despre îngeri am încercat să mă documentez la Pleşu. Deşi i-am citit – cu savoare! – aproape toate cărţile, asta nu am putut-o „escalada”. E savant-plicticoasă.

– Cum te documentezi înainte de a scrie un eseu? Mergi la bibliotecă, stai acolo ore în șir?

De regulă, îmi sunt suficiente miile de volume pe care le am în biblioteca proprie. Documentarea nu înseamnă doar cărţi, sunt şi articolele, studiile, proza şi poezia publicate în presa serioasă. Le decupez şi le clasific pe autori sau teme. Aşa se întâmplă că am adunate în mape cărţile unor autori sau cărţi despre aceşti autori încă înainte ca acestea să vadă lumina tiparului. Cei mai mulţi dintre scriitori nu-şi mai refac textele publicate cândva în presă. N. Manolescu intervine, modifică accentele. Pentru un critic, întreaga viaţă înseamnă documentare.

Scriu puţin – până la o pagină pe zi – sâmbăta şi duminica, când sunt liber, adun mai mult. A doua zi, încep prin a „peria” ceea ce am cules în ajun. Îmi place ca textul gata să stea un timp, să se „aşeze”, după care îl citesc cu ochi străini. Abia atunci îl las să „plece”.

– Când ar putea să apară un nou volum de eseuri de Eugen Lungu?

Am în sertar, adică pe hard-disc, material suficient pentru trei cărţi cu tematici diferite. Multe dintre aceste articole nu au fost încă publicate. Nu ştiu de ce nu mă mai interesează, ca în tinereţe, publicarea lor imediată în presă. Mă captivează însă nespus procesul scrierii – dacă s-ar putea, nu m-aş dezlipi de calculator. E acum ca o prelungire a neuronilor mei. Cum mereu mă presează ceva – să scriu asta, să scriu cealaltă –, nu am timp să fac o triere a textelor, să le asamblez, să le dau forma unor cărţi şi să le trimit la tipar.

– Cât de confortabil e să lucrezi la Editura „Arc”?

Munca la ARC este epuizantă ca şi orice altă muncă. Dar lucrez cu plăcere, deoarece e singura minune care ştiu s-o fac – cartea. Sigur, nu toate tipăriturile merită acest calificativ „minune”, dar multe dintre ele – da. De când sunt tânăr pensionar mă tot bate un gând să mă retrag şi să-mi văd mai bine de cărţile mele decât să le „igienizez” pe ale altora.

– „Arc” e una din puținele edituri de la noi care mai publică poezie. De ce optați pentru antologii de autor?

Doar două au fost antologii de autor (dar ce antologii!). Celelalte au inclus poezie în premieră absolută.

– Ce antologii și volume inedite de poezie vor apărea la „Arc” în 2013? Pregătiți Cartea Poeziei 2013?

Lasă-mă să-ţi răspund cu un singur cuvânt – da. Ce anume, se va vedea la timpul potrivit.

– Nu crezi că e timpul să mai apară vreun Portret de grup, de data aceasta cu poeți de după 2000?

Păi a fost cea a lui Dumitru Crudu care aduna douămiiştii. În talmeş-balmeşul de antologii pe care le fac mulţi, uneori fără niciun criteriu, cea a lui Dumitru este unica serioasă. Mi se pare însă foarte interesantă ideea unui Portret de grup cu un subtitlu consacrat: Vingt ans après. O antologie-bilanţ a generaţiei ’80. În materie de poezie, ea a dat deja tot ce a avut mai bun. La mari răsturnări nu ne mai putem aştepta. Ar fi interesant să vedem cu ce vin optzeciştii la număratul bobocilor?

– Cum s-a modificat poezia în secolul XXI?

E o întrebare esenţială. Dacă aş şti să răspund la ea, aş fi Sainte-Beuve-ul secolului XXI. Să nu uităm însă că ilustrul critic rata tocmai marea trufanda a epocii sale – simbolismul. Avea rău înfundat flerul critic dacă nu-l remarcase pe uriaşul Baudelaire, poezia căruia dinamita tot ce fusese până la el. Aşa că nu am pretenţia de a spune adevăruri în ultimă instanţă. Oricum, mi se pare că din dominantă, cum era poezia câteva decenii în urmă, ea a ajuns pe o poziţie secundă. Se pare că nu mai interesează publicul larg. Vina nu e numai a cititorului obsedat de o existenţă pe sponci, e şi a poeziei însăşi. E acum de o frumuseţe abstractizată, greu decelabilă, ce o exclude din atenţia cititorului de masă, obişnuit cu frumuseţea cantabilă pe care o prindea şi înţelegea din zbor. Nici postmodernismul, nici minimalismul nu a fost cruţător cu acest tip de cititor, aşa că ingenuul de el, excedat de situaţie, le-a întors spatele, lăsându-i pe postmodernişti şi pe minimalişti să se admire şi să se urască reciproc. Fenomenul pare a fi paneuropean. Dominique Viart, critic, eseist şi profesor universitar francez, invitat la Gaudeamus-ul din noiembrie trecut, spunea acelaşi lucru despre poezia franceză. Ea a devenit o „afacere de cenaclu”, poeţii scriind pentru poeţi, poezia „ieşind de pe scenă” de când s-a prea închis în sine. Haideţi să facem un experiment simplu – răspundeţi-mi repede la întrebarea: care e cel mai important poet francez în viaţă? Italian? German? Acum încercaţi acelaşi lucru cu prozatorii. Imediat vă vin în minte Houellebecq şi răs-editata Amelie Nothomb, uriaşul Eco (ar fi trebuit de mult să ia Nobelul!), Günter Grass şi Martin Walser. Şi asta în ţări tutelate simbolic de geniile poetice ale unor Hugo şi Baudelaire, Dante şi Carducci, Goethe şi Heine…

– Care sunt cerințele tale față de un poem?

Pentru mine nu importă din ce zonă vine poezia – din cea tradiţională, cu nelipsita rimă – sau din extrapostdouămiism! Poezia trebuie să spună ceva raţiunii şi să şoptească ceva inimii. Azi versurile au ajuns o producţie de masă, între ele se cristalizează însă prea puţină poezie. Dacă ar fi să numesc două cărţi cu poeme (noi!) care m-au marcat în ultimul timp, una de dincolo de Prut şi una de aici, aş alege Nimic de Mircea Cărtărescu şi Fiinţe, umbre, epifanii de Arcadie Suceveanu.

– De ce atât de puțini critici literari fac critică de întâmpinare în R. Moldova? Mai are rost să vorbim de criza criticii?

Critica de întâmpinare de la noi a fost întotdeauna puţină (în toate sensurile: şi ca volum, şi ca valoare). Nu ştiu dacă putem vorbi însă de o criză atâta timp cât pe teren e Mircea V. Ciobanu – nu există cărţi importante (sau care doar se dau importante!) ce ar fi scăpat ochiului său aprig. E întotdeauna la locul său şi Grigore Chiper care face „acreditările” critice la Contrafort. Îmi place cum scrie calm, atingând straturile de adâncime ale textului, Lucia Ţurcanu.

– Mulțumesc pentru interviu.

Interviu realizat de Irina Nechit

 Articole asemănătoare:

• Mihail VAKULOVSKI, Portret de grup cu generaţia 80
• „Arme grăitoare”, cea mai bună carte de poezie a anului
• Interviu cu Diana Frumosu, poetă, 19 ani

Clădirea circului din Chișinău stă să se prăbușească, dar avem atâta circ în jur încât era imposibil să nu răzbată și într-o sală de teatru. Cu baloane colorate de diferite forme și dimensiuni ne întâmpină și Clovnul Trist, eroul principal al spectacolului „Fotografi și clovni invizibili” de Val Butnaru, montat în premieră la Teatrul „Eugene Ionesco” (regie, Val Butnaru).

Dramaturgul Val Butnaru debutează în regie

Saltimbancul face tumbe, scamatorii, piruete verbale ameţitoare, ne ia cu giumbuşlucuri, cu numere de iluzionism, trimite spre noi rotocoale de fum și nori alcătuiți din baloane de săpun, totuși, agitația lui trădează mai degrabă disperarea decât veselia. Ceea ce i s-a întâmplat pare să aibă o tentă suprarealistă, dar e cât se poate de real faptul că orașul și țara în care locuiește au devenit, treptat, invizibile. Doar el și alți doi colegi, Clovnul Vesel și Clovnul Strălucitor, au rămas vizibili. Li se promite, de către instanțe greu de combătut, de oficialități fioroase probabil că vor căpăta dreptul la fericire dacă vor accepta și ei, ultimii oameni vizibili, să devină invizibili. Clovnului Trist i se propune chiar postul de director al unui circ invizibil, însă bietul măscărici, așa neputincios și bicisnic cum e, refuză „înalta” funcție. Până una-alta, îi ține de vorbă pe spectatori (aceștia au venit, potrivit lui, „în pofida tuturor interdicțiilor”) și se dă peste cap să-i distreze.

Aluzii politice transparente

Aluziile la contextul politic actual sunt transparente, starea de perplexitate în fața unui mecanism statal care macină suflete și zdrobește oase de cetățeni lipsiți de apărare, toate convulsiile unei societăți în agonie sunt ușor de identificat în textul dramatic al lui Val Butnaru. Piesa a avut parte de o versiune scenică de succes pe malul drept al Prutului (la Cluj), iar pe malul stâng ajunge abia azi. Dacă Val Butnaru nu ar fi avut curajul să-și monteze propriul text, cine știe ce soartă ar fi avut Clovnul Trist în Basarabia. Așa însă, iată-l în luminile rampei, gata să recunoască, cu o sinceritate dezarmantă, că nu e cel mai ilustru și nemaipomenit reprezentant al omenirii, dar merită să-și trăiască viața din plin, să lupte pentru libertate și, de ce nu, pentru vizibilitate.

Valeriu Pahomi, revenit pe scena Teatrului „E. Ionesco”, se simte confortabil în pielea Clovnului Trist, el nu-și permite nici o clipă de relaxare în timpul jocului, îi ține în permanență pe spectatori conectați la discursul său, la mimica și gesturile sale atât de sugestive. Ne-am convins, o dată în plus, că are potențial de mare actor.

Despre magie, la propriu și la figurat

Cei doi parteneri ai protagonistului, Clovnul Vesel și Clovnul Strălucitor, aproape identici ca aspect fizic, dar antagonişti în esență, au adus prospețime și naturalețe în această frumoasă poveste despre (in)vizibilitate. Marea surpriză a fost să aflăm după spectacol, din caietul program, că personajele-gemene sunt două tinere debutante, Mirabela Butnaru și Corina Butnaru. Am putea prezice că au un viitor de actrițe, ele fiind avantajate și de dicția remarcabilă.

Autorul spectacolului, Val Butnaru, ne-a comunicat în seara avanpremierei că „Fotografi și clovni invizibili” de la TEI e un spectacol experimental, în el jucând un singur actor profesionist, Valeriu Pahomi, ceilalți fiind neprofesioniști. În spectacol e antrenat și magicianul Garry Cozma, pentru a da o formă materială inefabilului. Evident, atmosfera magică e susținută și de costumele fanteziste concepute de Tatiana Popescu.

Ei bine, peisajul nostru teatral are doar de câștigat de pe urma unor astfel de reprezentații compozite, în care experiența se îmbină cu ingenuitatea percepției actului scenic, iar regulile stricte ale artei se întâlnesc cu dorința de a inventa reguli proprii, de a descoperi fațete noi ale scrisului dramatic deschis spre formule teatrale dintre cele mai îndrăznețe. Două tablouri celebre de Magritte însoțesc acest spectacol amintindu-ne că jocul iluziilor e mai serios decât pare. Iar Clovnului Trist nu-i rămâne decât să strige, înainte de saltul mortal: „Allez, hop!”.

Irina Nechit

Text foto:

Scene din spectacolul „Fotografi și clovni invizibili” de Val Butnaru, în regia lui Val Butnaru, Teatrul „Eugene Ionesco”

 Articole asemănătoare:

• „Fotografi şi clovni invizibili” de Val Butnaru, în premieră la Cluj
• Lui Andrei Vartic i-a fost acordat post-mortem Premiul „Valeriu Cupcea”
• „Ivona, principesa Burgundiei” de Witold Gombrowicz, în premieră la Teatrul „Eugene Ionesco”

Elegantul și visătorul Valentin Delinschi a pășit cu nonșalanță peste linia invizibilă a unei vârste care pe unii îi exasperează, pe alții doar îi motivează să dea tot ce au mai bun, după ani de acumulări, de căutări, de tentative de autodepășire. Zâmbetul deschis al lui Valentin Delinschi e o dovadă a generozității sale, a curajului de a trece fără lamentații prin încercările vieții și ale meseriei. Precum spune regizorul Sandu Grecu, actorul Valentin Delinschi face parte din generația de aur a Teatrului „Satiricus”, el activează în trupa acestuia din 1993. A participat la crearea repertoriului teatrului, are în palmares zeci de roluri, îl putem vedea și astăzi în spectacole de referință dintre care menționăm „SRL Moldovanul” de Nicolae Esinencu, „Maestrul și Margareta” după Mihail Bulgakov, „O scrisoare pierdută”, „D`ale carnavalului” de Ion Luca Caragiale, „Made in Moldova”, „Cu bunelul ce facem?”, „Țara asta a uitat de noi” de Constantin Cheianu. Anume Valentin Delinschi l-a încarnat pe Augustin, eroul principal din piesa „Maimuța în baie”, un rol datorită căruia subsemnata a înțeles că dramaturgul nu se poate realiza decât prin actor, prin actorul capabil să se transfigureze, să-i dea suflu și credibilitate personajului.

Pe Valentin Delinschi îl admiră colegii și spectatorii și pentru talentul de poet și compozitor. A scris piese muzicale, cântă inspirat melodii proprii și ale unor cunoscuți cantautori români. Anul trecut i-a apărut și „primul copil literar”, volumul de versuri „Clipele ce-mi fură viața”. Colegii îi prețuiesc profesionalismul, dar și franchețea, sinceritatea, firea romantică.

Născut pe 10 februarie 1963 la Cimişlia, jud. Lăpuşna, Valentin Delinschi a studiat la Academia de Teatru „E. Vahtangov” din Moscova, a activat la teatrele „Luceafărul”, „Ginta Latină”, a fost actor la Sfântul Gheorghe, dar a revenit acasă, construindu-și aici, la Teatrul „Satiricus. I. L. Caragiale”, un destin onest de artist al scenei.

La mulți ani, Valentin, o carieră frumoasă în continuare!

Irina Nechit

 Articole asemănătoare:

• Actorul Valeriu ŢURCANU, omagiat la Satiricus
• Satiricus I.L. Caragiale a devenit Teatru Naţional
• „Satiricus” îşi deschide stagiunea cu „Ţara asta a uitat de noi…”