A venit toamna… O toamnă cumplită. După Aureliu Busuioc, a fost chemat în ceruri şi Glebus Sainciuc. Omul oraşului Chişinău, cel mai distinct cetăţean al Chişinăului, un mare artist al acestui oraş. Odată cu plecarea Sa începe să apună o întreagă epocă a Basarabiei şi a Chişinăului. Mai mult decât atât, ne-am pomenit, deodată, fără omul care ne privea în ochi şi ne desena ochii, ne desena chipul, ne desena pe noi cei adevăraţi. Cine nu s-a văzut pe sine într-un portret de Glebus Sainciuc nu s-a văzut niciodată. Cine nu s-a suprapus prin intermediul Maestrului peste propria imagine, adică peste sine, nu şi-a văzut niciodată propriul suflet.

Glebus Sainciuc a fost al tuturor, dar mai ales noi, toţi cei din jurul său, am fost ai lui. Ne-a purtat în imensul său geamantan, cărând peste tot chipurile noastre, modelate în măşti, ca pe nişte nimburi de care noi nici nu eram conştienţi că le avem. Iar acum, la plecarea sa în ceruri, simţim cum ne acoperă cu propriul său nimb, cu o caldă lumină ocrotitoare, pentru a ne avea mereu alături. Rari, foarte rari artişti prin Chişinău care să ne fi iubit atât de mult, răi-buni, aşa cum suntem. A venit timpul să-l iubim şi noi cu aceeaşi dăruire. Şi sunt sigur că iubirea noastră, cam târzie, faţă de Maestrul e o iubire pentru veşnicie. Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Nicolae PopaArticole asemănătoare:

• Maria Cebotari, sărbătorită în familia Sainciuc
• Glebus Sainciuc a trecut la cele eterne
• Chipul poetului în lucrări de artă plastică

Cine oare nu-şi doreşte să se întoarcă în copilărie? Toţi ne dorim! Păi, să ne întoarcem! Să revenim la clipele când am început a răsfoi (mai întâi pentru a vedea desenele, cum e şi firesc în clocotul copilăriei flămânde de imagini), apoi a citi „Isprăvile lui Guguţă”.

Pe atunci nici nu ştiam că există şi scriitori, adică autori, care povestesc asemenea isprăvi. Toată atenţia noastră era concentrată asupra lui Guguţă. Guguţă era eroul. Autorul nici nu exista. Personal am aflat mult mai târziu decât atunci când citisem „Isprăvile” că această carte are şi ceea ce se cheamă autor. Credeam că Guguţă şi-a lăsat căciula peste satul nostru aşa, din senin. Că el, Guguţă, vine cu de la sine putere să rezolve problema hăinuţelor prea subţirele şi a „uşăncilor” prea căplăuge pentru demnitatea noastră. Când colo, aflu că Guguţă îl are pe cineva în pielea sa. Îl are pe Plăzmuitorul de Guguţă, adică pe povestitorul, autorul, distribuitorul de şanse întru fericire pentru toţi copiii, în definitiv, îşi are un Tată, îl are pe Spiridon Vangheli.

Când m-am trezit din „copchilărie”, am aflat că „Isprăvile lui Guguţă” e o carte care a fost scrisă de-o mână de om. Şi că în general poveştile sunt nu doar povestite de oameni, dar şi născocite, scrise de oameni. Ele nu vin din nicăieri. Ele, poveştile, au la bază un povestitor, un mare şmecher, un mare iubitor de oameni, care are grijă ca nu cumva să se amestece binele cu răul, frumosul cu urâtul, adevărul cu minciuna. Şi că acest povestitor este înzestrat cu un talent deosebit – talentul de a fi pe înţelesul copiilor. Or, când e vorba de bine şi rău, frumos şi urât, adevăr şi minciună, trebuie să scrii/povesteşti/născoceşti în aşa fel încât să te înţeleagă şi copii. Dacă nu, nu! Nu insista să te mai bagi printre copii. Nu mai stoarce bani din necesitatea de a fabula a copiilor. Cartea pentru copii nu trebuie în nici un caz să devină o industrie. Cartea pentru copii trebuie să rămână o pasiune pentru autorii care ştiu cu adevărat a povesti şi o plăcere a copiilor de a savura cele povestite. Fără pumnişorii copiilor ce strâng ultimii leuţi „cerşiţi” de la părinţi la întâlnirile cu scriitorii pentru a procura nişte însăilări „glamuros” desenate doar de dragul banului.

Copilul în general nu-i înţelege pe cei mari. Nu-i înţelege până în clipa în care cel mare  nu se decide să devină şi el, cel puţin pe-o clipă, mic. Dar cine dintre cei mari îşi poate permite să fie mic după ce că e foarte mare! Spiridon Vangheli a acceptat să fie mic pe parcursul a 80 de ani, deşi e mult mai mare decât unii care se cred foarte mari. Să recunoaştem: a te prăbuşi în copilărie pe măsură ce te maturizezi e mult mai riscant, decât a te prăbuşi în maturitate imediat după clasa a şaptea. Maturitatea conduce lumea, copilăria doar o împrospătează, mai mult în postură de jertfă, din păcate.

Şi dacă anul 2012 a fost deja recunoscut de către Ministerul Culturii şi Ministerul Educaţiei al Republicii Moldova ca fiind Anul Spiridon Vangheli, să revenim la copilărie. Să-l recitim pe Spiridon Vangheli! Să trecem din nou prin poveştile, poveţele, dimineţile închinăciunilor solare care ne-au luminat şi încălzit copilăria. Cel puţin nouă, celor din generaţia mea, care ne-am trezit în braţele lui Ion Creangă şi am fost purtaţi apoi cu aceeaşi grijă părintească în braţe de Spiridon Vangheli până la definitivă maturitate, nu ne-ar strica, cum se zice, să ne mai copilărim încă o dată, recitind  „Isprăvile lui Guguţă” (Chişinău, 1967, Bucureşti, 1985), „Ministrul bunelului” (Chişinău, 1971), „Columb în Australia” (Chişinău, 1972), „Guguţă – căpitan de corabie” (Chişinău, 1979),  „Steaua lui Ciuboţel” (Chişinău, 1981), „Pantalonia – ţara piticilor” (Chişinău, 1989),  „Tatăl lui Guguţă când era mic” (Chişinău, 1999), „Copii în cătuşele Siberiei” (Chişinău, 2001), astfel încât copilăria noastră să intre în horă cu maturitatea noastră definitivă, maturitate cu chip aureolat de bătrâneţe.

La Mulţi Ani, Maestre Spiridon Vangheli! Plecăciuni copilăriei noastre din partea copilăriei Dumneavoastră!

 Nicolae PopaArticole asemănătoare:

• Spiridon Vangheli, unul dintre cei 184 de candidaţi la Premiul Astrid Lindgren / Nominalizare
• Când va fi reeditat Abecedarul lui Spiridon Vangheli şi al lui Grigore Vieru?
• Sărbătoare de poveste de Ziua Limbii Române

Pe 1 mai, poetul Ion Vatamanu ar fi împlinit 75 de ani. E luna în care avem nevoie, şi cu atât mai mult în acest an, de prezenţa Sa fizică printre noi. A fost unul dintre înflăcăraţii luptători pentru recunoaşterea simbolurilor naţionale, iar curajul şi demnitatea cu care a pledat pentru oficializarea acestora trebuie să ne fie acum un exemplu acum când unii încearcă să înstrăineze tricolorul de sufletele noastre, arborând un bicolor agresiv şi fluturându-ne prin faţa ochilor o panglică vădit imperială sub pretextul că ar fi antifascistă.

Poetul care a luptat pentru Tricolor

Aceste idei, cum era şi firesc, nu puteau să nu fie formulate în cadrul omagierii scriitorului, savantului şi omului politic Ion Vatamanu la Casa Uniunii Scriitorilor. Manifestarea cu genericul „Eu de-acolo, din vecie…” a avut loc în sala mare a Muzeului Literaturii Române „Mihail Kogălniceanu”, unde a fost inaugurată şi o expoziţie dedicată lui Ion Vatamanu.

Poetul Arcadie Suceveanu, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova, a pus în evidenţă rolul pe care l-au avut versurile lui Ion Vatamanu în anevoiosul proces de resurecţie a limbajului poetic, aducând un suflu novator în poezia noastră. A fost evocată de asemenea prezenţa distinctă a poetului la microfoanele primului Parlament al Republicii Moldova.

Luările sale de cuvânt aveau darul de a detensiona situaţii dintre cele mai încordate.

Prozatorul Vladimir Beşleagă, referindu-se la politicianul Ion Vatamanu, a subliniat că autorul volumului „Privighetoarea cântă plumb” ştia să se implice în dezbateri anume în clipele de vârf, când părea că nu mai există argumente pentru a determina oponenţii-agrarieni să adopte o lege sau alta, cuvântările sale fiind în aproape toate cazurile un bun calmant, ducând de regulă spre soluţii salvatoare. Şi totuşi, într-un moment decisiv pentru istoria noastră recentă, şi anume când Parlamentul a trebuit să decidă dacă ratifică sau nu semnătura de la Alma-Ata a preşedintelui Snegur pentru formarea CSI, argumentele lui Ion Vatamanu împotriva ratificării nu au putut opri gălăgioasa maşină de vot a agrarienilor. Şi poetul, susţine Vladimir Beşleagă, se pare că a luat această pierdere a noastră, a tuturor (după cum se confirmă azi cu asupra de măsură), ca pe o pierdere personală. A început să o simtă la inimă. Iar peste câteva zile, la 9 august 1993, a plecat la Domnul.

 Un suflu novator în poezia basarabeană

O notă plăcută printre discursurile prea puţin optimiste ale vorbitorilor de la Casa Scriitorilor a adus-o scriitorul şi folcloristul.

Tudor Colac, consăteanul lui Ion Vatamanu, care ne-a adus vestea că în satul de baştină, Costiceni, regiunea Cernăuţi, conducerea locală a reuşit să-i dea şcolii din sat numele lui Ion Vatamanu şi că la început de mai, cei 75 de ani ai poetului sunt sărbătoriţi şi acolo, acasă, cu dorinţa sinceră de a-l redescoperi mereu pe cel ce a scris „De ziua frunzei”, „Măslinul oglindit”, „A vedea cu inima”, „Dimineaţa mărului”, „Nimic nu-i zero”.

Despre omul şi creatorul Ion Vatamanu au mai vorbit Leo Butnaru, Andrei Burac, Ana Bantoş, Vasile Romanciuc, Părintele Buburuz, Constantin Rusnac, Aurelian Dănilă, Vasile Căpăţână, materialele inedite din cadrul expoziţiei Muzeului Literaturii Române fiind comentate de directorul acestuia,Valeriu Nazar.

Şcoala din Costiceni va purta numele lui Ion Vatamanu

Soţia omagiatului, traducătoarea şi scriitoarea Elena Curecheru-Vatamanu, a mărturisit că poetul este viu în inimile apropiaţilor, ale celor ce vor continua să-l iubească şi să-l preţuiască peste ani. Cu prilejul aniversării, la Editura „Prut Internaţional” a apărut volumul de cronici şi studii critice „Iubirea până la capăt”, coordonat de Muzeul Literaturii Române „Mihail Kogălniceanu”.

La festivitatea comemorativă au răsunat de asemenea versuri tulburătoare ale poetului în interpretarea actorilor Mihai Iorga, Sandu Aristin Cupcea, iar actorul Anatol Răzmeriţă, revenit din SUA, a cântat melodii pe versuri de Ion Vatamanu.

Nicolae PopaArticole asemănătoare:

• „Mâine, când ne vom întâlni pe pământ”
• Astăzi, va avea loc Gala Premiilor Uniunii Scriitorilor din Moldova
• Chipul poetului în lucrări de artă plastică

I-a fost lumină în minele de cărbuni din Kazahstan

„Acestea sunt cele mai fericite zile pe care le trăiesc pe acest pământ!”, a mărturisit duminică Simion Plămădeală în faţa consătenilor din Grinăuţi, Râşcani. Şi când te gândeşti că aceste emoţii au venit la capătul întunericului ce s-a lungit pe parcursul a cincizeci de ani în minele din Kazahstan unde poezia i-a fost lumină şi floare-de-mină. De fapt, acolo, în negrul de cărbune, limba română a minerului Simion Plămădeală căpăta esenţe de poezie.

 „Sunt cele mai fericite zile pe care le trăiesc”

Acum, în satul natal, pe mal de Răut, lângă sălciile plângătoare atât de des evocate în poeziile sale, poetului ce îşi trăieşte viaţa de după studenţie în îndepărtata regiune Karaganda a Republicii Kazahstan i se înmânează Decoraţia Ordinul Meritul Cultural în grad de Ofiţer (categoria A „Literatură”), conferită de domnul Traian Băsescu, Preşedintele României. Cel care i-a transmis-o pe 25 martie este domnul Eugen Tomac, Secretarul de Stat pentru românii de pretutindeni. Prezent la eveniment a fost şi preşedintele comunităţii româneşti din Karaganda, al Societăţii „Dacia”, Nicolae Pliuşchis.

Sora poetului, Maria, îşi aminteşte că Simion visa din copilărie să devină poet şi că pentru el poezia însemna totul: „Poezia l-a ajutat să reziste de-a lungul vieţii”.

Câteva sute de săteni s-au adunat la școala din Grinăuți, raionul Râșcani, pentru a-l sărbători pe Simion Plămădeală, autorul unor poeme ce concentrează energia unui suflet liber, aşa cum în zăcămintele de cărbune se concentrează energia solară. Acum jumătate de veac poetul basarabean a fost forţat să plece la munci grele în Kazahstan. Fiind student la litere şi înspăimântat de perspectiva predării limbii ruse într-o şcoală de pe malul Prutului, Simion Plămădeală a ales să vorbească cu voce tare româna într-o mină de cărbuni din Caraganda decât în şoaptă pe meleagurile natale.

Acasă, lângă sălciile plângătoare

De-a lungul anilor, poetul-miner a scris mai multe versuri care au fost publicate în presa locală din Kazahstan. În aprilie trecut, el a lansat la Chişinău un volum intitulat „Departe-aproape. 100 de poezii româneşti din Kazahstan”, care a devenit apogeul creaţiei sale.

La ceremonia de decorare a lui Simion Plămădeală cu Ordinul Meritul Cultural au fost prezenţi Excelenţa sa Marius Lazurca, Ambasador al României în Republica Moldova, Petre Guran, preşedintele ICR „Mihai Eminescu” de la Chişinău, poeta Ana Blandiana, scriitorul Romulus Rusan, reprezentanţi ai Uniunii Scriitorilor a R. Moldova.

În contextul acestui eveniment, Departamentul pentru Românii de Pretutindeni a făcut o donaţie de carte (350 de volume de carte şcolară şi dicţionare) şcolii gimnaziale din Grinăuţi.

Nicolae Popa

 Articole asemănătoare:

• Dumitru Matcovschi: „Mulţumesc, maică Românie, pentru această zi mare”
• Vlad Plahotniuc va publica o carte de poezie
• Basarabenii din Kazahstan, uitaţi de Guvernul RM

După atâtea lecturi pe net şi prin ziare, uneori şi prin cărţi, ia să vedem ce mai scrie pe garduri. Vara trecută am fotografiat într-un sat de prin părţile Sorocii un anunţ copiat la xerox cu următorul conţinut… De fapt, mai întâi ţin să precizez că Vitoria Lipan, celebru „detectiv particular” din proza lui Mihail Sadoveanu, de data aceasta, ar fi fost nevoită, din nou de dragul propriilor copii, să se transforme din urmăritor în urmărită.

Dar să citim cu maximă atenţie anunţul: „nr. 2800 din 28.04.2010. Orientare. De către CPR (Comisariatul Poliţiei Raionale) Orhei se caută Sandu Margareta Ion, a.n. 39.05.1971, originară din s. Prodăneşti, r. Floreşti, şi locuitoare a s. Zahoreni, r. Orhei, care este învinuită de comiterea infracţiunii prevăzute de art. 186, alin. 2, CP RM, d/c nr. 2009380012. Măsura de reprimare – arest. După informaţia parvenită, urmărita este însoţită de trei copii ai săi: Sandu Grigore Gheorghe, a.n.1992; Sandu Ştefan Gheorghe, a.n. 1996 şi o fetiţă de aproximativ 3-4 ani. Se adăposteşte pe teritoriul R. Moldova, oferind servicii de lucru divers în sat sau la stâne. În legătură cu cele expuse, Vă rugăm să orientaţi efectivul personal şi opinia publică la stabilirea şi reţinerea persoanei în cauză. Totodată, Vă rugăm să atrageţi atenţie deosebită la verificarea stânelor. În caz de depistare a persoanei date, Vă rugăm să fie reţinută şi de anunţat la următoarele telefoane/fax: 2-47-67, 2-26-51. Orientarea dată Vă rugăm să fie afişată la panoul informaţii”.

Aşadar, o mamă cu trei copii era căutată de un comisariat de poliţie şi nu putea fi găsită nicăieri, deşi ni s-a spus că se adăposteşte pe teritoriul RM. Articolul 186, alineatul 2, CP RM, se referă la furt de bunuri particulare. O fi furat femeia ceva din casa sau grădina cuiva. Nici vorbă să fi adus prejudicii de milioane ca unii care stau bine mersi în văzul bravilor noştri poliţişti. Femeia are trei copii pe capul ei. Ultimul – un copil de purtat la piept. Şi, după cum suntem avertizaţi, umblă prin Moldova noastră, „oferind servicii de lucru divers în sat sau la stâne”. E şi normal: trebuie să-i hrănească pe Grigore, pe Ştefan şi pe fetiţă. Mă şi întreb de cât efectiv poliţienesc ar fi nevoie pentru a fi găsit un criminal dat în urmărire care are zeci şi sute de relaţii la diferite nivele şi ascunzători extrem de sofisticate, dacă pentru a da de urmele unei mame cu trei copii flămânzi, trebuie să pună pe picioare toată partea de nord a Republicii.  Bine, dar să zicem că dau de urmele sărmanei mame cu trei copii şi, conform „măsurii de reprimare”, o reprimă prin arest. Şi cei doi fraţi trebuie să-şi ia surioara în braţe şi să umble pe coridoarele Comisariatului de Poliţie din Orhei, cerând îndurare pentru mama lor. În orice caz, nu văd ce altceva le-ar rămâne să mai facă! Între timp, aflăm că mai mulţi poliţişti doresc să iasă cât mai devreme la pensie. Ei protestează că nu sunt lăsaţi să devină pensionari în floarea vârstei, când încă mai pot fi bărbaţi.

„Sute de poliţişti şi-au dat demisia, scrie Mariana Raţă în JURNAL de Chişinău, ca urmare a modificării Legii cu privire la pensionare”, fiind nevoiţi „să lucreze mai mult, pentru a putea beneficia de pensie”. Mă întreb însă, dacă cel puţin un singur poliţist ar fi în stare să-şi dea demisia pentru situaţia jenantă de a fi nevoiţi să dea în urmărire o mamă cu trei copii fără să o poată găsi pe micul nostru picior de plai.

Nicolae PopaArticole asemănătoare:

• Procurorul moldovean şi-a apărat cumătrul
• Un medic suspectat de pedofilie
• Moaşa Orheiului

Aceste rânduri le scriu, fireşte, la calculator. Calculatorul pare să fie una din emisferele creierului meu care gândeşte mult mai bine în aer liber decât în spaţiul îngust ce mi-i dat să-l port pe umeri. Şi, de fapt, nu capul meu propulsează gândurile în spaţiul virtual, ci emisfera cu cercumvoluţiuni electronice de pe birou le dirijează până ajung într-un anumit punct de pe glob pentru a fi captate acolo de o altă emisferă gânditoare, ieşită şi aceea în aer liber dintr-un cap comparabil ca îngustime cu al meu.

Sâmbăta trecută, de-o pildă, am urmărit un tulburător spectacol-lectură la „Satiricus” după piesa „Sufleorul fricii” de Matei Vişniec unde a avut o interpretare fulminantă Ioana Crăciunescu, o mare actriţă şi o poetă de linia întâi. Am urmărit, de fapt, un spectacol al capitulării lumii postmoderne în faţa propriilor slăbiciuni, în faţa propriilor comodităţi. A contat, ce-i drept, şi tandra avertizare a dlui Petre Guran, directorul Institutului Cultural Român „Mihai Eminescu”, ce a răsunat de pe scenă înaintea începerii spectacolului, avertizarea că atmosfera crepusculară din piesa lui Matei Vişniec îşi găseşte, din păcate, echivalentul în cataclismele din Japonia.

După spectacol, am revenit la – păi, unde să revină omul timpurilor noastre hipertehnologizate ? – la monitor şi la tastatură. Aceeaşi atracţie ca pe vremea primelor televizoare. Am pus cursorul pe Facebook, căci faceboo(u)kisesc şi eu de o săptămână, am făcut click! şi-am început a naviga. Am dat de profilul lui Matei Vişniec şi, fără să ne cunoaştem personal, i-am propus să fim prieteni, căci aşa îşi zic cei care stau pur şi simplu de vorbă pe Facebook. Uimitor, dar în câteva minute primesc un mesaj: „Matei Vişniec a acceptat să-ţi fie prieten”. Ca să vezi, cele două emisfere gânditoare, una pâlpâind pe biroul meu la Chişinău, alta undeva la Paris, s-au înţeles în de ele să facă conexiunea necesară între capetele noastre. La rândul meu, i-am expediat dramaturgului Matei Vişniec un mesaj în care i-am mărturisit că tocmai vin de la spectacolul „Sufleorul fricii” unde Ioana Crăciunescu a realizat un rol de zile mari şi că replica „omul care tace e rădăcina prăbuşirii” a sunat ca o chemare în plus de a nu tăcea. Mai ales că în desfăşurarea ei, replica ţine să ne atragă atenţia că, vorba veche, „în tacu zace dracu”.

Adevărul e că şi în aceste zile, când urmărim „apocalipsa în direct” la televizor, când milioane de oameni sunt ameninţaţi de spectrul dispariţiei, ameninţaţi de sub pământ (cutremure), de pe pământ (explozii la staţiile atomice) şi din aer (depuneri radioactive), cineva continuă să tacă. Unde s-au ascuns supradotaţii artizani ai grandioaselor proiecte hipertehnologice? Îşi trăiesc liniştiţi bătrâneţile din contul valorii băneşti a Premiilor Nobel? Ce s-a ales din performanţele ieşite din comun ale Japoniei în domeniul robotizării şi implementării celor mai evoluate descoperiri în domeniul comunicării? Acesta e rezultatul? Cozile de sute şi sute de oameni în faţa vechilor cabine de telefon, prin cablu, pentru a afla dacă mai e cineva în viaţă, să le răspundă la telefon?

Nu, chiar n-am nici cea mai mică intenţie să împing lucrurile spre ideea unei răzbunări belicoase! Ceea ce vreau să sugerez e că şi minţile de geniu care împing înainte cu atâta uitare de sine, şi de noi, hipertehnologizarea vieţii noastre de toate zilele, s-ar cuveni să ia aminte la spusele înţeleptului Solomon din Biblie: „Totul e deşertăciune şi goană după vânt!”.Articole asemănătoare:

• “Le souffleur de la peur” de Matei Vișniec cu Ioana Crăciunescu la Teatrul Satiricus “I.L.Caragiale” din Chișinău
• Matei Vişniec: „Fiecare politician ar trebui să citească o carte, o dată pe lună”
• Sade Anding: „Dacă medicul nu vrăjea cu mine la telefon, Michael trăia şi astăzi”

Probabil acela era ultimul petic de zăpadă care se mai împotrivea desprimăvărării. Săptămâna trecută păşeam pe zăpada aceea cu sentimentul că şi albul curat devine obositor. A rămas acolo, sus, pe partea dinspre nord a unui vârf de deal, la cota de 410 metri deasupra nivelului mării. De acolo se vedeau locurile împădurite unde izvorăşte Bâcul, se vedeau ca în palmă, cam cenuşii la ieşire din iarnă, satele Peticeni şi Vălcineţ.

Totul părea apăsător, chiar şi la acea înălţime cu miros tare de cetină de brad. Deodată însă am văzut scrise pe zăpadă, într-un loc unde panta dealului arăta ca un ecran alb de neatins, două nume ce se dezmierdau unul pe altul cu o duioşenie pe care numai prima dragoste ar fi în stare să o inventeze. Urmele celor care scriseseră se vedeau şi ele îndepărtându-se de cărarea bătătorită prin zăpadă. Erau, fără îndoială, urmele a doi îndrăgostiţi. Ei şi-au scris unul altuia numele astfel: „Stelel” şi „Valeruş”. Adică Stela şi Valeriu. Şi era ca şi cum acel petic de zăpadă  nu voia să cedeze în faţa soarelui primăvăratic anume pentru ca rarii trecători să vadă că încă nu e totul pierdut, că încă mai există suflete care ştiu a se dezmierda.

Iar când am ajuns departe în vale, la şosea, uitându-mă spre înălţimile dealului peste care trecusem şi unde pata de zăpadă arăta parcă mai albă decât cum arătase sub picioarele mele, mi-am zis că, fără îndoială, numiţii Stelel şi Valeruş îşi vor fi dat seama că era vorba de ultima zăpadă şi că numele lor se vor duce şi ele la vale, susurând cu pârăiaşele primăvăratice, tocmai asta făcându-i cu adevărat fericiţi. Fiindcă orice speranţă renaşte odată cu ieşirea din iarnă.

Mi-am amintit de sinceritatea dezmierdărilor dintre cei de pe culmea cu brazi de la cota 410 şi atunci când a coborât vicepreşedintele Joe Biden din avion pe aeroportul din Chişinău şi când, după strângeri de mâini cu premierul Vlad Filat, după schimburi de amabilităţi între soţii şi oficialităţi, s-a ajuns şi la uşoara mângâiere cu palma pe după umăr. Primul, ca gazdă, dl Filat l-a luat pe după umăr pe dl Biden, apoi şi dl Biden l-a luat pe după umăr pe dl Filat. Pe urmă, dl Biden a avut parte de o mulţime de strângeri de mâini, de o adevărată baie de dezmierdări în mijlocul mulţimii adunate în scuarul Operei.

Ba chiar s-a aflat că şi câinele dlui Filat a simţit pe blana lui cum e să fii dezmierdat la nivel înalt, cum e să fii dezmierdat de vicepreşedintele Statelor Unite ale Americii. Şi ne-ar spune şi nouă cum e, de-ar putea.

 Articole asemănătoare:

• Observator: Ego-ul premierului
• Petru Bogatu: De ce vine Joseph Biden la Chişinău?
• Nicolae Negru:De ce se „îmbrâncesc” Filat și Lupu înaintea vizitei lui Joe Biden?

Un anumit concurs de împrejurări m-a obligat să revin la volumele de versuri mai recente ale poeţilor de la noi pentru a căuta ceva ce n-am mai căutat în mod special încă din adolescenţă.

Am căutat poezie de dragoste. M-am simţit din nou plin de încredere că poezia te poate ajuta să-ţi dai seama ce se întâmplă cu tine atunci când totul pe lume se reduce la ceva de neatins, în pofida dorinţei imense de a atinge. Mi-am şi imaginat un adolescent din ziua de azi deschizând o carte de versuri şi căutând să-şi aştearnă sentimentele pe aceeaşi lungime de undă cu ale poetului care, oarecum din oficiu, e dator să fie un as al exprimării inexprimabilului, mergând mult mai în profunzime decât chestiunile de suprafaţă expuse vederii în filmele pornografice.

Însă teamă mi-i că adolescentul ar avea surpriza să descopere că de la o vreme poeţii parcă s-ar ruşina să mai iubească. Sau cel puţin nu-şi doresc să se ştie că sunt îndrăgostiţi. Poemele lor ocolesc tema dragostei cum avioanele ocolesc norii din cenuşă vulcanică. Din cele peste douăzeci de volume de versuri pe care le-am consultat cu aviditate adolescentină ceva mai puţin de jumătate abia dacă m-au furnicat în dreptul inimii. Un număr jenant de restrâns de poezii se ocupă de dragoste. În rest, se scrie despre orice, sunt dezghiocate cele mai sofisticate teme, sunt puse pe tapet cele mai incredibile scene biografice, şi numai dragostea faţă de cea pe care o iubeşte poetul sau faţă de cel pe care îl iubeşte poeta se pierde în pâcla metafizică a lipsei de sentimente.

Şi când te gândeşti că toţi poeţii români cu adevărat valoroşi, toţi fără excepţie, au excelat în ale dragostei – Eminescu, Bacovia, Arghezi, Blaga, Stănescu, Grigore Vieru. Mă şi întreb dacă nu cumva anume sentimentul de veşnic îndrăgostit i-a şi menţinut la cota cea mai înaltă. Şi-l imaginează cineva pe Grigore Vieru, să zicem, drept un poet atât de împlinit precum este fără poeziile sale de dragoste? Nu cumva celor care nu-şi mărturisesc dragostea prin propria creaţie li se ia harul? De când starea de a fi inspirat nu mai e sinonimă cu starea de a fi îndrăgostit? Teoretizările în jurul evoluţiei poeziei au trimis deja la pensie îndrăgostiţii pe motiv că aceştia ar cădea în păcatul de a fi patetici? Mda, sunt doar simple întrebări de (din) dragoste!

Din fericire, nu se putea să nu găsesc, deşi mi-a luat ceva timp, şi poeme în care dragoste e! Adică totul e! Totul e la Anatol Ciocanu, Emilian Galaicu-Păun, Maria Şleahtiţchi, Liliana Armaşu, Aurelia Borzin, Silvia Caloian, Ecaterina Bargan, Hose Pablo. Iar premiul „Grigore Vieru” al Uniunii Scriitorilor din Moldova pentru cea mai frumoasă poezie de dragoste i-a fost acordat poetei Aurelia Borzin. De asemenea, vă anunţăm că Ecaterina Bargan a câştigat Premiul special pentru poezie online.

Nicolae PopaArticole asemănătoare:

• Nicolae Jelescu, peste ocean
• Grigore Vieru, omagiat de Uniunea Scriitorilor
• Sculptorii Victor Macovei şi Ruslan Tihonciuk au câştigat concursul pentru bustul lui Grigore Vieru

Ceea ce, anul trecut, în plină campanie electorală, trezea doar bănuieli, acum devine certitudine. Anumite acţiuni pe care atunci le credeam drept trucuri electorale de moment, acum se dovedesc a fi componente ale unei strategii de lungă durată.

Am scris în acest colţ de pagină despre „Altare pentru staffuri electorale” precizând, cu gradul de ironie ce se impunea, că Mitropolia Moldovei, când a dat dezlegare la implicarea în politică a parohiilor pe care le păstoreşte, nu ar fi făcut-o, chipurile, sub oblăduirea Moscovei, cum bârfea presa, ci numai şi numai sub oblăduirea Duhului Sfânt, printr-o decizie sinodală. Acum însă devine tot mai clar că Duhul Sfânt a avut, de fapt, un rol secundar.

Cu adevărat importante în acest proces s-au dovedit a fi interesele geopolitice ale Kremlinului. Şi electoratul a intuit imediat în ce constă croiala făcăturii. E puţin zis că partidul promovat de Mitropolia Moldovei a pierdut ruşinos. Acest partid a făcut de ruşine preoţimea, spulberând totodată lăudăroşenia celor ce insistă că populaţia R.Moldova este creştin ortodoxă în proporţie de nouăzeci la sută. Şi chiar dacă ar fi aşa, rezultatul este oricum lamentabil pentru imaginea Mitropoliei, bazându-ne pe faptul că aceasta nu este sprijinită decât de un număr infim de creştini ortodocşi. Mai scriam în acel articol că „slujirea unui singur partid de către Mitropolia Moldovei îi va îndepărta de la ea pe şi mai mulţi ortodocşi, făcându-i să treacă, în cel mai bun caz, la Mitropolia Basarabiei, dacă nu cumva se vor lepăda de ortodoxie”. Şi se pare că am avut dreptate. Totuşi, când faptele înalţilor ierarhi ai Mitropoliei Moldovei dezamăgesc lumea noastră creştină, în Republica Moldova nu e neapărat nevoie să te laşi de ortodoxie, fiindcă, din fericire, poţi fi un bun ortodox şi mergând spre altarele Mitropoliei Basarabiei.

Acum important e să existe dovezi cât mai clare că slujitorii Mitropoliei Moldovei sunt în stare să tragă concluziile de rigoare după pierderi atât de jenante. Observăm însă că după refuzul electoratului creştin ortodox de a susţine partidul care a promovat o apropiere cât mai strânsă de Moscova, a urmat jurământul de credinţă dat „Sfintei Rusii” de către Mitropolitul Moldovei. Iar mai recent Patriarhul Rusiei, Kiril, pare să îndemne şi politicienii din noua alianţă de guvernare să facă acelaşi lucru, precizând că „astăzi, după alegerile parlamentare, a început formarea unui nou guvern de conducere, cu care autorităţile bisericeşti au stabilit un dialog încurajator”. Mai mult decât atât. Există semne că Sanctitatea Sa şi-ar dori ca şi elevii din şcolile noastre, odată cu introducerea „Bazelor Ortodoxiei”, să înceapă lecţiile cu depunerea aceluiaşi jurământ faţă de „Sfânta Rusie”. Căci altfel ce rost ar mai avea insistenţa şi grija neţărmurită faţă de educaţia religioasă a copiilor noştri în vederea predării în şcoli a religiei „pe o bază permanentă”?

În această ordine de idei, te şi miri de ce Patriarhul Moscovei este deranjat de faptul că fostul preşedinte interimar a criticat Mitropolia Moldovei afirmând că aceasta nu este independentă, dar este doar o „filială a Bisericii Ortodoxe Ruse”, mai precizând că „o atare retorică necesită o replică adecvată şi competentă din partea Bisericii”. Probabil ar trebui să înţelegem că o „replică adecvată şi competentă” ar fi una de ordin practic, şi anume: Mitropolia Moldovei să se abţină de a se transforma într-o filială a Bisericii Ortodoxe Ruse şi cu atât mai mult într-un instrument ortodox al geopoliticii ruseşti în R. Moldova.Articole asemănătoare:

• Patriarhia rusă sparge tăcerea
• Biserica „Sfânta Vineri”, reşedinţa lui Kiril?
• Biserica română din Hagi-Curda funcţionează absolut legal

Să revenim la „Literatura şi arta” din 20 ianuarie a.c. şi la articolul „Uniunea Scriitorilor – în declin”. Însuşi titlul dă startul plonjării în neadevăr, sugerând că, vezi Doamne, odată cu alegerea noii conduceri a USM, mişcarea ascendentă şi înfloritoare, brusc, o ia razna la vale. Adevărul e că un declin mai clar decât cel înregistrat constant pe parcursul a 20 de ani n-a mai cunoscut nicio altă uniune de creaţie. Iar „Literatura şi arta” a simţit pe pielea (hârtia) proprie ce înseamnă asta, trebuind să-şi retragă formula de „Săptămânal al Uniunii Scriitorilor din Moldova” şi devenind „Săptămânal al scriitorilor din Republica Moldova”.

În 20 de ani de declin sub auspiciile Uniunii nu şi-a găsit loc nicio revistă literară viabilă, ca să nu mai vorbim de transformarea în ruine a Casei de creaţie sau de transformarea în spaţiu mort a Sălii Mari a Casei Scriitorilor, legendară altădată. Cine îşi facea iluzia că, după atâta cădere în gol, scriitorii nu se vor ridica într-o bună zi şi nu vor zice că mai jos nu putem cădea, mai jos fiind hăul pieirii, acela fie că era un visător, fie un profitor.

În acelaşi articol, cititorul este minţit fără niciun pic de frică de Dumnezeu că preşedintele Arcadie Suceveanu ar ezita, chipurile, să se mute în fotoliul fostului preşedinte pe motiv că ar avea el însuşi unele îndoieli în privinţa corectitudinii procedurii de alegeri. Ca şi cum nu ar şti toată lumea că fostul preşedinte, acad. Mihai Cimpoi, pur şi simplu, nu vrea să dea cheia, blocând astfel şi accesul la documentele de bază ale organizaţiei obşteşti – USM.

Noua conducere nu a putut intra nici măcar în anticamera fostului preşedinte pe toată perioada campaniei electorale din noiembrie, telefoanele sunând în gol şi făcând imposibilă comunicarea cu toţi cei care, de regulă, caută să fie sprijiniţi de scriitori în confruntările decisive cu comuniştii. Când preşedintele Suceveanu i-a propus dlui Cimpoi să accepte funcţia de preşedinte de onoare al USM, i s-a răspuns franc: „Mulţumesc de onoare!”. Şi uite că acum tocmai onoarea e ceea ce ne lipseşte. Nimic mai dezonorant decât boicotarea activităţii Uniunii. Putem trage concluzia că, de fapt, nu grija faţă de scriitori şi faţă de bunul mers al lucrurilor în breasla literaţilor contează, ci posturile în sine. După noi – potopul, nu?

Dar să punctăm şi una din cotele maxime al nesimţirii în a spune gogonele. În numărul din 27 ianuarie al săptămânalului „Literatura şi Arta”, tot Nina Josu publică un articol din care cităm: „În cadrul Adunării Generale, toţi scriitorii, nemulţumiţi de rezultatul alegerilor din motivele expuse mai sus, chiar la propunerea subsemnatei, au votat (unanim!) pentru o nouă Adunare Generală a Scriitorilor…” Minciună ordinară! Având la dispoziţie înregistrarea sonoră a adunării, depistăm cu uşurinţă în minutul 32 al părţii a doua vocea Ninei Josu care spune de la tribună: „Adunarea Generală să fie făcută după alegerile parlamentare”. Doar atât. Nici pomină de votare, de ridicare de mâni, de numărare pro sau contra. Unde mai pui că „unanim!” ar fi însemnat să fi votat şi cei care deja câştigaseră alegerile! Dar adevărul e că nu au votat nici unii, nici alţii. Singura votare cu ridicare de mâini şi numărare ca la carte, ce a avut loc după citirea procesului-verbal de către Comisia de validare, a fost votarea care a şi recunoscut rezultatele alegerilor, împotrivă fiind doar patru scriitori, printre care şi Mihai Cimpoi care, în loc să-i strângă mâna colegial noului preşedinte al USM, refuză până azi să-l recunoască.Articole asemănătoare:

• Doza de optimism cu Nicolae Popa: Minciunile Ninei Josu
• Nicolae Manolescu a fost reales preşedinte al USR
• Toamna patriarhului

Mulţi ne îndeamnă să n-o luăm în serios pe Nina Josu când vorbeşte în numărul din 20 ianuarie 2011 al revistei „Literatura şi arta” despre existenţa unui grup de scriitori infractori. „N-o ştiţi pe Nina?”, ni se spune liniştitor. „Mai fabulează şi ea!

Ce, n-are dreptul?” Adică să trecem senin pe lângă învinuiri deosebit de grave, doar pentru că, vezi bine, unora li se permite.

Să înghiţim validol şi să ne prefacem că nu am fi terfeliţi în faţa oamenilor de bună credinţă. Dumneaei scrie că „o mână de oameni cu ambiţii exagerate au fraudat masiv alegerile preşedintelui Uniunii Scriitorilor”, că „numărarea voturilor a fost fraudată” şi că cei cu pricina „s-au prins de o minciună, pe care au ferchezuit-o (tot numărând şi numărând voturile) până la luciu”, aşa că „să-i punem la punct pe cei care, prin nelegiuirile lor, încearcă să ne fure dragostea”. Nici mai mult, nici mai puţin!

Dar cine sunt „nelegiuiţii”? Fireşte, nişte scriitori. Aş vrea să precizez că voturile au fost numărate de scriitorii V. Matei, N. Popa, I.T. Zegrea, Z. Cenuşă, V. Caraman, Şt. Hostiuc, G. Furdui şi N. Slutu. Dar cine a stat în fruntea acestei „mâini de oameni cu ambiţii exagerate” (astfel ne etichetează Nina Josu)?

Păi, trebuie să recunosc, preşedintele Comisiei am fost ales eu, subsemnatul. De dragul adevărului însă, e nevoie să precizez că, de facto, i-a fost încredinţată toată încrederea şi responsabilitatea în acest sens poetului V. Matei care, deşi avea doar calitatea de observator, a notat totul pe foaie, redactând astfel procesul-verbal al procedurii de numărare.

Publicăm alăturat acest document în care tot ce e scris de mână, toate literele, cifrele, sublinierile, tăieturile, adnotările, totul e scris de mâna sigură a lui V. Matei. Şi nu veţi găsi nici cea mai minusculă abatere de la rezultatele indicate în procesul-verbal prezentat la Ministerul Justiţiei. Anume în baza acestor rezultate veridice a fost recunoscută legitimitatea noii conduceri a Uniunii Scriitorilor din R. Moldova.

Publicăm în facsimil aceste rezultate totalmente adevărate, mai ales în atenţia Ninei Josu care ne tot ia cu „cine-ar fi naivul dispus să creadă că acad. Mihai Cimpoi a luat mai puţine voturi decât Arcadie Suceveanu? Desigur, în afară de ei, cei care le tot numără, le numără şi iarăşi le numără.” Bine, a numărat şi Matei odată cu noi, confirmând şi prin acest document că actualul preşedinte, Arcadie Suceveanu, l-a depăşit pe fostul preşedinte nu numai la preşedinţie (cu 13 voturi mai mult), dar şi în consiliul de conducere unde, după cum puteţi vedea, a acumulat cu 19 voturi mai mult decât Dl Academician.

Mai mult decât atât, în atmosfera cordială şi de maximă responsabilitate în care s-a încheiat procedura de numărare a voturilor, înainte să apar în faţa adunării în calitatea mea de preşedinte al Comisiei de validare, pentru a da citire rezultatelor, colegul V. Matei m-a sfătuit de faţă cu toţi membrii comisiei să precizez de la tribună că, pe lângă numărul consilierilor nou aleşi, următorii cinci candidaţi pot fi consideraţi „membri supleanţi”, printre care şi dumnealui. Ceea ce am şi făcut! Iar asentimentul întregii adunări, după ce am supus votului rezultatele numărării, a fost exprimat printr-o majoritate covârşitoare, împotrivă fiind doar patru scriitori, printre care şi Dl Mihai Cimpoi.

Astfel, tot ce a notat V. Matei în al său proces-verbal a fost acceptat întocmai de Adunarea Generală. Deci, cine şi cui îi „fură dragostea” prin intermediul acestor rezultate? Ne este furată, de fapt, dragostea de adevăr chiar şi acum, după 20 de ani de declin constant al Uniunii Scriitorilor.Articole asemănătoare:

• Toamna patriarhului
• O adunare generală menită să detensioneze situaţia din cadrul USM
• Nicolae Manolescu a fost reales preşedinte al USR

Intraţi în orice magazin alimentar din orice sat de la noi şi veţi avea ciudata senzaţie că vă aflaţi într-un hutor din Ucraina. Nu-ţi foloseşte la nimic nici faptul că preţurile sunt indicate în lei. Multicolorele vitrine te ademenesc ştrengăreşte ca pe un cetăţean dintr-un hutor, ca pe unul cu moţ pe creştet. Toate ingredientele – de la pătrunjel la busuioc; toate tomatele – de la sucuri la pasta roşie pentru înăcrit borşul, toate gemurile – de la cel de caise la cel de mere, se fălesc glamuros că se trag din pământ ucrainesc, încât pământului natal de peste geam i se face ruşine să te privească în ochi, simţindu-se inutil.

Situaţia devine şi mai jenantă când vezi că şi măslinele, şi frunza de dafin, şi piperul negru, cuişoarele, scorţişoarele, sucul de ananas şi de mango îşi spun povestea lor de dragoste în faţa portmoneului nostru exclusiv pe ucraineşte, pe mova lor. Câtă libertate şi câte avantaje are producătorul ucrainean, dar şi câte restricţii şi dezavantaje are al nostru, dacă roadele pământului ucrainean extind harta alimentară a Ucrainei până în lunca Prutului? Cu cât e mai lung morcovul ucrainean faţă de morcovul nostru, de reuşeşte să ne pătrundă cu atâta succes în raţia alimentară?

Dar să revenim la întrebarea din titlu. Aşadar, ce caută bostanul în măr? Întrebarea ţine de un fapt concret, vă jur. În una din zilele cu blânde coline ninse, prevestitoare de roadă bogată, ale acestui ianuarie, mă aflam în unul din cele mai dragi mie sate de la Codru şi, ieşind din magazinul alimentar, tocmai începusem a discuta cu cineva pe tema morcovului ucrainesc. Şi condrumeţul meu îmi spuse că acuş ajungem în dreptul grădinii lui cutare şi are să-mi arate ceva în calitate de material ilustrativ la tema dată. Şi chiar mi-a arătat. Mi-a arătat un falnic măr crescut lângă un gard, un măr cu crengile ninse, care ţinea, şi mai ţine, destul de confortabil între aceste crengi, cam aproape de vârf, un ditamai bostan galben, mare cât să nu-l poată duce un copil. Adevărat, mărul acela avea şi câteva mere rămase neculese, dar mândria lui părea să fie bostanul. Printre crengi mai atârnau rămăşiţe din lujerele de care se folosise bostanul ca să se caţăre pe gard, iar de pe gard – ţup în copac! Mi s-a spus că mai fuseseră câţiva bostani în copac, stăpânul culegându-i pe cei mai de pe poale, iar pentru cel rămas în vârf ar fi trebuit să aducă scara, ceea ce ar fi însemnat un efort în plus… Şi-apoi se merita?

În fine, tot meditând noi în mijlocul drumului cam de ce i-ar trebui unui bostan să se caţăre într-un copac, ne-am zis că o face, neîndoielnic, în semn de protest. Protestează în numele pământului natal. În numele acestui pământ al nostru pe care chiar şi plantele târâtoare ştiu cum să facă pentru a se înălţa, depăşindu-şi condiţia de târâtoare. Şi chiar le reuşeşte de minune.Articole asemănătoare:

• De unde au apărut PLAHOTNIUC şi ULINICI?
• A murit în timp ce escorta buletine de vot
• Ce gătim ca să nu răcim

De când cu telefoanele astea mobile, trăim cu senzaţia că suntem însoţiţi pas cu pas de rude, prieteni, colegi, simple cunoştinţe. Vorbim din mers, ne ascultăm din fugă, ne alinăm durerile aflaţi la petreceri, suntem treziţi din somn ca să ni se spună noapte bună.

Dar important e că ne simţim mereu aproape, mereu împreună. Acum îmi dau seama că pentru mobilul meu vocea anului, în sensul obţinerii unor rezultate memorabile, şi nu de dragul pălăvrăgelii, a fost vocea sculptorului Tudor Cataragă. Puţin răguşit, semn că nu scăpa niciodată de praful stârnit în timpul dăltuitului şi şlefuirii pietrei, Tudor căuta să se exprime şi în cuvinte la fel de precis şi definitiv cum se exprima prin sculpturile sale. Avea obiceiul să tatoneze prin cuvinte rezistenţa viitoarelor idei turnate în bronz sau cioplite în piatră.

Dumnezeule, şi când îmi aduc aminte cu câtă însufleţire lucra la proiectul monumentului regretatului Grigore Vieru, cu câtă acurateţe căuta să justifice fiecare detaliu, planând cu tăişul instrumentelor sale între tragic, dorind să redea în acelaşi timp şi sfârşitul abrupt pe calea vieţii pământeşti a poetului, îmi dau seama că soarta lucra în acelaşi timp cu instrumentele ei sculptând destinul sculptorului însuşi. Ţinea foarte mult la maşinuţa lui roşie. Aşa îi zicea el, „maşinuţă”. Avea încredere în ea. Poate prea multă încredere. Am stat şi eu în salonul ei cu Tudor la volan. În legănatul amortizatoarelor ei am dus cu mare atenţie ultima, de bună seamă ultima, lucrare a lui Tudor Cataragă dezvelită în memoria unei personalităţi. E vorba de placa comemorativă dedicată scriitorului şi diplomatului Aurel Dragoş-Munteanu. Ideea lucrării i-a aparţinut în totalitate: un geam deschis, cu perdeaua suflată de curent, din care pleacă săgetând o pasăre. Acum peste acea fereastră deschisă, peste acea pasăre ninge lin, ninge şovăielnic. La dezvelirea acestei metafore în piatră, la sfârşit de august, în satul Buda, Călăraşi, alături de Tudor, emoţionat de parcă ar fi participat pentru prima dată la o asemenea ceremonie, stătea nu mai puţin emoţionată şi soţia Dorina.

Acum ninge acolo şi pentru ei. Ninge lin pentru Dorina şi Tudor. Iar eu strâng în pumn telefonul mobil care tace şi tace. Aş suna eu, dar nu vreau să mi se spună că Tudor s-ar afla „în afara ariei de acoperire!”. Tudor şi Dorina vor rămâne mereu în aria de acoperire a dragostei şi neuitării noastre. Dumnezeu să-i odihnească în pace.

Nicolae POPAArticole asemănătoare:

• Sculptorul Tudor Cataragă nu şi-a văzut realizat visul
• Basarabia trăieşte zile îndoliate
• Monumentul Libertăţii nu va fi edificat în aprilie 2011

Cineva credea că glumeşte când, acum un deceniu şi ceva, afirma, spre amuzamentul celor aflaţi de faţă, că unii scriitori vor rămâne în istoria literaturii doar datorită faptului că au fost fotografiaţi de Nicolae Răileanu. Observăm însă că între timp gluma capătă consistenţa unui fapt deja adeverit.

Atâtea nume păpate de gaura neagră a uitării reuşesc să reapară din când în când pe linia de plutire, nu neapărat datorită paginilor pe care le-au semnat, ci pentru că emblematicul fotograf al Uniunii Scriitorilor mai scoate câte ceva la lumina zilei din insondabilele sale arhive. Adevărul e că ochiul fotografului limpezeşte peste ani şi nedreptăţile care li se fac unor autori de certă valoare. Astfel, scriitori pe nedrept trecuţi cu vederea de cititorul tot mai grăbit, tot mai virtual, apar în faţa noastră în ipostaze dintre cele mai fireşti cu putinţă, viul din imaginile lor având puterea unei forţe magnetice pentru ochii noştri.

Şi asta pentru că Răileanu nu suferă să-i pozezi. Şi în general nu-i place când îi cere cineva să fie fotografiat. Iniţiativa trebuie să vină doar din partea lui, el văzând mai bine dintr-o parte când e omul mai viu, mai natural, mai în apele sale pentru a fi surprins anume aşa pentru memoria viitorimii. Apropo, dacă vreţi să-l jigniţi, spuneţi-i să vă imortalizeze! Aparatul din mâinile lui nu imortalizează, ci improvizează o prelungire a vieţii peste tot ceea ce se lasă mult prea uşor imortalizat.

O eventuală „Istorie în imagini a literaturii române din Basarabia” cu fotografii de Nicolae Răileanu, dacă l-ar lumina Dumnezeu pe careva să-l ajute să o editeze, ar fi în primul rând o istorie vie, făcând parte dintr-o literatură vie şi mereu necesară pentru spiritualitatea neamului nostru. Ei, dar cine dă azi suta de mii pentru tipărirea unei „Istorie a literaturii”, când şi aşa nu ajung milioanele puse în circuit pentru tipărirea avalanşei de imagini glamuroase care ne tapetează prezentul?

Oricum, în acest decembrie secătuit de medalii şi ordine, când Republica Moldova tinde să devină leagănul tuturor înţelegerilor de principiu, când, în principiu, nu se respectă niciun principiu doar de dragul principiilor, este extrem de principial să nu pozăm în faţa Maestrului Fotograf Nicolae Răileanu când îl felicităm cu ocazia împlinirii a 60 de ani. Acum şase decenii a deschis ochii pe faţa pământului pentru a ne înveşnici ca oameni mereu vii! La mulţi ani, Maestre!

Nicolae PopaArticole asemănătoare:

• Fotograful necuvintelor
• Ziua Limbii Române la Uniunea Scriitorilor din Moldova
• Grigore Vieru, mereu aproape

Borcănaşul Domnului Profesor

Domnul Profesor locuieşte undeva la Porţile Oraşului. În orice caz, mai aproape de Porţile Oraşului decât mine. Dovadă e şi faptul că în unele dimineţi, când se întâmplă să ne întâlnim în transportul urban, domnia sa deja ocupă un loc, iar eu abia urc. Săptămâna trecută, locul de lângă Domnul Profesor era liber. L-am ocupat cu plăcere. Mai ales că el m-a invitat cu un fel de nerăbdare copilărească să iau loc – mă rog, ideile acumulate în timpul nopţii trebuia să iasă neapărat la lumina zilei. Ştiam şi despre ce vom discuta până la strada Puşkin, unde coboară de obicei Domnul Profesor şi o ia la deal. Vom discuta, evident, despre politică. Despre politică pe şoptite, să nu deranjăm cumva electoratul de pe locurile vecine! Profesorul îşi ţinea pe genunchi geanta-diplomat, iar pe geantă încerca să stăpânească o sacoşă foşnitoare. Vorba e că aceasta conţinea un obiect care se tot rostogolea spre genunchii mei.

Oricum, ne-am băgat în politică, aşa, cu noaptea-n cap. Scăpăm sau nu scăpăm de comunişti? Dacă nu scăpăm, de data asta-i kaput cu noi. Apropo, Domnul Profesor nu e filolog, nici filozof, şi vorbeşte pe înţelesul tuturor. Se întreabă simplu: ce fac din Alianţa noastră ai noştri? Au înnebunit? Au de gând să-şi dea în continuare, reciproc, peste bot? Se vor mai solidariza în faţa pericolului comunist? Da, se vor solidariza, o făcui eu pe optimistul, adăugând că îşi vor  şterge unul altuia cu batistele sângele vărsat, ritualic, în campania electorală şi se vor uni din nou. Se vor uni de dragul nostru, al celor care-i împingem înainte. Dar cum Dumnezeu, a izbucnit Domnul Profesor, cum are de gând după „asta” să facă alianţă Ghimpu cu Lupu? Cum se vor împăca Lupu cu Filat, Filat cu Urecheanu, Urecheanu cu Untilă, Untilă cu cine-o mai da Dumnezeu să treacă pragul dintre democraţi? Se vor împăca paşnic, zic eu, fiindcă lumea vrea pace şi linişte. Şi dacă nu?, se cutremură el, dacă nu şi nu? Dacă nu iese din nou Alianţă, ce ne facem? Că fără Alianţă-i prăpăd! Prăpăd comunist de durată! subliniază apăsat-şoptit Domnul Profesor. De luuungă durată! subliniez eu şi mai şoptit-apăsat. Iar în vremea asta el scapă de sub control obiectul rotund din sacoşă, care se şi rostogoleşte de pe geanta-diplomat direct pe genunchii mei.

Şi am simţit ceva cald-fierbinte prin pânza pantalonilor. Da, aţi ghicit, obiectul din sacoşa Domnului Profesor era un borcănaş, unul cam de vreo juma de litru. Că o fi fost cu zeamă, că o fi fost cu borş, nu aveam de unde să ştiu. Însă a cobâlţâit ceva în el şi-am înţeles că-i „un felu-ntâi”, proaspăt luat de pe aragaz. Şi mi l-am şi imaginat pe Domnul Profesor retrăgându-se pe la amiază la catedră, unde scoate din geanta-diplomat, de printre lucrări ştiinţifice şi referate, o lingură, ceva pâine şi, poate, încă ceva, şi cum mănâncă şi el, de, ca omul; cum ia câte-o lingură din borcănaş, cum o duce la gură şi înghite, cum ia şi din pâine şi cum se uită visător, neapărat visător, prin geam la toamna de-afară.

Nicolae PopaArticole asemănătoare:

• Lupu, preşedinte pe viaţă // Scrisorile lui Buraga
• Gheorghe Bâlici // Epigrame
• Scrisorile lui Buraga: Căpiţele lui Lupu

Interviu cu Arcadie Suceveanu, candidatul care a acumulat cel mai mare număr de voturi din partea scriitorilor pentru funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova (USM)

- Stimate Arcadie Suceveanu, mai întâi să precizăm că acest interviu este realizat înainte ca Ministerul Justiţiei să dea vreo apreciere rezultatelor votării din cadrul ultimei Adunări Generale a Scriitorilor. Cum te simţi în această perioadă, când, deşi ai câştigat prin numărul de voturi, contracandidatul tău, distinsul academician Mihai Cimpoi, invocă probleme de procedură şi nu recunoaşte rezultatul alegerilor?

Atunci când mi-am depus candidatura la funcţia de preşedinte al USM, speram că voi avea parte de o competiţie democratică, echitabilă, colegială, dacă vreţi. Nici nu mi-am putut imagina că mă voi pomeni într-o situaţie atât de dificilă, atât de neordinară şi de paradoxală. În cazul în care contracandidatul meu, dl academician Mihai Cimpoi, m-ar fi devansat cu un singur vot, i-aş fi strâns mâna şi aş fi ciocnit un pahar de şampanie în cinstea victoriei sale – cu el şi cu toată lumea care l-a susţinut. Gândeam (naivul de mine!) că la fel se va întâmpla în cazul în care eu voi fi acela care va acumula mai multe voturi. Ei bine, n-a fost să fie! Când şi-au văzut înfrângerea, abia în momentul anunţării rezultatelor alegerii (89 de voturi pentru Suceveanu, 76 de voturi pentru dl Cimpoi), dl academician şi fervenţii săi susţinători au început să caute nod în papură, cum s-ar zice, invocând „vicii” de procedură. Ceea ce a urmat ţine de domeniul în care expert poate fi doar Sherlock Holmes: înscenarea unui furt de documente din biroul preşedintelui, uşi sigilate, insinuări şi ameninţări, zvonuri şi minciuni bine ticluite şi lansate opiniei publice…

Ar fi puţin să spun că mă simt inconfortabil – sunt de-a dreptul frustrat, dezamăgit şi îngreţoşat de ceea ce se întâmplă.

- Ce argumente ale colegilor scriitori te-au convins să candidezi la funcţia de preşedinte?

Scriitorii, în marea lor majoritate, demult vor o schimbare la USM. Prea e anchilozată Uniunea noastră, prea „erodată”. Eram şi rămân convins că trebuie făcută o serie de transformări urgente, majore. Ne-o cere timpul de-afară, ne obligă noile realităţi. Trăim un moment greu, de instabilitate politică şi criză economică. Uniunea Scriitorilor trebuie să fie un organism util membrilor săi, o instituţie care să le aducă beneficii concrete şi nu doar acea aură mitică «de om al scrisului». Acest lucru nu se poate obţine decât prin programe, prin aplicarea unor proiecte culturale şi manageriale, prin atragerea unor fonduri private.

Mi-am asumat rolul de foiţă de turnesol. Vroiam să mă conving ce vor cu adevărat scriitorii. Prin cele 89 de voturi ce mi le-au acordat, s-a văzut că cei mai mulţi dintre ei doresc schimbarea.

- Crezi că „ţi-ai aprins paie în cap”, acceptând să vii în fruntea Uniunii?

Foarte mulţi colegi mă susţin şi mă încurajează în această acţiune. Dar sunt mulţi şi din cei care resimt o eventuală plecare a dlui Cimpoi de la conducerea USM ca pe un dezastru naţional. Unul dintre aceştia scria în „Literatura şi arta” că „niciunul dintre noi – nu că n-ar putea! – n-are dreptul să-i ia, deocamdată, locul”. Altul scrie, tot în această revistă, că la USM a avut loc „un puci”. Aşadar, iată-mă şi organizator de puci, atentator naţional, „complotând” împotriva dlui Mihai Cimpoi.

Regret mult că această Adunare generală ordinară, organizată, ce-i drept, foarte prost, a degenerat într-o babilonie scandaloasă. Acum nici nu mai ştiu ce-ar trebui să fac: să mă autoculpabilizez, să mă simt vinovat că am acumulat mai multe voturi? Şi eu, şi dl academician ne-am aflat în condiţii egale. Domnia sa a avut posibilitatea să câştige alegerile. Dacă nu le-a câştigat, ar trebui să-l pună serios pe gânduri acest lucru. Îl asigur că adevărata pricină se află în altă parte, nu neapărat în „impertinenţa” mea de a-l fi concurat la această funcţie.

- Cum se împacă Arcadie Suceveanu, poetul, cu această umilitoare ipostază de a fi contestat pe motive procedurale?

După cum spuneam, nu pot scăpa de sentimentul că am fost umilit, într-un fel chiar dezonorat. Victoria mea în alegeri a fost împinsă în ridicol şi derizoriu. De parcă nu am trăi în democraţie, în secolul XXI, ci în feudalism. Imaginaţi-vă că rezultatele alegerilor erau în favoarea contracandidatului meu – credeţi că mai apăreau „erori de procedură”? Fiţi siguri că nu, totul era să fie OK.

- De mai mulţi ani scriitorii pledează pentru Schimbare, pentru o schimbare în plan social-politic a Republicii Moldova, dar şi pentru o schimbare în mai bine a modului de funcţionare a USM. Acum se poate spune că la USM s-a produs Schimbarea?

Nu, încă nu a avut loc Schimbarea. Adevărata Schimbare abia urmează să se producă. Ea va include mai multe componente de ordin organizatoric, administrativ, social. Iată câteva dintre ele.

Restructurarea reală şi eficientă a USM reclamă măsuri radicale, măsuri pe care nu le poate lua decât un executiv de profesionişti, dinamic şi reformator. De aceea, pledez pentru crearea unui Comitet Director format din 5-7 membri activi ai Consiliului, care să asigure, alături de preşedinte, conducerea efectivă a USM.

Noua conducere va adopta o politică de austeritate vizavi de administrarea şi distribuţia surselor de venit ale instituţiei. Nu vom admite irosirea fondurilor prin efectuarea de cheltuieli neregulamentare. Cheltuielile de protocol vor fi reduse la minimum.

Se va institui o Comisie socială ce va examina periodic cererile de ajutoare sociale, solicitările privind cazurile de boală sau de deces, va stabili cuantumul şi distribuirea ajutoarelor după criterii echitabile şi transparente.

Departamentul relaţii cu publicul va crea un fond financiar din sponsorizări şi subvenţii în vederea remunerării scriitorilor participanţi la întâlnirile cu cititorii.

Vom iniţia un program de burse de creaţie acordate de USM unor scriitori angajaţi în proiecte literare de anvergură. Anual, Consiliul  va decide acordarea unui număr de 4-5 burse unor scriitori de valoare, nu neapărat pensionari, dar care realizează un venit lunar mai mic de 1500 de lei.

- Actualmente deţii şi funcţia de preşedinte al Filialei Chişinău a Uniunii Scriitorilor din România, fiind ales de către membrii USR din Republica Moldova. Aşadar, cunoşti foarte bine mecanismul de funcţionare a breslei scriitoriceşti de la Bucureşti. Ce nu funcţionează la noi la fel de bine precum funcţionează la USR?

Situaţia în care se află USR diferă sub mai multe aspecte de cea a Uniunii noastre. Patrimoniul ei este mai bogat, sursele de venit sunt mult mai importante. Scriitorii din România au în proprietatea lor un hotel, un cazino, o casă de creaţie la Neptun etc. Activitatea financiară a USR este transparentă, bugetele anuale şi semestriale sunt discutate şi adoptate la şedinţa Comitetului Director, apoi sunt adoptate de către Consiliu. De asemenea, Consiliul alocă din buget sumele necesare pentru întreţinerea revistelor literare. O Comisie socială acordă ajutoare sociale scriitorilor aflaţi în dificultate, într-un mod bine organizat, sistematizat. Toate acestea şi încă multe altele trebuie preluate şi aplicate cât mai eficient în viaţa şi activitatea instituţiei noastre.

- Ai de gând să reacţionezi cumva la calomniile ce se aduc în legătură cu obţinerea unui rezultat atât de favorabil (13 voturi avans la preşedinţie)? Sau singura reacţie, poeticeşte vorbind, ar fi doar reacţia propriei inimi în propriul trup?

Rezultatele, adică numărul celor care m-au votat, vorbesc de la sine. Pentru mintea celor lucizi şi nepărtinitori, bineînţeles. Cât despre „propria inimă”, prin multe cazne şi cutremure mai trece ea în aceste zile, sireaca…

- În ce măsură eşti încurajat de susţinerea Consiliului nou-ales?

Spre marea mea bucurie, Adunarea generală a ales un Consiliu competent, compus din personalităţi puternice. Pentru un preşedinte ce îşi doreşte să facă mai multe schimbări, un asemenea Consiliu e o adevărată şansă.

-  Mai revii la poezie în ultimele zile?

Văzându-mă în jalnica ipostază de funcţionar frustrat şi dezonorat, confiscat de problemele cotidianului (atât de insignifiante, din punctul ei de vedere), poezia m-a părăsit în aceste zile. La plecare, am citit în ochii ei mult reproş şi o imensă milă. Dar am surprins în ei şi umbra unei luminiţe ascunse, ce mă face să cred că se va reîntoarce…

Interviu de Nicolae PopaArticole asemănătoare:

• Victoria lui Pyrrhus // RUPEREA RÂNDURILOR
• Toamna patriarhului
• Doza de optimism cu Nicolae Popa: Minciunile Ninei Josu

Azi toată lumea e predispusă să se împrăştie prin lume şi a venit timpul să reevaluăm cu toată seriozitatea importanţa legăturilor noastre cu lumea, stabilite de cei plecaţi.

Mai ales când e vorba de plecări dramatice, când doar statutul de refugiat mai putea salva familia de deportări spre îngheţurile veşnice. Însă tăvălugul represaliilor pe criterii de clasă, venit peste noi după 28 iunie 1940, nu a însemnat neapărat şi dezrădăcinări totale, cum şi-ar fi dorit torţionarii. Astăzi, istoria se răzbună prin copiii şi chiar prin pruncii de atunci. Se răzbună prin copilul Paul Goma, prin pruncul Adrian Păunescu, prin pruncul ce avea să devină coleg de breaslă al acestora, dar şi un important diplomat, Aurel Dragoş Munteanu.

Placă comemorativă, consacrată lui Aurel Dragoş Munteanu

Doamna Sofia, mama lui Aurel Dragoş Munteanu, a fost una din învăţătoarele şcolii interbelice care a ştiut cum să-i înveţe carte românească pe elevii din satul Buda, Călăraşi, fostul judeţ Lăpuşna, în aşa fel încât să se adeverească afirmaţia că patru clase româneşti bat zece clase sovietice. Tatăl meu, de-o pildă, unul dintre elevii doamnei Sofia, i-a fost recunoscător toată viaţa pentru că, vorba lui, „m-a făcut om încă de mititel”. Şi asta chiar dacă soarta familiei Munteanu avea să fie una din cele mai zbuciumate. Într-o notă cutremurătoare, lăsată de Aurel Dragoş Munteanu, pe 17 aprilie 1994, citim următoarele: „Destin de exilaţi. Fratele meu, Dragoş, mort la Buzău. Mormântul distrus în război. Tatăl meu mort la Recaş, în ian. 1947. Mormânt amestecat de timpuri vitrege. Unchiul Vasile, mort la Târgovişte în 1993. Mama la Washington, 14 aprilie 1994.” Între timp, traiectoria vieţii scriitorului poate fi reconstituită după următorul itinerar biografic, „cartografiat” după www.marileiubiri.org.

Scriitorul şi exilul

În 1964 absolvă Facultatea de Litere şi devine asistent la Catedra de Literatură din Oradea. Publică volumul de povestiri „După-amiaza neliniştită”. În 1968 pleacă la Bucureşti. În august, devine membru PCR împreună cu doi prieteni basarabeni, Paul Goma şi Adrian Păunescu. Se afirmă ca ziarist şi critic literar, publică un roman şi o culegere de eseuri.

În 1970–1971, împreună cu Adrian Păunescu, face un stagiu de un an pentru scriitori la Universitatea din Iowa (SUA), cu o bursă Fullbright. Călătoreşte în Statele Unite de mai multe ori, precum şi în multe ţări europene, apoi în Rusia şi Asia, prin diverse schimburi culturale. Stă o lună în India (1974) de a cărei cultură se îndrăgosteşte ca Mircea Eliade, pe care l-a întâlnit la Chicago. La Paris l-a întâlnit pe Cioran. În 1977 îi apare ultimul roman publicat în timpul vieţii, „Marile Iubiri”, după care începe să fie persecutat de regimul comunist. În anii 1980, învaţă ebraica la cursurile „Talmud Torah” şi aramaica. Citeşte şi studiază evangheliile în limba vorbită zilnic de Iisus Hristos.

În 1987 lui Aurel Dragoş Munteanu i se ia dreptul la semnătură după ce scrie un articol despre Mircea Eliade, iar securitatea începe o campanie de urmărire şi intimidare. Îşi dă demisia din PCR (1988) şi scrie o serie de proteste care au fost difuzate la „Europa Liberă” şi „Vocea Americii”. În consecinţă, îşi pierde slujba de la „Luceafărul”. I se acordă statutul de refugiat în SUA în vara lui 1989. Era pregătit să plece cu toată familia în ianuarie 1990, însă evenimentele din decembrie 1989, datorită calităţii sale de oponent al regimului comunist, fac să fie chemat la Televiziune. Devine membru al CFSN şi este numit preşedinte al Radioteleviziunii Române Libere, precum şi purtător de cuvânt al guvernului provizoriu. În februarie demisionează imediat ce se întoarce dintr-o vizită în Germania, în timpul căreia FSN a fost transformat în partid. În martie este numit ambasador la ONU. În august 1990 devine preşedintele Consiliului de Securitate ONU.

Aurel Dragoş Munteanu, la primirea R. Moldova în ONU

În martie 1992, Aurel Dragoş Munteanu participă nemijlocit la primirea Republicii Moldova în Organizaţia Naţiunilor Unite, moment în care i s-a rezervat în mod simbolic un loc la masa ce reprezenta pământul său natal, alături de primul preşedinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur, şi ministrul de Externe, Nicolae Ţâu. Într-un interviu pentru „Lumea liberă”, întrebat ce sentimente a avut în momentul în care drapelul tricolor al Republicii Moldova a fost înălţat pe un catarg în faţa clădirii Organizaţiei Naţiunilor Unite, Aurel Dragoş Munteanu a răspuns: „Eu o să-mi închei curând misiunea la Naţiunile Unite, până acum noi am reprezentat Moldova în toate demersurile sale la Naţiunile Unite. Până la admitere şi la admitere, nu au existat două delegaţii, am fost una. Noi suntem Moldova şi România, sunt mândru de aceasta, este o pagină de istorie pe care neamul nostru a înscris-o în faţa întregii comunităţi internaţionale…”

Aurel Dragoş Munteanu a decedat în dimineaţa zilei de 30 mai 2005, după o suferinţă de doi ani. Ultimele sale cuvinte au fost „Mareţie… Grandoare” pe care le-a rostit de trei ori. Slujba de înmormântare a fost oficiată de părintele Gheorghe Calciu la biserica “Sfânta Cruce” din Virginia şi se odihneşte la Washington D.C., alături de mama care l-a născut pe 16 ianuarie 1942 în satul Buda, fostul judeţ Lăpuşna, într-o casă care actualmente este sediul bibliotecii ce îi poartă numele şi pe al cărei perete la sfârşit de august i-a fost dezvelită o placă comemorativă, executată cu mult har de sculptorul Tudor Cataraga.

Oaspeţi de onoare în satul Buda, Călăraşi

Prezent la ceremonia de dezvelire, Dl Mircea Snegur, Primul Preşedinte al R.Moldova, a ţinut să precizeze că anume datorită aflării lui A. D. Munteanu în calitatea sa de Ambasador al României la ONU, delegaţia venită de la Chişinău pentru a obţine recunoaşterea Independenţei R. Moldova simţea că are „un sprijin foarte serios la spate, o susţinere reală în toate demersurile necesare”. Printre oaspeţii de onoare ai satului au mai fost prezenţi Excelenţa sa Marius Lazurca, Ambasadorul României la Chişinău; Andrei Popov, viceministru al Afacerilor Externe şi al Integrării Europene; Gheorghe Postică, viceministru al Culturii; Arcadie Suceveanu, vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor; ex-prim-ministrul Ion Sturza, care a avut generozitatea de a le acorda cititorilor bibliotecii un lot de carte şi două calculatoare; Ion Mămăligă, preşedintele Asociaţiei Transportatorilor Privaţi ş.a.
Se poate spune că în cazul familiei Munteanu istoria reuşeşte să se răzbune pe propriile nedreptăţi, readucându-l pe Aurel-Dragoş Munteanu acasă, fie şi printr-un gest simbolic, însă cu atât mai autentic datorită emoţionantei coparticipări a tuturor celor care preţuiesc din inimă valorile ce îşi trag rădăcinile din acest pământ.

Texte foto: Primul preşedinte al RM, Mircea Snegur, şi Marius Lazurca, Ambasador al României în R, Moldova, la dezvelirea plăcii comemorative consacrate lui Aurel Dragoş Munteanu (autor, sculptorul Tudor Cataraga).

Ex-premierul RM Ion Sturza, viceministrul MAEIE Andrei Popov şi viceministrul Culturii Gheorghe Postică la ceremonia de inaugurare a plăcii memoriale de pe casa lui Aurel Dragoş Munteanu, în care e amplasată biblioteca satului Buda, Călăraşi.Articole asemănătoare:

• Nicolae Popa: Întoarcerea acasă a lui Aurel Dragoş Munteanu
• Bustul lui Adrian Păunescu ar putea completa Aleea Clasicilor din Chişinău
• Bustul lui Adrian Păunescu, dezvelit pe Aleea Clasicilor

Azi toată lumea e predispusă să se împrăştie prin lume şi a venit timpul să reevaluăm cu toată seriozitatea importanţa legăturilor noastre cu lumea, stabilite de cei plecaţi. Mai ales când e vorba de plecări dramatice, când doar statutul de refugiat mai putea salva familia de deportări spre îngheţurile veşnice. Însă tăvălugul represaliilor pe criterii de clasă, venit peste noi după 28 iunie 1940, nu a însemnat neapărat şi dezrădăcinări totale, cum şi-ar fi dorit torţionarii. Astăzi, istoria se răzbună prin copiii şi chiar prin pruncii de atunci. Se răzbună prin copilul Paul Goma, prin pruncul Adrian Păunescu, prin pruncul ce avea să devină coleg de breaslă al acestora, dar şi un important diplomat, Aurel Dragoş Munteanu.

Placă comemorativă, consacrată lui Aurel-Dragoş Munteanu

Doamna Sofia, mama lui Aurel Dragoş Munteanu, a fost una din învăţătoarele şcolii interbelice care a ştiut cum să-i înveţe carte românească pe elevii din Buda, Călăraşi, fostul judeţ Lăpuşna, în aşa fel încât să se adeverească afirmaţia că patru clase româneşti bat zece clase sovietice. Tatăl meu, de-o pildă, unul dintre elevii doamnei Sofia, i-a fost recunoscător toată viaţa pentru că, vorba lui, „m-a făcut om încă de mititel”. Şi asta chiar dacă soarta familiei Munteanu avea să fie una din cele mai zbuciumate. Într-o notă cutremurătoare, lăsată de Aurel Dragoş Munteanu, pe 17 aprilie 1994, citim următoarele: „Destin de exilaţi. Fratele meu, Dragoş, mort la Buzău. Mormântul distrus în război. Cotu-Ciorii: mama & Tata. Tatăl meu mort la Recaş, în ian. 1947. Mormânt amestecat de timpuri vitrege. Mama & eu: Recaş, Luna, Poiana, Cluj, Oradea, Bucureşti, New York, Washington D.C. Unchiul Vasile, mort la Târgovişte în 1993. Mama la Washington, 14 aprilie 1994.” Între timp, traiectoria vieţii scriitorului poate fi reconstituită după următorul itinerar biografic, „cartografiat” după www.marileiubiri.org.

Scriitorul şi exilul

În 1964 absolvă Facultatea de Litere şi devine asistent la Catedra de Literatură din Oradea. Publică volumul de povestiri „După-amiaza neliniştită”. În 1968 pleacă la Bucureşti, în timp ce România se opunea invaziei Cehoslovaciei. În august, devine membru PCR împreună cu doi prieteni basarabeni, Paul Goma şi Adrian Păunescu. Se afirmă ca ziarist şi critic literar, publică un roman şi o culegere de eseuri. În 1970–1971, împreună cu Adrian Păunescu, face un stagiu de un an pentru scriitori la Universitatea din Iowa (SUA), cu o bursă Fullbright; printre absolvenţii programului se numără şi celebra scriitoare americană Flannery O’Connor.
Călătoreşte în Statele Unite de mai multe ori, precum şi în multe ţări europene, apoi în Rusia şi Asia, prin diverse schimburi culturale. Stă o lună în India (1974) de a cărei cultură se îndrăgosteşte ca Mircea Eliade, pe care l-a întâlnit la Chicago. La Paris l-a întâlnit pe Cioran. În timpul verii, locuieşte la Casa Scriitorilor din Mogoşoaia. În 1977 îi apare ultimul roman publicat în timpul vieţii „Marile Iubiri”, după care începe să fie izolat de regimul comunist, care nu agrea legăturile sale strânse cu intelectualii, preoţii şi călugării ce se opuneau regimului. În anii 1980, învaţă ebraica la cursurile „Talmud Torah” şi aramaica. Citeşte şi studiază evangheliile în limba vorbită zilnic de Iisus Hristos.

În 1987 lui Aurel-Dragoş Munteanu i se ia dreptul la semnătură după ce scrie un articol despre Mircea Eliade, iar securitatea începe o campanie de urmărire şi intimidare. Îşi dă demisia din PCR (1988) şi scrie o serie de proteste care au fost difuzate la „Europa Liberă” şi „Vocea Americii”. În consecinţă, îşi pierde slujba de la „Luceafărul”. I se acordă statutul de refugiat în SUA în vara lui 1989. Era pregătit să plece cu toată familia în ianuarie 1990, însă evenimentele din decembrie 1989, datorită calităţii sale de oponent al regimului comunist, fac să fie chemat la Televiziune. Devine membru al CFSN şi este numit preşedinte al Radioteleviziunii Române Libere, precum şi purtător de cuvânt al guvernului provizoriu. În februarie demisionează imediat ce se întoarce dintr-o vizită în Germania, în timpul căreia FSN a fost transformat în partid. În martie este numit ambasador la ONU. În august 1990 devine preşedintele Consiliului de Securitate ONU, aceasta fiind perioada când Irakul a agresat Kuweitul. Munteanu a negociat cinci rezoluţii ONU fără niciun vot negativ. Ca urmare, Kuweitul este eliberat de alianţa Naţiunilor Unite (1991).

Aurel-Dragoş Munteanu, la primirea R. Moldova în ONU

În martie 1992, Aurel Dragoş Munteanu participă nemijlocit la primirea Republicii Moldova în Organizaţia Naţiunilor Unite, moment în care i s-a rezervat în mod simbolic un loc la masa ce reprezenta pământul său natal, alături de primul preşedinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur, şi ministrul de Externe, Nicolae Ţâu. Într-un interviu pentru „Lumea liberă”, întrebat ce sentimente a avut în momentul în care drapelul tricolor al Republicii Moldova a fost înălţat pe un catarg în faţa clădirii Organizaţiei Naţiunilor Unite, Aurel-Dragoş Munteanu a răspuns: „Eu o să-mi închei curând misiunea la Naţiunile Unite, până acum noi am reprezentat Moldova în toate demersurile sale la Naţiunile Unite. Până la admitere şi la admitere, nu au existat două delegaţii, am fost una. Noi suntem Moldova şi România, sunt mândru de aceasta, este o pagină de istorie pe care neamul nostru a înscris-o în faţa întregii comunităţi internaţionale…”

Aurel-Dragoş Munteanu a decedat în dimineaţa zilei de 30 mai 2005, după o suferinţă de doi ani. Ultimele sale cuvinte au fost „Mareţie… Grandoare” pe care le-a rostit de trei ori. Slujba de înmormântare a fost oficiată de părintele Gheorghe Calciu la biserica „Sfânta Cruce” din Virginia şi se odihneşte la Washington D.C., alături de mama care l-a născut în ianuarie 1942 în Buda, Călăraşi, într-o casă în care actualmente se află biblioteca ce îi poartă numele şi pe al cărei perete duminică, 29 august, a fost dezvelită placa comemorativă, executată de sculptorul Tudor Cataraga pe care va sta scris: „În această casă s-a născut scriitorul şi diplomatul Aurel-Dragoş Munteanu (1942– 2005)”. Uite că istoria reuşeşte uneori să se răzbune pentru propriile nedreptăţi.Articole asemănătoare:

• Întoarcerea acasă a lui Aurel Dragoş Munteanu
• Liviu Damian – un glas în pustiu?
• Aurel Scobioală, comemorat cu prilejul aniversării a 70-a

Nu s-a scurs decât un an, însă uitarea pare să fi trecut peste noi ca un ştergător de parbriz. Aşadar, acum un an, afară era tot luna august. Rezultatele alegerilor generate de revolta din 7 aprilie erau deja cunoscute, Alianţa pentru Integrare Europeană era ca şi constituită şi toată lumea (necomunistă) respira uşurat, la unison cu cei ajunşi cu zile la capătul „coridorului morţii”.

De fapt, ne simţeam ieşiţi cu toţii dintr-un coridor lung şi întortocheat. În ce mă priveşte, treceam printr-o stare de jenă, totuşi, care mi se părea a fi o jenă colectivă, legată de faptul că ziarele prea se întrecuseră în a-l trata pe Marian Lupu ca pe un „trimis” al lui Voronin. Aproape că nu era zi de la Dumnezeu în care să nu fi fost descrisă o combinaţie, analitică, din care reieşea cu precizie astrologică o monstruoasă coaliţie a acestuia cu comuniştii. Previziunile s-au retras în ceaţă abia când s-a demonstrat exact ceea ce trebuia demonstrat: deşi PDM şi PCRM aveau împreună suficiente voturi pentru a alege un preşedinte, Marian Lupu a continuat să susţină în mod firesc aceeaşi cauză ca şi în campania electorală, optând pentru decomunizarea societăţii. Şicanele ce i s-au adus au rămas doar şicane, adică un fel de figuri de stil aplicate mai mult în suflet decât în figură. Totuşi eu n-am putut să nu-l întreb pe un ziarist foarte apreciat, poate şi pentru faptul că e un ziarist-sufletist, de la cel mai important cotidian de la noi, ce au de zis acum cei care l-au tot scăldat pe Lupu în toate albiile, când, uite, anume datorită voturilor aduse de el, se produce mult-visata Schimbare? Şi ştiţi ce mi-a răspuns? „Păi, dacă nu lua atâta cafteală de la noi, precis că se ducea înapoi în braţele lui Voronin!”. Ca să vezi! Iar mie îmi scăpase acest rol al presei de a căfti liderii politici pentru a-i ţine pe propriile baricade.

Şi Lupu continuă să stea pe o baricadă unde ia cafteală şi din faţă şi din spate. Pentru cei de stânga e prea de dreapta, pentru cei de dreapta e prea de stânga. Dar şi mai degradant e că pe contul său se încearcă a se face un transfer de imagine negativă acumulată sub regimul Voronin către actuala Alianţă de guvernământ. Cine? Mocanu se plânge că e urmărit? Se pare însă că a fost urmărit mai întâi de toate Marian Lupu pas cu pas, până când urmăritorii s-au convins că între el şi omul de afaceri Vlad Plahotniuc s-a legat o anumită relaţie de amiciţie. Şi în clipa asta s-au şi deschis ecluzele marilor acumulări de resturi menajere, ţinute cu străşnicie să nu deverseze înainte de vreme de barajul roşu. Sub pretextul că Plahotniuc ar vrea să se implice în politică, este atacată o personalitate politică. Ca şi cum cei care atacă – tot oameni de afaceri şi ei – nu s-ar implica cu aceasta în modul cel mai direct în politică. În acest sens, încă nu se ştie cine e adevărata victimă a fărădelegilor regimului Voronin şi cine se autovictimizează! Personal, cred că Lupu e doar o victimă colaterală, principala victimă fiind Alianţa.

De data aceasta, cafteala s-ar putea să nu mai aibă efectul de data trecută. Prăjinile au început a bate nucii prea devreme. În august din nuci sare iodul, în loc să cadă nuci coapte la miez.Articole asemănătoare:

• Diacov: „Plahotniuc a finanţat PDM; Lupu: „Diacov nu ştie de bani”
• Mihai Ghimpu: „În scandalul din jurul lui Vladimir Plahotniuc trebuie să-şi expună poziţia judecata”
• Scrisorile lui Buraga: Căpiţele lui Lupu

Încet-încet, ne dăm seama că situaţia e şi mai complicată decât cum o complică cei ce sunt aşi în a complica totul în jur. În douăzeci de ani de independenţă, ne-am democratizat într-un asemenea hal, încât nu am lăsat nici măcar o singură dată să decidă cetăţenii, prin „da” sau „ba”, cum să procedeze pentru a ieşi din impas. Şi asta în ciuda faptului că ne-a cam aşteptat la fiecare pas câte-un impas.

Ne simţim deja ca intraţi (cu burta) în Europa şi omuleanul nostru încă nu pricepe ce-i acela referendum, fiindcă n-a văzut şi n-a mâncat aşa ceva la viaţa lui. Hai-hai, să nu ajungem la ziua în care să-i cerem Curţii Constituţionale permisiunea de a organiza un referendum care să ne spună dacă moldovenii au dreptul sau nu să participe la referendum!

Adevărul e că chemările tot mai disperate ale comuniştilor de a nu participa la referentum conţin mai mult interdicţii milităreşti decât îndemnuri logice şi de bun-simţ. „Nu vă apropiaţi de urne! Nu pronunţaţi nici da, nici nu! Gura-nchisă!” Ai impresia că pe 5 septembrie aceştia vor insista ca populaţia să rămână închisă în casă, cum li se cere cetăţenilor ruşi în aceste zile de coşmar când Rusia arde, iar Onişcenko se piaptănă! Ca şi cum nici nu ar fi vorba, în cazul nostru, de posibilitatea ca întreg poporul să-şi aleagă un preşedinte, ci de posibilitatea ca preşedintele să-şi aleagă poporul – după strălucirea ochilor, să zicem, sau a buzelor.

Iar în atâta „niet i niet!” observăm lucruri mult mai îngrijorătoare. Începe să devină tot mai clar că nu se vrea referendum mai ales pentru ca nu cumva populaţia R. Moldova să descopere uimită cât de uşor se pot rezolva nişte probleme pe care legislatorii nici nu vor, de fapt, să le rezolve. Referendumul presupune un surplus de democraţie. „Ei, da’ ni trebu nouî asta?” Se aud şi la Bălţi, şi la Comrat, dar mai ales la NIT, temeri cu rezonanţă aproape apocaliptică despre ce s-ar putea întâmpla dacă după acest referendum ar mai urma unul, şi încă unul, şi tot aşa, până când se va ajunge să fie acceptat şi un referendum referitor la intrarea Moldovei în NATO. Culmea e că temerea exprimată e atât de mare, încât lasă impresia că s-ar cunoaşte deja răspunsul! Mai mult decât atât: par să fie cunoscute răspunsurile populaţiei în cadrul tuturor referendumurilor viitoare. Altfel cum să-ţi explici bocetele celor ce se dau drept propovăduitori pe timp de ciumă?

Totodată, să recunoaştem şi noi că de data asta ne va fi greu. Tocmai pentru că e prima dată, nu? Ca la 18 ani când îţi bagi pentru prima dată-n urnă votul! Aşa-i prima dată-n toate! Te zăuşeşti văzând că poţi fi aşa de liber, încât îţi poţi hotărî singur soarta!Articole asemănătoare:

• „Eu cu cine votez?”
• Kaghebiştii şi lingviştii // Scrisorile lui Buraga
• Scrisori din casa de nebuni: Poporul merită întrebări mai complicate

Nu cumva începem a ne sminti? Inclusiv în sensul în care sminteală înseamnă şi înstrăinare de credinţă? În orice caz, o umbră de sminteală se lăţeşte deja peste oraş de pe glamuroase panouri publicitare, menite parcă să blocheze cerul. Între noi şi Bunul Dumnezeu se interpun acum chipuri proaspăt convertite la canoanele publicităţii stradale. Descoperim uimiţi că înalta camilafcă a mitropolitului Vladimir poate fi şi un accesoriu de reclamă, în timp ce dantura cu „strunguliţă” a bărbatului în civil de alături, dimpotrivă, e antireclamă curată. În fine, ni se sugerează că noi, credincioşii, şi cu atât mai mult preoţii, nici nu se cade să ne dăm cu părerea despre aceste fenomene bizare, deoarece „fiecare trebuie să se conformeze deciziilor Sinodului”.

Iar şedinţele sinodale, după cum ni se aminteşte, se convoacă sub oblăduirea Duhului Sfânt. În acest sens, Mitropolia Moldovei, când a dat dezlegare la implicare directă în politică a parohiilor pe care le păstoreşte, nu a făcut-o sub oblăduirea Moscovei, cum bârfeşte presa, ci sub oblăduirea Duhului Sfânt, fireşte. Tot ce mai putem face noi, ca smeriţi creştini, când suntem puşi în situaţia de a fi cu un ochi la icoane şi cu altul la reclame, e să nu ne smintim cu totul. Să nu confundăm reclamele cu icoanele. Şi nici icoanele cu reclamele! Să avem tăria de a crede că Duhul Sfânt are grijă şi de noi, de fiecare în parte, ca să ne scape de rătăciri, cum nu se poate să nu aibă grijă de a-i feri de rătăciri mult mai grave şi pe membrii Sinodului.

La o primă dezmeticire, ne dăm seama că dihonia a pornit de la faptul că nedreptăţitul de către regimul comunist Valeriu Pasat şi-a propus să participe la alegerile anticipate în calitate de lider de partid. Trebuia să se găsească numărul necesar de semnături pentru ca acest partid să fie înregistrat în calitate de concurent electoral. De aici şi graba cu referendumul despre introducerea „Bazelor ortodoxiei” în şcoli, fără să vedem şi noi, ca părinţi sau bunei, conţinutul manualului din care vor învăţa copiii şi nepoţii noştri, precum şi gradul de pregătire didactică al celor ce vor preda acest obiect. Devine tot mai clar că a fost nevoie de referendum pentru a aduna semnături de un partid. Dar iată că dl Mereuţă i-a şi cedat dlui Păsat cârma partidului său, şi nu mai e nevoie de niciun fel de semnături. Şi dacă-i aşa, mai era nevoie de atâta ghivoltă? Poftim, Partidul „Umanist”, şi nu numai acesta, poate promova în voie ideea introducerii religiei în şcoală. Iar biserica nu are decât să susţină şi să încurajeze această idee indiferent de unde ar veni ea. Pentru atâta lucru nu era neapărat nevoie să implice Sinodul şi Duhul Sfânt.

Sau totul s-a făcut în semn de blagoslovire cerească a implicării directe în politică a Mitropoliei Moldovei care, sprijinind un partid anume, devine în mod evident concurent electoral pentru celelalte partide. Au existat şi până acum preoţi-deputaţi, avem şi preoţi-primari, dar fiecare s-a implicat în politică pe cont propriu, biserica parohiei fiind deschisă pentru toţi. La fel şi preoţii care şi-au îndemnat enoriaşii să îi voteze pe comunişti în timp ce aceştia îl ţineau după gratii pe acelaşi Valeriu Păsat. Se poate admite că o făceau pe cont propriu, căci nu a existat vreo directivă sinodală în acest sens.

De data asta însă, slujirea unui singur partid de către Mitropolia Moldovei îi va îndepărta de la ea pe şi mai mulţi ortodocşi, făcându-i să treacă, în cel mai bun caz, la Mitropolia Basarabiei, dacă nu cumva se vor sminti cu totul, lepădându-se de ortodoxie şi devenind sectanţi. Ce i?p??tan?ă vai?ei avea atunci c vîntr-un sa? nişte copii vor studia, obligatoriu, „Bazele ortodoxiei”, în timp ce maturii aceluiaşi sat nu vor mai trece pe la biserică deoarece nu vor avea ochi să îl vadă pe slujitorul altarului care va fi şi slujitorul unui partid concurent, chemarea Domnului fiind înăbuşită de chemările mereu stringente ale partidului?Articole asemănătoare:

• Jocul de-a ortodoxia geopolitică // Doza de optimism cu Nicolae Popa
• Cruciada Mitropoliei
• Biserica română din Hagi-Curda funcţionează absolut legal

Dacă se întâmpla să-l întrebi cu ceva timp în urmă pe un ditamai om serios, a cărui moralitate ţi se părea ireproşabilă, tot el mai având şi bunici deportaţi, că de ce s-a dat cu comuniştii, cu cei care au decimat milioane de oameni, care au distrus biserici şi s-au dedat atâtor fărădelegi întrecându-se în a potlogări prin toată Europa de Est şi prin lume, cel întrebat se făcea străveziu la faţă de puritate interioară şi-ţi răspundea mirându-se de nepriceperea ta: „Păi, aiştia-s altfel de comunişti, dom’le! Ce, nu ştiai?”. A-ha! Carevasăzică, altfel de! Se numesc tot comunişti, idolul lor e tot Lenin, simbolurile – tot seceră şi ciocan pe un drapel de culoarea sângelui vărsat, însă ei sunt, vezi bine, altfel de! Şi s-au lăsat mult prea mulţi îmbrobodiţi anume de această imagine… altfel-de-istă.

Dacă ne gândim mai bine, însăşi ideea renaşterii naţionale, în măsura în care aceasta încă mai pâlpâia cu adevărat în stafful PePeCeDeului după două mii unu, s-a lăsat în cele din urmă vrăjită de pretenţia comuniştilor de a fi altfel decât cum sunt comuniştii în general. Nicio mişcare naţională trezită la viaţă de către Fronturile Populare din fostele republici sovietice nu a sfârşit-o atât de frumos îmbrobodită. Felul cum au fost „păpaţi” politic mult prea înfocaţii patrioţi români-basarabeni rămaşi în preajma mereu rezistentului Iurie Roşca, fraternizând cu comuniştii încă de la debarcarea guvernului Sturza, pare să fie de asemenea rezultatul insistenţei cu care era întreţinută ideea că aceştia sunt altfel de comunişti.

Adevărat, odată cu respingerea de către Voronin a bine cunoscutului Plan Kozak, fie şi sub presiunea tot mai ameninţătoare a manifestanţilor, imaginea comuniştilor chiar începuse a se îmbunătăţi. Ca să nu mai zicem de nimburile pe care unii începuseră să le salte pe capetele comuniştilor odată cu primele îmbrăţişări Băsescu-Voronin, când cel mai patriotic săptămânal de la noi titra pe prima pagină: „De la Împăratul Traian la Vladimir Voronin”. Dacă ne amintim de toate acestea, plus faptul că se vorbea la tot pasul de vectorul european al RM, acum înţelegem de ce partidul comuniştilor reuşise să atragă de partea sa un important număr de tineri specialişti în diferite domenii, care s-au şi pomenit în funcţii destul de înalte.

La un moment dat chiar se credea că Voronin va merge pe linia „umanizării” imaginii comuniştilor până la schimbarea denumirii partidului, făcându-i pe comunişti să nu mai fie… comunişti. Iluzii deşarte! Iluzionistul era într-o formă perfectă, reuşind să-i prostească pe toţi, de la Cobusca şi până hăt la Bruxelles. Acum oricine îşi dă seama că o adevărată „schimbare la faţă” a comuniştilor ar fi însemnat mai întâi de toate ca actuala Comisie Cojocaru să fi fost creată anume la insistenţa lor, ei fiind cei mai interesaţi să se debaraseze de propriul trecut. S-a întâmplat, însă, tocmai invers. Prin protestele lor împotriva activităţii acestei comisii, au demonstrat că sunt, de fapt, susţinători aprigi ai crimelor regimului totalitar comunisto-stalinist. Au demonstrat că nu au cum să fie altfel de ceea ce sunt, că rămân comunişti-comunişti! Acelaşi lucru ni-l sugerează şi faptul că nu au venit şi ei pe 13 iunie cu o floare în scuarul gării pentru a-şi cere iertare în numele predecesorilor lor pătaţi de sângele nevinovat al celor încărcaţi în vagoane de vite cu tot cu copii şi femei gravide şi duşi să se prăpădească prin siberii şi nisipuri pârjolitoare. Şi după ce că nu mai crede nimeni în bâline cu altfel de comunişti, lucrurile încep să capete nuanţe uşor (!) sinistre. Fiindcă întrebarea se pune astfel: cine sunt ei, comuniştii de azi, din moment ce nu doresc să acuze la nivel oficial, şi cu totală dezaprobare, crimele comuniştilor de ieri?Articole asemănătoare:

• Plahotniuc, preşedinte al PCRM // Scrisorile lui Buraga
• Dealul din vale: Nu se bat nucii în august
• Diacov: „Alegerile anticipate ar fi un cadou pentru comunişti”

Refrenul acestor zile aducătoare de vacanţă sună cam aşa: „Dragi copii, nouă ne plac copiii! Aşa că daţi-vă mai aproape să vă îmbrăţişăm!”. Şi, efectiv, cei mari îi îmbrăţişează pe cei mici împreună cu braţele de flori ce li se aduc (celor maturi, desigur!). E cel puţin ciudat că de Ziua Copiilor, tot ei, copiii, trebuie să le aducă flori oamenilor maturi, ca dovadă că sunt conştienţi de grija ce le-o poartă încă din faşă şi chiar încă de pe vremea primei ecografii. Ce-i drept, unii par să nu fie mulţumiţi că se aleg doar cu buchete de flori în semn de mulţumire, sugerând că ar fi cazul ca tot ei, copiii, să pună şi de băut dacă e ziua lor.

Dacă te uiţi mai atent la ce li se întâmplă copiilor în aceste zile prevestitoare de alegeri anticipate, în înghesuiala careurilor supravegheate cu duioşie de celebrităţi locale şi chiar de celebrităţi pur-sânge, ai impresia că biblicul îndemn „Lăsaţi copiii să vină la mine!” e înlocuit cu „Împingeţi, bre, copiii să vină la mine! Numai la mine!”. Şi fiecare copil se poate pomeni că are, pe lângă naşii de botez, o droaie de naşi politici. Or, nu se poate ca un comunist să mângâie pe cap un copil şi să nu întrezărească în el un octombrel sau un pionier gata să se jertfească pentru cauza lor. La fel cum orice liberal nu îşi poate stăpâni emoţiile când se convinge că toţi copilaşii cărora le pune mâna pe cap au un comportament tipic liberal după felul cum se încăpăţânează fiecare să facă anume să sune ultimul clopoţel. Ca să nu mai zicem de clipele înălţătoare pe care le trăiesc democraţii când mângâie creştetele unor pici şi simt cum fiecare arde de nerăbdare să crească cât mai repede şi să li se alinieze ca înălţime.

Pe scurt, de Ziua Copilului, politica moldovenească anunţă mângâieri la preţ redus. Şi e o mare fericire să fii copil în această zi, la fel cum în restul zilelor e o mare fericire să fii om mare. Rar cine dintre copii rămâne nemângâiat în această zi, la fel cum pe parcursul anului rar cine rămâne neurecheat. Se poate spune că viitorul e în mâinile celor care astăzi sunt abia în clasa întâi, la fel cum prezentul e în mâinile celor ce reprezintă azi clasa politică. Iar aceştia ar fi cazul să dea dovadă anume acum de suficientă maturitate părintească, dacă nu politică, şi să se pună de acord în privinţa unei singure chestiuni. Şi anume: să le promită copiilor că nu le vor strica vacanţa. Mult aşteptata lor vacanţă, care, în sfârşit, a venit după patru trimestre de îmbrăţişări sufocante. Să le promită copiilor că nu vor fi nevoiţi să stea în taberele de odihnă cu telefoanele mobile duse mereu la ureche ca să afle dacă nu li s-a întâmplat ceva părinţilor sau fraţilor şi surorilor mai mari pe străzile Chişinăului.Articole asemănătoare:

• Muntean, pedofil politic // Observator
• Scrie Moşului!
• „Editura cu suflet de copil” // ANIVERSARE

Ştiaţi că, la codru, pădurarilor nu li se mai spune „pădurari”, ci „drujbari”? Adică mânuitori de ferestraie „Drujba”. Iar pădurea nu se mai cheamă „pădure”, ci „magazie de lemne” („leso-sklad”). Vii aici, plăteşti cât te ţine buzunarul, încarci lemn de stejar, de carpen, de tei sau fag şi târgu-i gata. Atâta doar că în magazia respectivă lemnul nu se păstrează în stive, ci e mereu în stare proaspătă. Îl salţi în camion direct de pe rădăcini. Şi mergi printre copaci vii, foşnitori, alegându-i cu migală, ca la târgul de sclavi. Iar pădurarul îţi stă la dispoziţie ca o domnişoară într-un magazin de lux, interesat să-şi vândă marfa cât mai avantajos, fiindcă un şef de sus îşi cere urgent partea sa de câştig, pe care trebuie să o împartă cu alt şef şi mai de sus şi tot aşa, până la marele boss ce domneşte peste păduri în haine kaki.

Apropo, vestimentar, lucrătorii silvici s-au militarizat peste măsură. Umblă prin păduri îmbrăcaţi ca prin Afganistan. Mereu în haine de camuflaj, mereu făcând-o pe locotenenţii, ca şi cum le-ar fi ruşine să apară în blândele uniforme de pădurari de altădată, dragi şi păsărilor şi ciutelor. Acum şi vânătorii, şi braconierii, şi pădurarii poartă haine tărcate, toţi de-un port şi de-un… comportament. De fapt, moda asta cu haine militare ştim noi cine şi cât de insistent a promovat-o. Că l-am tot văzut la TV pe parcursul a opt ani de zile, plantând mereu salcâmi şi tot felul de arbuşti pe costişe golaşe şi prin ponoare, ungându-ne astfel ochii să nu vedem că secularele noastre păduri de stejar şi de fag se transformau, fără ca televiziunea să bată alarma, în costişe golaşe şi ponorâturi. În plus, chestia cu săditul a mii de hectare de puieţi ţine şi de felul cum circulă banul în acest domeniu. Aici, circuitul e închis, după modelul sevelor: tai pădure, o transformi în milioane de lei, pe urmă, pentru că acest fond forestier aducător de profit trebuie renovat, se cheltuie enorm pentru a procura „materialul săditor”. Însă tot de la cei care taie pădurea, făcând-o să fie mereu bună de renovat pentru a consuma în continuare cât mai mult material săditor, aducător de alte şi alte profituri. Şi asta indiferent dacă azi mai găseşti sau nu vreo câţiva copăcei înăbuşiţi de buruiene sau striviţi de cirezi de vite. Tot necazul se trage însă din faptul că pădurile noastre au început să capete de la o vreme o anumită coloratură politică. S-ar zice că vânătorului nr. 1 nici nu-i ticnea vânătoarea, dacă pădurea prin care vâna, dar şi pădurarii ei, nu erau de culoarea partidului său. Aşa că pădurile au început a bate tot mai mult în roşietic, ca intrate într-o toamnă fără de sfârşit, în timp ce majoritatea pădurarilor făcea prin sate campanie electorală de aceeaşi culoare.

Politizarea sectorului silvic a fost o crimă cu urmări greu de evaluat deocamdată. Deja se ştie cu câtă nesăbuinţă au fost încurajaţi pădurarii de către boşii în kaki să taie pădurile atunci când au simţit că oamenii lui Voronin pierd puterea. Or, implicarea pădurarilor în politică duce inevitabil la o selectare a acestora pe criterii politice. Astfel, aceştia ştiu că, odată cu schimbarea puterii, ar putea să fie schimbaţi şi ei, fapt ce îi poate determina să acţioneze conform zicalei „După mine – potopul!”. Şi chiar să facă potop de rumeguş prin păduri. Poate că ar fi cazul să li se interzică angajaţilor din silvicultură să facă parte din vreun partid, dacă vrem să mai putem sta la umbră de codru. Adevărul e că odată cu schimbările datorate evenimentelor din 7 Aprilie, prin păduri s-a lăsat deodată o linişte adâncă. Cei ce ordonau „executarea” la cosit cu „Drujba”, nu mai aveau putere de decizie, iar noii veniţi, în măsura în care au venit oameni noi, se pare că şi-au adus aminte de blândeţea tradiţionalelor uniforme ale adevăraţilor silvicultori şi caută să se înfrăţească din nou cu frunza verde, încă atât de speriată de foşnetul milităros al uniformelor kaki.Articole asemănătoare:

• NEGRU // Vânatul, presa, politicienii şi tactica tăcerii
• Zubco (in)dependentul
• Dealul din vale: Părintele Savatie s-a dezlănţuit

Au trecut mai bine de patru luni de la declanşarea ostilităţilor – anume despre aşa ceva putem vorbi acum – şi observăm că, pauză, cazul Muruianu se derulează după principiul bulgărului de zăpadă care creşte şi creşte, tot adunând zăpadă pe măsură ce e rostogolit, ameninţând să domine dealurile din jur. Mai ales că are şi cine-l rostogoli, iar zăpada se aşterne până hăt peste orizontul siberian, încât ar trebui să se anunţe cod portocaliu din toate punctele de vedere. Or, cel mai recent raport Freedom House indică, total dezinteresat, că în Republica Moldova presa nu este liberă.

Şi cum să fie liberă dacă însuşi Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie, în persoana dlui Ion Muruianu, a declarat ceea ce ştie deja toată lumea că a declarat chiar de la tribuna Adunării Generale a Judecătorilor: „Un rol diabolic şi distructiv în această afacere îl joacă mass-media care, fiind prin definiţie dulăi de pază ai societăţii, se transformă uneori – să-mi fie de scuzare – în câini turbaţi care devin periculoşi pentru societate prin minciunile pe care le răspândesc”. Revenind cu mai mult calm la citatul ce a stârnit tot Suhatul (localitate paşnică de la sud), observăm că dl Muruianu a simţit la un moment dat nevoia de a-şi cere scuze, totuşi. Numai că dumnealui îşi cerea „de scuzare” doar pentru faptul că avea de gând să poreclească jurnaliştii. Şi i-a şi poreclit, învrednicindu-i cu picanta titulatură de „câini turbaţi”.

La rândul lor, cei porecliţi s-au simţit atât de plefturiţi, încât, tirajându-şi în exces propriile fizionomii de „câini turbaţi”, au pus accentul mai curând pe necesitatea unor acţiuni antirabice decât pe pasajul cu adevărat grav din declaraţia înaltului demnitar. Nu porecla e lucrul cel mai demn de condamnat. Unii ar putea chiar să fie mândri de ea, ca fotbaliştii de la Dinamo Bucureşti, porecliţi „câinii roşii”. Condamnabilă e acuzaţia că mass-media ar avea „un rol diabolic şi distructiv în această afacere”. Fiindcă „diabolic” e un fel de turbăciune la cub, un rău predestinat răului suprem care e şi „distructiv” pentru întreaga societate. Iar dacă mai ţinem cont şi de faptul că juristul numărul unu pomeneşte în context şi de-o anume „afacere”, învinuirea şochează.

Activitatea ziaristică este prezentată ca un pericol social, iar scrisul lor – ca o minciună. Te şi întrebi dacă justiţia noastră are habar de obligativitatea de a aduce probe când se formulează o învinuire. Sau când e vorba de o învinuire rostită la un asemenea nivel, regulile jurisprudenţei nu mai e neapărat să fie respectate! Cum să aflăm care anume sunt minciunile răspândite de jurnalişti şi care îi face pe aceştia „periculoşi pentru societate”? Iar dacă le cunosc doar cei care îl tot repun în funcţie pe dl Muruianu, nu înţelegem de ce le ţin doar pentru ei? Că ne-ar plăcea şi nouă să mai auzim nişte minciuni… Totodată, dacă nu există probe că jurnaliştii ar spune minciuni, mincinos rămâne cel care acuză de minciună.

Aşa sau altfel, un lucru devine tot mai clar: presa din Republica Moldova, după cazul Muruianu, cu acesta în fruntea Curţii Supreme de Justiţie, va avea tot mai multe motive să se teamă de justiţie şi să devină tot mai puţin liberă. Poate că o eventuală demisie de onoare ar face-o să se simtă cât de cât mai în apele ei, adică în apele adevărului. Numai că de unde onoare în bulgărul de zăpadă care adună şi adună în jurul său întinsuri tot mai largi de zăpadă, crescând şi pe seama bulgărilor mai mici şi devenind de nestăvilit în uriaşa sa rostogolire. Libertatea presei moldoveneşti şi justiţia moldovenească ori devin un întreg în numele respectării legii şi a adevărului, ori nu vom avea nici una, nici alta. În schimb, vom avea un caz mereu în derulare, cazul Muruianu, care devine, uite, studiu de caz.Articole asemănătoare:

• Declaraţie
• Jurnaliştii cer demisia lui Muruianu
• „O recidivă periculoasă a ideologiei şi practicii totalitarismului comunist”