După ce viaţa i-a dat palme grele, a avut puterea să treacă peste greutăţi şi să meargă mai departe

O spun din capul locului, eroul acestei poveşti are calităţi speciale. Înalt şi frumos ca un brad, bine văzut, iubit şi apreciat. E un om practic şi raţional. Ţine la familie ca la ochii din cap. După ce viaţa i-a dat palme grele, a avut puterea să treacă peste greutăţi şi să meargă mai departe.

Prizonierul durerii şi suferinţei

Îl cheamă Valeriu, s-a născut într-o familie cu patru copii, el fiind cel mai mare. Nu împlinise şapte ani când, din gelozie, tatăl său şi-a tras un glonte în cap, lăsând-o pe mamă-sa văduvă la numai 31 de ani cu copiii mici. Nimeni nu s-a aşteptat ca badea Trifan, omul rugăciunii, blând şi smerit ca un sfânt, să facă una ca asta. Şi măcar dacă ar fi fost adevărată povestea despre aventura Nataliei cu şeful fermei. N-a avut ce face vecinul Vasile şi a glumit într-un amurg la un pahar de vin: „Şi chiar crezi că nevasta ta e cheie de biserică? Numai eu de câte ori am văzut-o intrând cu Ilarion în pădure. Chiar şi acum e plecată cu el. Du-te acasă şi ai să vezi că n-o s-o găseşti…”.

N-a mai aşteptat până când îşi va duce vecinul vorba la sfârşit. S-a ridicat cu sentimentul omului trădat de persoana iubită şi a plecat puşcă acasă. Vorbele lui Vasile i-au întunecat minţile, l-au scos din echilibru. S-a stins pe loc capacitatea sa de a ierta şi de a avea răbdare. A intrat în casă. Într-adevăr Natalia lipsea, era la o vecină. Dar Trifan, crezând celor spuse de vecin, a luat arma pe care o avea în dotare şi s-a împuşcat.

Familia a trecut foarte greu peste această dramă. Dar cel mai mult a suferit Valeriu. Nu mai avea cine să-i răspundă la întrebări, cine să-l ţină pe genunchi şi să-i spună poveşti. Şi mai triste şi mai sfâşietoare i-au devenit zilele după trei ani de la moartea părintelui, când mama le-a adus în casă un alt tată, care îl bătea şi îl exploata mai mult decât pe fraţii săi. La puţin timp după aceea, o altă lovitură i-a stors şiroaie de lacrimi – s-a prăpădit fratele Nicuşor.

Plecase dimineaţa să ducă de mâncare ciobanilor şi nu s-a mai întors. Toţi credeau că a rămas la stână. Dar nici a doua zi şi nici a treia n-a apărut. Şi doar peste o săptămână, când îl căuta cu mama şi nu-l putea găsi, un om din sat a venit şi le-a spus că l-au găsit pe Nicuşor înecat în iazul de pe Râpa cea mare. Şi iarăşi mare jale peste casa lor. A fost cumplit să-l vadă pe cel mai drag frate mort… Aşa a crescut Valeriu, în durere şi suferinţă, visând la propria familie, care să-i aducă pacea şi liniştea.

„Dragoste” pe două fronturi

După absolvirea şcolii a plecat la muncă în Kazahstan. Cu banii câştigaţi şi-a început studiile la universitatea agrară. Pe la anul trei s-a îndrăgostit de o fată foarte frumoasă. Peste un an şi jumătate era gata să se căsătorească cu ea, însă o nouă lovitură a dat peste sufletul său. Iubita în care crezuse atât de mult se juca de-a dragostea pe două fronturi, avea logodnic plecat în Canada. Şi la intervale de o lună–două lua avionul spre Toronto, chipurile în deplasare. În realitate însă, pleca să se întâlnească cu el. S-a întristat şi s-a mirat cum de nu observase nimic în comportamentul ei care să-i dea de bănuit şi cum de a putut iubi atât de mult o domnişoară care nu merita dragostea lui?!

Cum a putut această femeie să iasă cu el prin oraş, să meargă împreună la zile de naştere, la restaurant, film, prefăcându-se că e îndrăgostită? S-a tot întrebat aşa câteva luni până când a respirat uşurat.

Cunoştinţa cu Ana

Munca şi-a început-o la nordul republicii. N-a vrut să se întoarcă în satul de baştină. S-a pus pe muncit cu dăruire şi dragoste. Greutăţile prin care a trecut i-au mărit ambiţia de a reuşi. A avut nevoie de un împrumut de la bancă pentru a putea înfiinţa propria afacere – o gospodărie ţărănească, ce, în scurt timp, i-a adus rezultate frumoase.

Aici, la nord, avea s-o cunoască pe contabila Ana, o tânără cu un picior mai scurt. A angajat-o la întreprinderea sa. La început, s-a legat între ei o simplă prietenie. Cu trecerea timpului însă, Valeriu avea să observe că Ana ştie să-şi trăiască altfel viaţa, să o iubească mai mult, să-i mulţumească Domnului pentru fiecare clipă trăită. Într-o toamnă s-a îmbolnăvit grav. A dat peste el o pneumonie de care a scăpat cu greu. Ana a fost cea care l-a vizitat în fiecare zi la spital. Învăluit de sentimente de recunoştinţă, Valeriu se simţea tot mai ataşat de ea, avea impresia că renaşte din suferinţele sale. Dar nu se aprindea în el scânteia care să-l frigă la inimioară, aşa cum se întâmplase cu frumoasa pe care o cunoscuse în anii de studenţie.

Capabil să ia decizii şi să meargă până în pânzele albe şi în aspect sentimental, în cele din urmă, a hotărât să se căsătorească cu Ana. I-a cerut mâna, ea s-a îndrăgostit de el şi nu voia nimic altceva decât să fie împreună o viaţă întreagă. El nutrea doar simpatie şi respect. Cu toate astea, s-au căsătorit. Valeriu era convins că respectul poate cimenta o familie. „Ana trebuie să aibă o viaţă liniştită şi să-mi nască copii frumoşi. Poate, cu timpul, mă voi îndrăgosti de ea”, şi-a zis el când au mers la cununie.

Iubirea revarsă în casa lor bunătate şi încredere

Nu peste multă vreme chiar aşa s-a întâmplat. Ceea ce şi-a dorit Valeriu s-a împlinit. S-a îndrăgostit de Ana atunci când i-a adus pe lume primul copil. Această femeie cu suflet cald a reuşit să-l facă fericit. Iubesc amândoi, şi iubirea revarsă în casa lor bunătate şi încredere, credinţă şi sinceritate de aproape 20 de ani. Sunt două persoane sociabile şi simpatice, care trezesc respectul celor din jur. Au făurit atâtea lucruri împreună: casă, livadă, piscină, trei fii frumoşi şi sănătoşi.

Ştiu cum să rezolve problemele pentru ca fericirea să le intre mereu în casă. Valeriu o domină pe Ana şi ei îi place. Nu are niciun pic de ură în inima lui. Îi place să converseze cu buna lui soţie ore în şir, să-i adreseze întrebări şi să primească răspunsuri inteligente. Plină de entuziasm şi bucurie, căsătoria lor e în continuă înflorire. De când sunt împreună, să nu-i vorbim într-un ceas rău, Valeriu n-a mai fost pus la grele încercări. Zice că Dumnezeu îl răsplăteşte pentru că a putut-o face fericită pe Ana, care credea că din cauza deficienţilor fizice n-o să se mai căsătorească niciodată.

Nina NeculceArticole asemănătoare:

• Şi-a ales mire după placul părinţilor
• Iubirea se identifică cu cele mai frumoase lucruri
• „Femeia, o mare actriţă”

Nu împărtăşea ideea învechită că bărbatul trebuie să fie cel care stă în faţă, care câştigă mai mult şi care dictează totul

Amintirea despre Valeriu Eftodi din satul Ocolina, fostul județ Soroca, se asociază în sufletul celor care l-au cunoscut cu o lume de luptă pentru triumful binelui şi frumosului. Spirit zbuciumat, sensibil la tot ce-i omenesc, limpezit mereu de puterea credinţei, Valeriu a plecat pe drumul fără întoarcere la începutul acestui an, în toiul sărbătorilor de iarnă.

S-a stins pe neaşteptate la vârsta de 66 de ani, în timp ce oferea poveţe nepoatei Daniela şi fiului Ştefan. Avea energie, avea dragoste de viaţă şi o nemărginită afecţiune pentru natură. Ştiindu-se bolnav, şi-a ascuns mereu suferinţa şi neliniştea, a luptat până în ultimele zile pentru a se opune morţii. Dar moartea nemiloasă nu i-a dat răgaz s-o vadă pe Daniela mireasă, pe Ştefan mire…

Ştia să aşeze în casă liniştea

A avut o casă fericită alături de soţia Alina cu care a împărţit şi bune, şi rele, şi tristeţi, şi bucurii mai bine de 43 de ani. „M-a cucerit prin frumuseţea chipului şi sufletului şi mi-a tot oferit cu generozitate din această frumuseţe atât cât am fost împreună. Rămâne prima şi ultima mea dragoste”, spune Alina. Cea mai mare bucurie pe care au trăit-o în viaţa de familie a fost atunci când li s-a născut fiul Artur.

Şi cea mai mare tristeţe a fost atunci când dragul lor fiu a plecat la stele. Această pierdere irecuperabilă i-a marcat pentru toată viaţa, dar au găsit puteri să rămână în picioare şi să meargă mai departe. Valeriu era cel care ştia să aşeze în casă duşul de linişte. Nu avea numai o energie ieşită din comun, dar şi ştiinţa de a o folosi gospodăreşte pentru a făuri, şi nu pentru a distruge.

Atâta timp cât Alina s-a aflat în fruntea grădiniţei de copii din sat, a sprijinit-o în toate, dar mai cu seamă în aspectul ce ţinea de lucrările de amenajare: teren de joacă, lucrări în interior, livada cu tot felul de pomi fructiferi pe care a sădit-o pentru copii. A sprijinit-o şi în celelalte funcţii de răspundere pe care le-a ocupat. El nu împărtăşea ideea învechită că bărbatul trebuie să fie cel care stă în faţă, care câştigă mai mult şi care dictează totul. Niciodată n-a obligat-o pe soţie să renunţe la munca ce i-a plăcut.

De veghe la hotarul ocrotirii naturii

Dragostea faţă de natură a exprimat-o în tot ce a făurit: a sădit o livadă de toată frumuseţea pe terenul ce l-a primit în proprietate după privatizare, a sădit copaci fructiferi pe lângă frumoasa lor casă, a investit mult suflet într-o prisacă şi în mulţimea de flori din grădină, în soiurile de viţă-de-vie cu struguri de masă cum nu mai găseşti în tot satul.

Plugar de viţă veche, îndrăgostit până la osul rădăcinii de locurile natale, le-a ocrotit şi le-a cântat în poezie. Scria şi poezii – o poezie simplă şi sinceră. Iar atunci când natura-mamă era în pericol se ridica în apărarea ei. A tras clopotele când în pădurea lângă care s-a născut şi în care ştia fiecare copac cum creşte, au început tăierile ilicite, dirijate chiar de cei ce aveau pâinea şi cuţitul în mână. A semnalat despre acest dezastru la ziarul „Natura” şi în presa locală. A dat alarma când au început să fie tăiaţi copacii din cimitirul vechi, atunci când s-au tăiat nucii din faţa primăriei. Nu-i plăcea să vadă aruncat gunoiul peste tot, iarba de pe marginea drumului năpădită de buruieni sau mormintele din cimitirul vechi părăginite. Găsea timp şi avea darul de a convinge elevii de la şcoală să-l urmeze la făcut curăţenie prin aceste locuri.

A fost un om cu totul excepţional. A iubit oamenii şi omenia şi a făcut până la capăt tot binele pe care l-a putut face. Dacă vorbea cu cineva şi acela i se jeluia de vreo durere fizică, a doua zi îi aducea ierburile de leac corespunzătoare colectate de el din inima pădurii, îl mai servea şi cu un borcănaş de miere, îi oferea pui de plante de ghiveci cu proprietăţi curative. Deschis cu toată lumea, a primit în casa sa şi scriitori, şi actori, şi oameni politici, şi artişti, şi jurnalişti.

Lalelele, şiraguri de candele aprinse

Valeriu mai era numit de cei care l-au cunoscut şi „patriarhul lalelelor”. L-au emoţionat întotdeauna puritatea şi blândeţea acestor flori. Zicea că pe petalele lor se odihnesc lacrimi de bucurie, stropi de lumină, şoapte de iubire. Ştia să vorbească cu ele, să le asculte glasul duios fără cuvinte, să se bucure împreună cu ele de vraja soarelui. Într-un necontenit dor frumos îşi revărsa dragostea faţă de neasemuitele splendori.

„O taină miraculoasă ascund aceste flori”, îmi spunea regretatul, când era în viaţă. El zicea că „se înfiorau în clipele când le povestea despre o durere. Tresăreau atunci când le vorbea despre moartea tragică şi enigmatică a feciorului său. Iar de Paştile Blajinilor lalelele păreau şiraguri de candele aprinse…”

Iată de ce Valeriu Eftodi nu putea să le rupă şi să le dăruiască cuiva pentru o zi de naştere sau pentru nuntă. El zicea că lalelele sunt florile aşteptate de cei plecaţi în veşnicii. Şi dăruia lalele doar de Paştile Blajinilor. Aproape 3 mii de lalele, care înfloresc pe rând, îşi revarsă culorile şi în această primăvară. Dar nu mai e Valeriu să le mângâie şi să le asculte.

Fiu al bisericii şi mare patriot

A mers regulat la biserica din sat şi la cele două biserici ale Mitropoliei Basarabiei din Soroca. Se ruga cu multă căldură şi uitare de sine. Faţa lui exprima o lumină aparte, impresionantă şi impunătoare. Părea atins de aripa unui înger în acele momente.

Valeriu a fost un mare patriot, însufleţit de un optimism mai rar întâlnit. Prezenţa lui la mitinguri, lansări de carte, spectacole, comemorări degaja mereu ceva tonic. Venea îmbrăcat în cămaşă naţională cu tricolorul la piept şi neapărat cu flori pentru Eminescu, Vieru, Ştefan cel Mare.

Înfăşurat în Tricolor şi acoperit de flori a fost petrecut şi pe ultimul drum. Ziua înmormântării a fost foarte geroasă, dar gerul nu i-a împiedicat pe cei care l-au cunoscut să vină să-l petreacă până la cimitir. Au venit să-l petreacă profesori, medici, deputaţi, oameni de afaceri, mulţi oameni din sat cu care s-a întreţinut în viaţa pământească.

Slujba înmormântării s-a făcut în biserica din sat. Alături de preotul paroh Serghei şi preotul Radu de la biserica „Sfânta Parascheva” din Soroca a slujit un grup de studenţi teologi care îşi fac masteratul la Universitatea „Al.I. Cuza” din Iaşi, colegi de-ai lui Ştefan, fiul răposatului. La predică, preotul paroh şi părintele Radu au mărturisit despre credinţa, dragostea şi faptele bune ale vrednicului de pomenire Valeriu, care a ajutat foarte mult biserica pe parcursul vieţii.

Convoiul cu ochii înlăcrimaţi l-a petrecut până la cimitir. Trupul i-a fost aşezat în mormânt lângă fiul său iubit, la câţiva paşi de pădurea pe care a iubit-o şi pentru care a suferit şi a luptat, iar sufletul s-o fi ridicat la Hristos în numele căruia a iertat şi s-a umplut de iubire pentru oameni.

Nina Neculce

 Articole asemănătoare:

• Dragostea adevărată
• Cunoscutul regizor Valeriu Gagiu s-a stins din viaţă
• În memoria victimelor deportărilor în masă

Mătuşa sa i-a arătat într-o noapte în vis un perete pe care era scris anul şi data morţii

Într-un sat aflat sub o geană de pădure, în familia ţăranilor Vicol, în zi de Paşte, s-a născut o fetiţă. I-au dat numele Maria spre slava Maicii Celui Înviat. Creştea micuţa frumoasă şi cuminte, cu ochi mari negri şi păr castaniu. Dintre toate rudele cel mai tare o iubea mătuşa Zina, care nu avea copii. Îi era dragă copila pentru farmecul cu care adresa întrebările naive, pentru plăcerea de a merge la biserică.

Sub acoperământul plin de lumină al Învierii

Mătuşa a fost acea care a luat-o prima dată la biserică. Mariei i-a plăcut şi de atunci mergea duminică de duminică cu ea la lăcaşul Domnului. Când avea cinci ani, a rugat-o mult de tot s-o ia la biserică în noaptea Învierii. Sărbătoarea era atât de aproape şi copila voia să vadă cum se ia lumină din lumină. Mătuşa îi vorbise mult despre moartea şi învierea lui Iisus, care, în fiecare an de Paşte, învie pentru învierea noastră şi coboară printre noi în chip nevăzut, şi Maria voia să stea şi ea sub acoperământul Sfânt şi plin de Lumină al Nopţii Învierii. Dorinţa i s-a împlinit.

A intrat pe poarta bisericii cu un freamăt de bucurie şi sfială. Coşuri cu pască şi ouă roşii, mulţime de oameni umpleau curtea bisericii. La miezul nopţii, preotul a ieşit cu Evanghelia pe braţ şi cu lumânarea aprinsă. Fetiţa cu respiraţia întretăiată de uimire nu-şi putea lua ochii de la mulţimea de luminiţe galbene care se aprindeau una de la alta într-o legănare uşoară de parcă duceau de la inimă la inimă cuvintele preotului: „Hristos a Înviat!”.

Şi cuvintele treceau ca o chemare printre oameni şi toţi răspundeau în cor: „Adevărat a Înviat!”. Dar şi mai mişcător i s-a părut momentul sfinţirii. Preotul mergea şi împărţea anafură la fiecare, stropind cu agheasmă coşurile cu pască şi ouă roşii în sunetele dulci ale cântării „Hristos a înviat din morţi”.

Mai curată ca roua dimineţii, agheasma i-a clătit ochii Mariei, iar fulguirea de flori de cireş şi măr îi cădea pe obraji ca o sărutare. Şi în dimineaţa aceea plină de lumină şi parfumul florilor de primăvară, Maria a dus Lumina Învierii acasă. Se simţea fericită şi uşoară ca un fluture. O noapte atât de frumoasă nu mai văzuse până atunci.

De la Dumnezeu vin toate şi nu trebuie să ne supărăm

Maria o iubea cel mai mult pe mătuşa care era un model de jertfă şi frumuseţe sufletească. Unde auzea că este cineva care are nevoie de ajutor, mătuşa alerga să-l mângâie cu vreo bucurie. Fie cu nişte haine, fie cu un pachet de produse alimentare, fie cu bani pe care îi aduna de la creştini. La masa de Paşti îi chema întotdeauna pe cei săraci. Cu ei se bucura de Ziua Învierii Domnului. Mereu alături de preot la toată fapta cea bună, de Crăciun şi Paşti mergea să le facă mese îndestulate copiilor din orfelinate. Grijile principale ale mătuşii erau să meargă la biserică, să se roage, să ajute pe cei necăjiţi.

Mătuşa era forţa care înmulţea frumosul din sufletul nepoatei. Maria avea o legătură specială cu mătuşa Zina şi o afecţiune teribilă pentru ea. Nici părinţii nu i-au oferit atâta bunătate şi lumină cât mătuşa. Era ocrotitoarea şi binefăcătoarea nepoatei iubite. Ea i-a pus în mână cărţile sfinte, învăţând-o să ierte şi să treacă peste anumite lucruri şi greşeli. Atunci când medicii i-au depistat boala incurabilă, mătuşa i-a spus: „De la Dumnezeu vin toate şi nu trebuie să ne supărăm, trebuie să le primim şi să îndurăm” şi a îndrumat-o să plece la mănăstire. Avea doar 15 ani când a plecat din lumea asta dezlănţuită la mănăstire. Chiar din primele zile s-a simţit în largul său. Nici urâtul n-o apuca, nici dorul de casă n-o măcina, cum se întâmplă cu nou venitele. Crea impresia că s-a pomenit în mănăstire de la naştere. Făcea tot ce i se spunea, nu se împotrivea niciodată. Mătuşa o vizita din vreme în vreme, alimentându-i speranţa că prin rugăciune se va vindeca. De fiecare dată la despărţire îi repeta: „Dacă nu-ţi vei pierde credinţa, vei vedea gloria lui Dumnezeu”.

Dar într-o zi moartea a căutat-o pe mătuşă şi a găsit-o. A murit plină de bucurie şi pace la vârsta de 80 de ani, aşa cum se sting aleşii lui Dumnezeu. Întreg satul unit în durere mergea în urma sicriului. Odată cu plecarea mătuşii, ceva parcă s-a rupt şi din sufletul Mariei. A tot plâns-o câteva luni şi poate o mai plângea încă multă vreme dacă într-o noapte n-ar fi visat-o. În vis i-a spus: „Nu mă mai boci atâta, scumpa mea. Mai bine roagă-te pentru iertarea păcatelor mele”.

Un suspin ca o chemare i-a ieşit din piept şi de atunci cu bucurie profundă în suflet se roagă pentru odihna mătuşii. I se întâmplă adesea să vadă lucruri cu clarviziune în momentul rugăciunii. Mai ales când se roagă în faţa Icoanei Maicii Domnului. Dar despre ele vorbeşte numai cu duhovnicul care îi spune mereu că e aleasa lui Dumnezeu.

O să-i pară rău când o să moară

De 13 ani Maria e la mănăstire. Se roagă neîncetat şi îi cere Maicii Domnului vindecare, dar boala progresează. Nu se jeluie nimănui ce o doare. S-a împăcat cu soarta şi îi mulţumeşte Domnului pentru tot ce îi trimite. Slăbeşte văzând cu ochii şi, cu toate acestea, e mereu senină şi uşoară. Se roagă pentru părinţi, pentru rude, face în continuare tot ce i se spune fără să cârtească. E ca o albinuţă. Ba e la copt pâine, ba la făcut curat prin chiliile măicuţelor mai în vârstă, ba la muls vacile, ba la bucătărie. Acum, înaintea Paştelui, le-a ajutat la dat cu var pe mai multe surori de ascultare şi pe maicile neputincioase.

În fiecare noapte după ce-şi face programul obligatoriu, citeşte multe cărţi, meditează asupra celor citite, scrie poezie creştină, cugetări asupra vieţii monahale. Înainte de a muri, mătuşa i-a dat un caiet cu mai multe rugăciuni şi gânduri creştine. I-a zis: „Să-l citeşti din scoarţă-n scoarţă. Să fii pregătită când te-a chema Domnul”. Îl ştie pe de rost. Mariei îi plac mult florile, dar mai cu seamă să împodobească biserica cu flori.

La icoana Maicii Domnului duce cele mai frumoase flori din pădure şi din straturile cu flori. Iar atunci când toată lumea iese din biserică se duce la icoană şi se roagă cu lacrimi cum numai ea ştie. Această copilă a lui Dumnezeu este o mărturie a purităţii feminine, un înger de fată. Ea n-a ştiut niciodată de bărbat. Trăieşte cu bucurie atât momentele luminoase, cât şi cele de cumpănă. O mare bucurie şi trezire spirituală se săvârşeşte în conştiinţa şi sufletul ei în fiecare an în noaptea Învierii. Şi de fiecare dată în această noapte revede în amintire filmul acelei fermecătoare nopţi din copilăria sa nu chiar îndepărtată.

Suferinţă şi fericire e viaţa Mariei. Iubeşte viaţa şi nu are frică de moarte. Mi-a spus că mătuşa i-a arătat într-o noapte în vis un perete pe care era scris anul şi data morţii. Zice că nu i-a mai rămas mult, dar recunoaşte că o să-i pară rău când o să moară.

Nina Neculce

 Articole asemănătoare:

• Pocăinţa desfrânatei
• Florile Învierii, florile Bucuriei
• „Mulţi ani trăiască!” pentru Maria Bieşu

Ştia că e căsătorit, că are doi copii şi, cu toate acestea, a acceptat să se întâlnească în taină cu el

Era ca şi acum, primăvară. Şi în ziua aceea pe care Iustina nu o va uita niciodată a rămas după ore la repetiţie. Se pregăteau de un festival de teatru şi ea avea rolul principal în spectacol. Regizorul îi făcuse câteva observaţii, chiar o chinuise mai mult decât pe ceilalţi colegi pentru că o vedea talentată şi voia să scoată ce e mai bun din ea. Pe deasupra o mai şi iubea.

Se întâlneau în taină de câteva luni. Un pic stresată şi supărată pe regizor, a ieşit puşcă pe uşă. N-au trecut nici zece minute şi nenorocirea a dat peste ea. La traversarea drumului a ajuns sub roţile unui automobil. În urma intervenţiilor chirurgicale, a rămas cu un picior mai scurt.

Visa să întâlnească omul care să-i fie şi soţ, şi tată, şi prieten, şi amant

Frumoasă, blondă, sociabilă, Iustina iubea viaţa şi oferea bucurie celor din jur. Încerca din fragedă copilărie să-i dovedească mamei că ea merită să fie iubită. Era foarte încăpăţânată şi nu admitea ca mama să afirme contrariul. Nu-l văzuse niciodată pe tatăl său. O lăsase pe mama însărcinată în a patra lună şi plecase cu alta în Rusia. Crescută fără tată, când s-a făcut mare, visa să întâlnească omul care să-i fie şi soţ, şi tată, şi prieten, şi amant. Şi iată că pe la anul doi de studii credea că l-a întâlnit. Nu era nimeni altul decât profesorul de română, care mai făcea şi regie în cadrul cercului dramatic de la facultate.

Ştia că e căsătorit, că are doi copii şi, cu toate astea, a acceptat să se întâlnească în taină cu el. La început, îi era de ajuns doar să stea alături de el, să discute despre viaţă, literatură şi multe alte lucruri. Nu mai întâlnise până atunci un om care să creeze o explozie de lumină în jur şi să zâmbească atât de înţelegător. Îl trata ca pe un tată, ca pe un prieten.

O lună mai târziu, situaţia avea să se schimbe. Fata se îndrăgostise lulea şi a mers mai departe în relaţia cu profesorul – i-a devenit amantă. Considera că nu face un păcat. Însufleţiţi, studenta şi profesorul, îşi ţeseau nebuneşte dragostea.

Într-o zi, o ţigancă i-a ghicit în palmă domnişoarei şi i-a spus că o aştepta o nenorocire. Iustina n-a dat importanţă. Dulce, fierbinte, pătimaş se dădea în dragoste cu profesorul. Pe zi ce trecea, focul din inima ei ardea tot mai viu, iar el simţea că nu mai avea nicio scăpare, Iustina pusese stăpânire pe toată fiinţa lui. În numele dragostei, omul era gata să plece din familie, să pună la cale divorţul, însă nu ştia cum s-o facă, ţinea foarte mult la copii. Aşa hipnotizat cum era, avea uneori momente când se întreba: „Oare fac ceea ce trebuie să fac?”. Dar există ceva acolo, Sus, care decide pentru noi.

Tocmai atunci când a rămas singur în sala de repetiţii, ceva mai greu ca fiorul morţii i-a trecut prin inimă. Un ţipăt grozav l-a făcut să alerge la stradă. Studenta lui cea mai frumoasă şi mai talentată se prăbuşise în faţa unui automobil. S-a întâmplat nenorocirea despre care vorbeam la început şi divorţul s-a amânat.

Adio, iubire, adio, fericire!

După luni bune de spital, vegheată şi ajutată financiar de profesor şi colegi, Iustina a revenit la cămin. S-a uitat în oglindă. Când s-a văzut palidă, trasă la faţă, cu cearcăne pe sub ochi, într-un zvâcnet nervos a exclamat: „Aşa-mi trebuie dacă n-am ştiut să fiu cuminte! Dumnezeu m-a pedepsit. S-a zis cu frumuseţea mea. Nu voi mai putea purta pantofi cu toc şi nici rochii elegante. Adio, iubire, adio, fericire!”.

Trebuie să vă spun că nici colegele, dar nici profesorii şi nici familia profesorului nu ştiau nimic despre focul din inima celor doi care, după accidentul de maşină, s-a stins la fel de repede cum s-a aprins. Erau gata să se stingă voinţa şi curajul fetei. Nimic nu părea s-o mulţumească. Criză în societate, criză în sufletul ei. Pierdută şi împietrită, nu mai dorea să-l vadă pe profesor care, dintr-un sentiment părintesc, se interesa deja de sănătate. Nici rugăciunile n-o ajutau, nici să contempleze frumosul din jur nu era în stare.

În căutarea înţelepciunii şi păcii spirituale a plecat la mănăstire. Era convinsă că acolo va găsi frumosul, locul de maximă intimitate în relaţia cu Dumnezeu. Dar regimul din aşezământul monahal i s-a părut prea dur. Mai mult de un an n-a putut rezista acolo. S-a întors la mama acasă. În suflet, răscoală. Doar nucul bătrân din mijlocul grădinii îi oferea liniştea atunci când îi îmbrăţişa trunchiul…

Tot mai departe în căutarea tăriei credinţei

După aproape două luni de şedere acasă, a plecat la o altă mănăstire. Credea că acolo va învăţa cum să se apropie de Dumnezeu. Maica stareţă a primit-o cu blândeţe şi căldură. Din start i-a spus că e greu să ajungi de la patimă la virtute, că mănăstirea este poarta cerului şi locul împlinirilor şi că Dumnezeu îţi dă dacă ştii să-l slujeşti. De la o zi la alta, de la o rugăciune la alta, Iustina simţea în suflet câte un strop de bucurie, dar, în acelaşi timp, era cuprinsă de înfiorare.

Stătea seară de seară cu cartea deschisă pe masă, cu lumânarea şi candela aprinse. Dar împlinirea, mulţumirea, liniştea şi seninătatea n-o cuprindeau aşa cum îşi dorea. Continua să se îndoiască. Nu putea să spună: „Sunt mai aproape de Dumnezeu şi de mine însămi”, aşa cum o învăţase duhovnicul. Era zilnic frământată de ce se întâmplă în societate. Se gândea la tinerii ce termină facultatea şi nu găsesc de lucru, la bătrânii cu pensii mizerabile, care trec abia dintr-o zi în alta, la părinţii care trudesc peste hotare ca să-şi întreţină familia, să plătească studiile copiilor, la mama care muncea cu ziua pentru o bucată de pâine. O deranjau maşinile de lux cu care unii preoţi veneau la mănăstire, comportamentul lor. Se întreba de ce preoţii care ne învaţă în biserică să nu fim lacomi la bani locuiesc în case de milioane şi se plimbă în maşini de lux?

„Dumnezeu îţi încearcă tăria credinţei. Fă abstracţie de tot ce se întâmplă dincolo de zidurile mănăstirii şi o să te simţi mai uşor. Îndreaptă-ţi gândul doar la Dumnezeu şi fii cu inima deschisă pentru Dumnezeu”, i-a spus într-o zi maica stareţă.

A încercat să urmeze sfatul maicii, dar nici în această mănăstire n-a găsit ceea ce căuta. După aproape doi ani de frământări a plecat la o mănăstire din Ucraina. De acolo a mers într-un pelerinaj la Ierusalim şi a rămas să se roage în Ţara Sfântă.

„Aici mi se pare că am găsit calea către dragoste şi iertare şi curajul de a depăşi încercările grele ale vieţii. L-am găsit pe Dumnezeu”, şi-a încheiat povestea Iustina. O poveste scrisă pe zece pagini din care a rezultat ceea ce am scris la rându-mi.

Nina NeculceArticole asemănătoare:

• Mănăstirea Japca, o corabie pentru Nicola
• Iustina Scarlat, concediată ilegal din funcţia de director al Centrului Naţional de Creaţie Populară
• O tristă întâmplare ca o binecuvântare

Făceau dragoste într-o pădure în care se spune că e bântuită de făpturi ciudate

Peste ochiul de pădure din Hârtoape pluteau istorii ciudate. Bătrânii spun că s-au tot abătut pe acolo ani în şir şatre de ţigani care, cu vrăjile lor, au făcut din pădure loc necurat. Acolo a fost găsit demult un om spânzurat şi tot acolo un copil a căzut dintr-un copac şi a murit pe loc. Se mai vorbeşte şi despre alte nenorociri. Satul zice că în inima acelei păduri nu-i nici întuneric, nici lumină şi poţi auzi pe înserate şoapte ciudate. Unii încercau chiar să confirme că, trecând pe acolo, ar fi auzit gemete. Ca să fie feriţi de primejdie, cei care credeau în cele auzite ocoleau pădurea.

Chemarea pădurii

Oricum o fi fost, Lucia şi Elisei, doi tineri îndrăgostiţi, s-au abătut într-o duminică pe înserat spre pădurice. Ţinându-se strâns de mâini şi cu ideea că unde-i teamă nu-i iubire, s-au pus pe ascultat. O linişte tihnită străjuia Hârtoapele. Cei doi s-au privit pătimaş şi au intrat în pădure, prăbuşindu-se pe iarba fragedă.

Cuprinşi de ispită, s-au aruncat în explozia sălbatică a dragostei. Nestingheriţi de vreun duh rău, spre miezul nopţii, fericiţii s-au întors pe la casele lor, fără a le spune pe unde au zăbovit. Deşi abia se despărţiseră, aşteptau din nou cu înfiorare „chemarea pădurii”. Nebuni de dragoste, au repetat plimbările o vară, iar toamna s-au despărţit, plecând la studii, Lucia – la Chişinău, Elisei – la Timişoara.

În vara următoare, la fel de îndrăgostiţi, plecau duminicile spre pădurea misterioasă. Erau în ultimul an de studii. Într-una din duminici, flăcăul a mers la părinţii iubitei şi a cerut-o de nevastă. Şi mama, prietenă bună a fiicei, cu respiraţia tăiată de emoţie, a zis: „De acum nu mai eşti doar a mea. Eşti şi a lui Elisei. Dumnezeu să vă binecuvânteze!”. Nunta a fost frumoasă. După nuntă, tinerii n-au mai dat pe la pădure şi n-au mai trecut niciodată pe acolo. La o săptămână se pregăteau deja de drum. Lucia îşi urma soţul în România.

Vestea plecării a venit pe neaşteptate şi cu o undă de mare tristeţe pentru părinţi. Unica lor fiică pleca de acasă. În ziua despărţirii, Lucia, radiind de bucurie, a încercat s-o ogoiască pe maică-sa, care plângea în hohote: „Da’ nu mai plânge, mamă, că nu mă duc la moarte! Numai de acolo nu te întorci, dar de la Timişoara o să vin pe acasă”. Şi au plecat.

Consătenii îi petreceau cu privirile zicând că n-au văzut niciodată pereche mai frumoasă şi mai îndrăgostită ca aceasta. O dragoste mare avea să-i poarte un an prin Timişoara, apoi această dragoste avea uşor-uşor să se destrame…

Au divorţat paşnic

Elisei, copilul unui inginer şi al unei contabile, a fost educat să muncească, să demonstreze că poate reuşi şi asta l-a ajutat să fie printre primii la facultatea de medicină generală. Şi pentru că salariul de medic începător i s-a părut mic în comparaţie cu salariul unui coleg stabilit la Viena, într-o zi, a urcat în autocar şi a plecat în capitala Austriei. Peste puţin timp, şi-a luat şi soţia. A plecat ca să-şi demonstreze că poate face ceva. Şi a demonstrat. După doi ani de muncă a fost selectat pentru a învăţa şi a face medicină performantă în America.

Când a anunţat-o pe Lucia că va pleca în America pentru o anumită perioadă, aceasta i-a zis: „Presimt că familia noastră se va destrăma”. „Nu se poate! Suntem o familie reuşită şi distanţa n-o să ne despartă, doar ne iubim”, i-a răspuns ferm Elisei.

Rezervată şi aşezată la vorbă, tânăra soţie a tăcut şi a rămas la Viena. Îşi împărţea timpul între predarea limbii engleze într-o grădiniţă şi munca de menajeră. Iar tânărul soţ în America, pătruns de curajul de a încerca mereu lucruri noi, lua cursuri de chirurgie şi arăta un interes special pentru tot ce descoperea învăţând. În orele libere, cu ghidul turistic în buzunar, străbătea oraşul. Aşa a cunoscut foarte bine oraşul Chicago într-un an. În acest oraş atât de mare şi atât de viu s-a plimbat într-o vacanţă cu Lucia, vorbindu-i la nesfârşit despre performanţele medicinei americane.

Soţiei însă nu i-a plăcut oraşul. A preferat să rămână la Viena şi să aştepte cu răbdare finalizarea studiilor soţului. Peste un an, barza a sosit cu micuţa Irina. Când li s-a născut copilul, Elisei era mai mult pe drumuri. Călătorea cu o echipă de medici americani prin mai multe ţări. Îi plăcea… Se ghida de un îndemn citit undeva: „Să ai curajul să străbaţi lumea şi să-ţi cauţi locul”.

Uşor-uşor dorinţa de a se realiza, de a vedea alte lumi, a devenit mai importantă decât familia. Avea un obiectiv prioritar – să înveţe cât mai mult. Chiar dacă la intervale lua avionul şi venea la Viena, Lucia a obosit să-l aştepte. Viaţa ei pulsa între bucuria sosirilor şi tristeţea plecărilor. Având libertatea şi curajul de a alege între familie şi meserie, bărbatul a ales în cele din urmă meseria. Au divorţat paşnic, civilizat, constatând că idealurile lor nu mai corespundeau.

S-a întors la covata spartă

Fetiţa nu avea încă trei ani când Lucia s-a întors în R. Moldova. A luat-o de la zero, angajându-se ca profesoară la şcoala din satul natal. Cel mai tare s-au bucurat părinţii bătrâni. Sunt mândri şi de nepoţică şi le tratează pe ambele cu dragoste şi înţelegere. Absenţa tatălui e înlocuită de prezenţa bunelului, şi copila creşte mângâiată şi iubită dublu de el. Cu tata se vede din când în când pe Skype.

La 29 de ani, tânăra şi frumoasa Lucia se îndrăgostise din nou. Toată lumea zicea că destinul i-a surâs pentru că a dat peste un băiat foarte bun. Ea însă nu s-a grăbit. A descifrat atentă misterele inimii şi secretele dragostei şi a rămas să trăiască cu speranţa că, într-un târziu, Elisei se va întoarce în familie, chiar dacă la despărţire, când i-a amintit de pădurea din Hârtoape, el i-a spus: „Nu trebuie să privim înapoi, doar înainte. Ceea ce a fost ieri a trecut. Trăieşte-ţi ziua, avansează!”.

Iar mama Luciei, după ce a aflat povestea tulburătoare de dragoste trăită în pădurea din Hârtoape, i-a zis fiicei foarte sigură: „Blestemata de pădure e de vină! S-o ştii de la mine! Diavolul v-a ademenit ca să vă despartă”…

 Articole asemănătoare:

• Dragă Cristina
• Alexandra Târşu: „Studiez vioara la Viena, în inima Europei”
• Destăinuire

Regretul unei femei care a divorţat fără a şti de ce

La 16 ani, Maia i-a sucit minţile celui mai de frunte flăcău din sat. O vară, o toamnă şi o primăvară a tot dansat-o Nicolae la horele din sat. Iar când a venit o nouă vară cu zile fierbinţi de august, cu vânturi ce ridicau în cer colbul drumurilor de ţară, flăcăul i-a cerut mâna. Fata a spus „nu”, dar acel „nu!”, după cum bănuiţi, însemna „da!”

Însă a venit următoarea duminică şi dragostea i-a chemat în umbra tainică a unui lan de porumb de la marginea satului. Întinşi pe pământul cald, cu faţa la cer, cei doi ascultau foşnetul frunzelor verzi, cuvintele lor se preschimbau în sărutări, mâinile lor se încolăceau în îmbrăţişări. Şi aşa, pe neprins de veste, un val mare şi puternic de dragoste s-a zbătut între cer şi pământ. Sânii fragezi de domnişoară au tremurat uşor, lăsându-se acoperiţi cu umbra dulcelor dorinţi…

Nu era tipul de om serios

În toamnă, când tulburelul încă mai fierbea în butoaie, Maia şi Nicolae au făcut nunta. Apoi au pornit să împletească o viaţă interesantă. Nebunia din dragostea lor se îngemăna cu munca. Maia muncea la grădiniţă şi învăţa prin corespondenţă la un colegiu pedagogic, iar Nicolae era priceput la tâmplărie şi zidărie. Iarna făcea uşi, ferestre, iar vara muncea la construcţia caselor. Aveau tot timpul un ban grămadă.

În câţiva ani, tânăra familie şi-a ridicat cea mai arătoasă şi mai frumoasă casă din sat. Până la apariţia copiilor, în casa largă, cu ferestre multe şi uşi frumos zugrăvite, viaţa părea de poveste. Dar odată cu apariţia celor doi fii, care s-au născut la un an unul după altul, Maia avea să descopere că soţul ei nu este tipul de om serios, care duce totul până la capăt. Nu-şi lua răspunderea asupra vieţii. Gânguritul copiilor nu l-a înduioşat, aşa cum îşi imaginase femeia.

În aparenţă parcă îi adora, dar, pentru el, aceste mici făpturi erau ca nişte jucării. Îi lua în braţe, se juca până se plictisea şi atât. Nu-şi asuma obligaţii faţă de ei. Toată grija şi toată responsabilitatea o lăsa pe umerii soţiei. În loc s-o ajute la spălatul şi călcatul scutecelor (pe atunci, nu erau scutece de unică folosinţă), la alte treburi, el, după orele de lucru, se aşeza în faţa televizorului cu ziarul şi ulciorul de vin alături.

Încet-încet, bărbatul acesta frumos şi plin de farmec s-a înfrăţit cu paharul. Zile întregi, umbla fără rost prin jurul casei, ameţit de băutură. Alteori se trezea dimineaţa buimac, fără chef de lucru. Dar în zile senine aducea banul în casă.

Plângea şi divorţa

Nici în pat nu mai era ca altădată. Aşa stând lucrurile, dintr-un sentiment pe care la început nu-l putea desluşi, într-o primăvară, Maia s-a dat în dragoste cu preşedintele colhozului. Simţea că îl mai iubeşte pe Nicolae şi ştia că face un păcat în Postul mare, dar preşedintele, timid şi romantic, o atrăgea şi ea nu se împotrivea. Ochii lui o urmăreau cu admiraţie ori de câte ori se întâlneau. De la privire la atingere, s-a ajuns la întâlniri tainice din care a încolţit un nou firicel de viaţă. Cu aceasta, relaţia lor s-a terminat.

Nu i-a spus preşedintelui că a rămas însărcinată. Nici Nicolae nu ştia că copilul din pântecele soţiei nu este al lui. Naşterea micuţei a fost primită fără prea mare entuziasm de Nicolae, la fel cum au fost primiţi şi ceilalţi doi copii. S-a bucurat oricum că i-a dat Dumnezeu o fată care semăna leit cu Maia. Timpul trecea, copiii creşteau. Într-o zi, Maia a plecat la medic la centrul raional şi i-a lăsat pe copii în grija lui Nicolae. Când s-a întors, şi-a pus mâinile în cap. Casa era cu picioarele în sus. Micuţa flămândă plângea în pătuc, cei doi fraţi, murdari ca nişte purceluşi, şi-au găsit ocupaţie în poiată, iar Nicolae muncea liniştit în atelierul său. Maia nu l-a certat, a zis aşa ca pentru sine: „Pe acest om nu te poţi bizui, decât să-l privesc aşa neisprăvit, mai bine divorţez”.

Şi a depus cerere de divorţ, deşi nu avea un motiv concret. Trebuie să vă spun că Maia este o fiinţă puternică. Şi dacă îşi pune ceva în gând, până nu îndeplineşte, nu se lasă. La fel s-a întâmplat şi cu divorţul. Când i-a spus soţului că vrea să divorţeze, acestuia nu i-a venit să creadă, ştia că Maia îl iubea. Şi apoi el era omul care considera că poate face ce vrea, că lui îi aparţinea şi casa, şi masa, şi i se cuvenea toată dragostea celor din jur. Abia la judecată, Nicolae a înţeles că Maia n-a glumit. Femeia, ce-i drept, a suferit mult.

Pe de o parte, i se făcea milă de Nicolae, când îl vedea cu faţa palidă şi ochii trişti, dar, pe de alta, fiind o femeie cu caracter, nu voia să dea înapoi, nu putea admite că nu s-a ţinut de cuvânt.

Moartea lui Nicolae

După pronunţarea divorţului, la împărţirea averii, lui Nicolae i-a revenit a treia parte din casă. Însă bărbatul nu a mai vrut să stea despărţit de familie sub acelaşi acoperiş, a ales să plece la muncă peste hotare. Să ştiţi că sunt anumite lucruri care vin ca o prevestire. În ziua plecării, omul era cuprins de o tulburare neînţeleasă. Şi-a sărutat ca niciodată copiii, a sărutat mâna fostei soţii, a privit vreo 20 de minute casa de la poartă şi a plecat. Peste un an, avea să moară într-un accident de muncă, a căzut de pe un acoperiş.

Regretul a devenit acum şi mai apăsător pentru Maia. Îl petrecea la cimitir şi îl vedea ca şi atunci când a scos-o prima oară la joc, când i-a cerut mâna, când s-au îmbătat de mirosul dulce de porumb… După înmormântare a tot mers la cimitir şi l-a bocit. Îşi cufunda faţa în ţărâna proaspătă de pe mormânt şi mirosea pământul răvăşită amintiri.

În liniştea cimitirului dădea frâu meditaţiilor. Cu sentimentul de dreptate înnăscut, Maia a ajuns la concluzia că, deşi avea darul de a citi în sufletul omului, pe cel al lui Nicolae nu l-a putut citi până la capăt. Într-una din zile, în timp ce stătea cu capul plecat pe mormânt, a simţit ca şi cum un cuţit în inimă. Din acea zi s-a îmbolnăvit.

Sunt zece ani de când Maia luptă cu boala. Se roagă Domnului să-i mai lungească zilele ca să-şi poată ajuta copiii. Îi sunt tare dragi. Îi sunt dragi oamenii în general. Gândeşte pozitiv. Nu vrea să-şi ocupe spaţiul său interior cu lucruri urâte. Simte că trăieşte cu adevărat în sânul naturii. Merge foarte des la pădure. Zice că pădurea îi dă putere de viaţă… Băieţii Maiei au absolvit facultatea de informatică, s-au căsătorit. Fiica Victoria este în clasa a IX-a. Nu ştie încă cine e tatăl ei adevărat. Şi nici preşedintele nu ştie că Victoria este fiica lui. Maia e dispusă să ia această taină cu sine în mormânt.

Nina NeculceArticole asemănătoare:

• Dragoste şi răzbunare
• Bună cușmă, dar nu-i nimenea sub ea (2)
• Christina Aguilera, bătută de soţ?

Drumul de la Moscova la Soroca i s-a părut Gülsadei mai scurt. Simţea cu inimioara ei de copil chemarea tainică a acestei străvechi aşezări în care avea să descopere cât suflet bun au unii oameni în raport cu mama care a adus-o pe lume.

Fetiţa avea patru ani şi nu înţelegea de ce mama nu o iubeşte, de ce e rea şi îndărătnică, nu înţelegea că bunica e bolnavă. Ştia că are o bunică frumoasă care îi aducea în casă sărbătoarea în fiecare zi. O alinta, o mângâia, îi spunea poveşti, îi pregătea mâncare gustoasă. Despre boală nu i-a vorbit niciodată. În ziua în care a trebuit să se interneze la spitalul oncologic din Chişinău, i-a spus că pleacă în România ca „să facă bani”.

Ultima îmbrăţişare a bunicăi

A lăsat-o în grija unei vecine. Bună şi prietenoasă, vecina, la fel ca toate prietenele bunicăi, o trata cu multă afecţiune, însă mica făptură, plină de emoţie, o aştepta pe bunica Irina. Fiecare bătaie în uşă o făcea să tresară. Alerga să deschidă, tremurând de bucurie, şi se întrista amarnic când vedea pe altcineva intrând în casă. Dar într-o zi a plâns de bucurie. În prag apăruse chiar bunica. I-a pus mâna pe creştet, a sărutat-o şi a strâns-o la piept cu toată căldura. O căldură ciudată pe care o simte ori de câte ori îşi aminteşte de acel moment.

Încearcă senzaţia că chiar o atinge dulcea căldură şi o învăluie din creştet până în tălpi. A fost ultima îmbrăţişare fierbinte a bunicăi. Zilele îi erau numărate, boala progresa şi femeia se simţea din ce în ce mai rău. Ca să ascundă suferinţa, îşi lua de mână nepoţica şi mergeau în fiecare seară la alţi vecini buni la suflet, Maria şi Valeriu Chistol. Maria, care pierduse câteva sarcini şi care tânjea după copii, o ademenea pe Gülsada cu tot felul de dulciuri, îi cosea rochiţe pentru păpuşă, se juca cu ea. Într-o zi bunica i-a spus: „De azi înainte să ştii că aceasta este mama ta”. Şi a plecat din nou la spital.

Gülsada povesteşte: „Din clipa în care bunica mi-a spus că mama Maria este mama mea, am început să-i spun mamă. Eram mică şi nu ştiam că şi adeverinţa de naştere mi-a fost schimbată – din Rasulova Gülsada Aiazova am devenit Chistol Gülsada Valeriu”.

Bunica, istovită şi disperată, lupta cu suferinţa la spital, iar Gülsada acasă, plină de voie bună, învăţa cu mama Maria şi tata Valeriu limba română, ca s-o poată vorbi la nivel de comunicare. Se pregătea să meargă la grădiniţă. Peste două săptămâni vorbea cât de cât româna şi a început să frecventeze instituţia preşcolară. Într-o seară a auzit-o pe mama Maria vorbind la telefon: „A murit doamna Irina şi nu ştiu cum să-i spun micuţei Gulea”. Vorbele au ajuns până la urechea copilei, care se afla în altă cameră. A început să plângă, dar când mama s-a apropiat, şi-a şters lacrimile. N-a vrut ca mama s-o vadă plângând şi nici n-a vrut să creadă că bunica e moartă.

„Cât am mers pe drum până la Chişinău, ziceam că atunci când voi ajunge, bunica o să deschidă ochii. Chiar credeam că aşa va fi. Închideam ochii şi o vedeam aşa cum o ştiam, plină de zâmbet şi bunătate. M-am lipit de bunica ce avea mâinile reci ca puiul de urs care mai caută sprijin lângă ursoaica ucisă.

O strigam, dar ea n-a mai deschis ochii oricât de mult n-o rugam s-o facă. Şi nici nu-mi mai transmitea căldura ei blândă. Am plâns lângă ea până am adormit. În ziua înmormântării, toată ziua am plâns. După aceea n-am plâns niciodată faţă de mama Maria sau faţă de tata Valeriu”, spune Gülsada.

Tatăl biologic a bătut la uşă

La şase ani, fata a primit taina botezului în biserica din satul Vădeni, acolo unde s-au cununat părinţii ei adoptivi. Visul bunicăi de a o vedea botezată şi de a o da să înveţe carte la liceul „Constantin Stere” s-a împlinit. Gülsada a fost înscrisă în clasa întâi la acest prestigios liceu. Înconjurată de dragoste şi blândeţe din partea părinţilor şi profesorilor, viaţa frumoasei şi agerei fetiţe prindea contur şi culoare. Şi zilele au început una câte una să curgă luminoase. Fata creştea şi nici nu-şi mai amintea de părinţii săi biologici. Pe tată-său, de fapt, nu-l cunoştea, căci o părăsise, aşa cum vă spuneam la trei luni. Din poze ştia că are o înfăţişare plăcută. Şi totuşi îi venea câteodată s-o întrebe pe mama Maria dacă mai ştia ceva de Aiaz, dar parcă nu găsea momentul potrivit. Tot amânând întrebarea, într-o zi n-a mai fost nevoie ca mama să-i răspundă. Tatăl său biologic a bătut la uşă. Nu ştia că bunica murise. Şi nici nu-şi închipuia cum arată fetiţa aceea mică de trei luni pe care o părăsise, căci trecuse deja nouă ani. Auzind vorbă, copila a ieşit în coridor. Musafirul a strigat-o pe nume. Copila, în loc să-i sară în gât de bucurie, s-a speriat şi a fugit în cameră. Gülsada îşi aminteşte: „În camera mea a intrat tăticul şi mi-a spus că acela e tatăl meu adevărat şi trebuie să-i zic tată şi lui. A stat o săptămână la noi. Mi-a cumpărat foarte multe lucruri. Şi părinţilor le-a făcut cadouri. E un om comunicabil, a încercat să mă apropie, dar îl vedeam ca pe un străin, deşi seamăn tare mult cu el. Venise cu gândul să mă ia în Azerbaidjan. Mi-a spus că mai am o soră mai mică cu cinci ani decât mine, că am avut şi un frăţior care a murit. Nu m-a putut convinge să plec. A plecat singur înapoi şi de atunci nu l-am mai văzut, nu m-a mai căutat măcar la telefon, cum nu m-a mai căutat nici Olga de cum am plecat din Moscova”.

A învăţat să fie curajoasă, bucuroasă şi bună

Gülsada se consideră norocoasă. Indiferenţa mamei care i-a dat viaţă a fost înlocuită cu marea iubire a părinţilor care au adoptat-o. Frumoasa de 18 ani este convinsă că dacă Dumnezeu nu i-ar fi scos în calea bunicăi pe aceşti oameni minunaţi, ar fi crescut lipsită de dragoste părintească undeva într-un orfelinat.

„Ce splendidă revanşă pentru toată grija şi toate nopţile nedormite ale bunicăi! Bine a zis bunica atunci când m-am născut că voi avea noroc. Norocul meu e familia în care am crescut, părinţii pe care îi iubesc nespus de mult. N-am simţit niciodată că sunt vitregi. Mă iubesc chiar mai mult decât nişte părinţi adevăraţi”, mărturiseşte Gülsada. Visează să devină actriţă şi simte o mare fericire atunci când este pe scenă. Deocamdată îşi face studiile la Colegiul Pedagogic „Mihai Eminescu”.

Este şefa grupei. Profesorii spun că are un suflet mare, îi place să muncească şi se pricepe să menţină în grupă o atmosferă de prietenie, de înţelegere. A învăţat din lecţia sa de viaţă să fie curajoasă, bucuroasă şi bună. Iar părinţii i-au tot repetat de micuţă că Dumnezeu a făcut-o pentru bine, pentru frumos, pentru împlinire. Ea ştie că resursele sunt în interiorul său şi învaţă zi de zi să vadă lumea cu ochii frumosului. Dacă o veţi întâlni cumva pe frumoasa domnişoară Gülsada, veţi observa că iradiază o anume atmosferă. Are ceva dincolo de înfăţişare, ceva care emană un nu ştiu ce apropiat de miracol.

Nina Neculce

 Articole asemănătoare:

• Gülsada, frumoasa din Soroca
• Copil al nimănui
• Şi-a ales mire după placul părinţilor

„Dacă nu o iei în Moldova, o vând. Câte mame îşi vând copiii în zilele noastre!…” (1)

La 18 ani, Gülsada visează să devină actriţă. Intenţionează să urmeze facultatea după ce va absolvi colegiul, fiind convinsă că s-a născut ca să învingă şi să fie admirată. Are un vino-ncoa ce o deosebeşte de alte tinere. Ochi pătrunzători, sprâncene arcuite, părul bogat năvăleşte în bucle negre strălucitoare pe umeri şi pe spate. Zice că a moştenit de la cea care i-a dat viaţă doar buzele şi nasul, restul vine de la tatăl biologic. Şi unul, şi celălalt au dispărut de multă vreme din viaţa ei.

S-a născut în cămaşă

Încurcată e povestea Gülsadei. Buneii săi pe linia mamei, soţii Şipulin, s-au tras din regiunea Tula. În timpul URSS, s-au stabilit la Soroca. Aveau să rămână aici până în ultimele clipe ale vieţii. Aici şi-au făcut noi prieteni, aici li s-au născut şi crescut doi copii. Când aceştia au atins majoratul, gospodarul casei a decedat. Dar viaţa a mers mai departe. Au venit anii ’90 cu criza interminabilă. Olga şi Vasile, aşa se numesc copiii soţilor Şipulin, au plecat să-şi caute rostul în Rusia. Fata a plecat la Moscova, iar băiatul – la Tula. Olga, o blondă frumoasă, cu priviri fierbinţi, i-a furat inima azerului Aiaz, un bărbat de vreo 27 de ani foarte muncitor.

Petreceau momente romantice prin restaurante, mâncau, beau mult. Olgăi îi plăceau chefurile, dar mai tare a început să-i placă păhăruţul. Atunci când a rămas însărcinată nu s-a bucurat. Nu-şi dorea un copil. Aiaz însă nu i-a permis să întrerupă sarcina. După unul din frumoasele lor momente romantice, au hotărât să se stabilească cu traiul la Soroca. Păreau să aibă suflete pline de speranţe şi aspiraţii. Fetiţa a deschis poarta vieţii, ieşind la lumină cu tot cu placentă. „O să aibă noroc în viaţă”, a zis bunica Irina.

La alegerea prenumelui, lupta s-a dat între Ala şi Gülsada. A învins Aiaz care a decis ca micuţa să poarte numele mamei sale. Nu au botezat-o. Tinerii părinţi au hotărât să-i lase libertatea de a alege Gülsadei. Când va creşte, va alege însăşi între creştinism şi islam.

Abandonată de părinţi la trei luni

Cum vă spuneam, Olga nu şi-a dorit acest copil. La scurt timp după naştere, a început s-o neglijeze pe fetiţă. Se ţinea de chefuri, fără să-i pese de bani şi de micuţă. Aiaz devenise nervos. Deşi era un om bun, comportamentul soţiei îl făcea să acţioneze dur. Uitase şi el de obligaţiile de părinte. Cazul a ajuns în judecată şi omul a fost lipsit de drepturile părinteşti. Nu au divorţat. Olga a plecat din nou la Moscova, lăsând fetiţa de numai trei luni în braţele bunicăi.

Aiaz a plecat în Azerbaidjan şi nu s-a mai întors niciodată la soţie. Acolo şi-a întemeiat o altă familie. Gülsada creştea cu bunica. Se descurcau foarte greu. De la Moscova sau Azerbaidjan niciun ban. Mai vindeau un lucru din casă, le mai ajutau vecinii. Într-o dimineaţă, bunica şi-a trezit nepoţica şi i-a spus să se pregătească de drum, căci pleacă la Moscova. Micuţa avea doi ani şi şase luni. Ţine minte destul de bine cum făcea bunica bagajele, cum erau amenajate lucrurile în casă, cum au ieşit din casă şi au plecat la gară. Era o zi friguroasă. Au aşteptat mult sosirea trenului. Micuţei i se făcuse somn. Bunica o luase în braţe şi, când era gata-gata să aţipească, a sosit şi trenul.

Călătoria până la Moscova a fost lungă şi obositoare. Gülsada povesteşte: „Nu aveam cum s-o ţin minte pe mama, dar am cunoscut-o printre mulţimea de oameni de pe peron. Parcă o văd şi acum, îmbrăcată în fustă mini, machiată, părul blond, manichiură. Era frumoasă. O fi fiind frumoasă şi acum, căci e încă tânără, are aproximativ 40 de ani. Mama nu m-a sărutat, nu m-a îmbrăţişat, dar mi-a arătat bărbatul cu care trăia în concubinaj şi mi-a zis: ‘Acela e Gleb. Du-te la el şi spune-i să-ţi dea o ciocolată’. Deşi îmi era ruşine, m-am dus şi am cerut. El însă mi-a răspuns aspru: ‘Nu-ţi dau!’. Din acel moment am început să-l urăsc şi să-l detest”.

Şi deoarece mama era mai mult preocupată de concubinul său, a dus-o pe fiica nedorită la o prietenă la care a stat trei luni. Doar bunica, ce şi-a asumat mereu sarcina să o crească, trecea şi îi aducea câte ceva de mâncare. După aceea, au închiriat un apartament unde stăteau toţi. Bunica Irina făcea pateuri, ieşea în stradă şi le vindea, iar Olga vindea lenjerie într-un butic.

„Mama continua să fie rece cu mine. Trăiam împreună, dar parcă eram rude îndepărtate. N-am simţit niciodată căldură din partea ei. A ales să stea tot timpul deoparte ca o străină. De la bunica ştiu că tata a iubit-o pe mama, dar ea n-a meritat iubirea lui”, spune Gülsada.

Întoarcerea la Soroca

Mama nu se mai schimbase, continua să petreacă prin restaurante şi baruri. Din această cauză, Olga se certa mereu cu maică-sa. Se certa urât de tot şi cu concubinul său. În fiecare seară se încingeau scandaluri zgomotoase. În acele clipe, toată vesela se făcea în cioburi.

Cuprinsă de furie, Olga le trântea de podea. Fetiţa adormea tristă pe un pat pliant şi se trezea în zori cu gândul la Soroca. Cea mai luminoasă amintire din aflarea sa de un an şi jumătate la Moscova este legată de călătoria pe care a făcut-o cu concubinul mamei în patria acestuia, Daghestan. Părinţii lui Gleb locuiau aproape de mare. Gülsada mergea în fiecare zi pe plajă. Toţi o tratau destul de bine. A fost prima întâlnire cu marea, a simţit în acele clipe o strânsă legătură cu nemărginirea ce i-a dat puteri şi speranţe.

După zece zile raiul s-a terminat. Gülsada s-a întors la Moscova, în lumea urâtă a mamei. Era mică şi nu ştia că bunica se îmbolnăvise de cancer. Venise la Moscova pentru a o lăsa pentru totdeauna cu mama. În noaptea din ajunul întoarcerii la Soroca, Gülsada a prins frânturi din discuţia pe care bunica o întreţinea cu Olga: „Îndeplineşte-mi ultima dorinţă. Poartă de grijă acestei copile şi mulţumeşte Domnului că ţi-a dăruit un înger”.

După mai multe şoapte nedesluşite, Gülsada a auzit vocea tăioasă a mamei: „Dacă nu o iei în Moldova, o vând! Câte mame îşi vând copiii în zilele noastre! Doar ştii că e un copil nedorit”. A doua zi, bunica şi nepoţica au luat trenul spre Moldova.

Nina NeculceArticole asemănătoare:

• Gülsada, frumoasa din Soroca (2)
• Copil al nimănui
• Fetiţa de 2 ani, care a fost violată, a fost externată

Moartea soţiei îl macină, se consideră vinovat că nu s-a priceput să dea mită medicilor ca s-o salveze

Radu Strungaru are 62 de ani. S-a născut într-un sat din preajma oraşului Călăraşi într-o familie de ţărani. A avut o copilărie grea. Nu împlinise cinci ani când i-a murit tata. Mama, rămasă văduvă la 39 de ani, cu şapte copii minori, veniţi pe lume unul după altul, n-a mai ştiut ce e fericirea până a plecat din astă lume. Radu nu ţine minte s-o fi văzut vreodată zâmbind sau s-o fi auzit vorbind cu duioşie.

S-au iubit pătimaş toată viaţa

Apăsată mereu de griji şi nevoi, se zbătea cum putea ca să aibă cu ce-şi hrăni şi îmbrăca copiii. La sărbători lăsa un loc la masă şi pentru cel care a fost gospodarul de casă, punea un tacâm şi pentru el cu câte ceva din puţinele bunătăţi pregătite de mâinile sale. Despre moartea tatălui şi despre Dumnezeu nu se vorbea niciodată cum nu se vorbea nici despre dragoste.

Astfel, Radu şi toţi fraţii săi au crescut în afara bisericii. N-a crezut şi nu crede în Dumnezeu nici până în prezent. Dar întruneşte toate calităţile unui adevărat creştin. E o persoană liniştită, cu bun-simţ şi foarte corectă. Tânjind mereu după dragoste şi mângâiere, la 20 de ani, o dragoste mare avea să-i umple sufletul. Destinul i-a scos-o în cale pe Dora, o fetişcană cu doi ani mai mică decât el dintr-un sat de la nordul republicii. Frumoasa venise în ospeţie la fratele său, care locuia nu departe de părinţii lui. Şi fata se trăgea dintr-o familie numeroasă. S-au îndrăgostit nebuneşte şi foarte repede s-au căsătorit. Nu au făcut nuntă, erau săraci amândoi. Şi-au înregistrat căsătoria într-o atmosferă festivă, asta le-a fost toată petrecerea, dar nici nu şi-au dorit mai mult. Au ales să se stabilească cu traiul în vechiul oraş de pe Nistru. S-au angajat la o fabrică de confecţii. Lucrau în aceeaşi secţie. Ea – cusătoreasă, el – mecanic.

Treceau cu bucurie prin greutăţile ce le aveau de înfruntat. Locuiau cu chirie ba la o gazdă, ba la alta. Prin gazde li s-au născut cei doi copii. Aceştia erau deja măricei când au obţinut o cameră la cămin. Peste câţiva ani, din banii puşi deoparte şi-au cumpărat un apartament cu o cameră. Apoi au mai muncit, au mai adunat bani şi şi-au cumpărat un apartament cu două camere. Anii treceau, copiii creşteau, iar ei continuau să se iubească pătimaş ca la început. Poate nu atât de aprins şi de fierbinte, dar se iubeau. Şi când dragostea lor se împletea frumos cu cea a copiilor şi a nepoţilor, Dora s-a îmbolnăvit.

Şi-a amintit de cele mai frumoase clipe

Radu a dus-o la spital, a urmat un tratament şi a revenit acasă mai întremată. Însă după câteva luni a trebuit să se interneze din nou. Soţul stătea toată ziua în preajma ei. Alerga şi cumpăra toate medicamentele prescrise de medic, îi aducea de mâncare, o supraveghea în timp ce i se făceau perfuzii. Radu a observat că la unii bolnavi şi asistentele medicale, şi medicul vin de câteva ori pe zi, dar de Dora parcă uitau.

Când se interesa de doctor cum stau lucrurile, acesta îi răspundea sec: „E bine”. Şi omul pleca seara liniştit acasă cu gândul că o să fie bine. În ultima zi dinaintea externării, Dora arăta într-adevăr bine. A mâncat cu poftă tot ce i s-a adus de acasă. A vorbit cu Radu despre copii şi nepoţi, şi-a amintit de cele mai frumoase clipe trăite împreună. S-au despărţit pentru ca a doua zi să se întâlnească din nou şi să meargă acasă împreună. Cu un zâmbet absolut superb, prima şi unica lui dragoste l-a petrecut până la uşă. Nu ştia bietul Radu că era cel din urmă zâmbet al femeii sale dragi, care i-a dăruit 37 de ani de fericire. Pe la ora 2.00 noaptea, în timp ce a mers la WC, Dora şi-a pierdut cunoştinţa şi a căzut lovindu-se de podeaua de ciment. N-a avut cine s-o ajute. Moartea a survenit în urma loviturii puternice la cap.

„Jurământul lui Hipocrate nu mai este valabil”

Radu mă priveşte cu tristeţe şi îmi povesteşte: „Am avut o încredere oarbă în medici. Acum sentimentul de recunoştinţă faţă de ei s-a spulberat. Soţia îşi trata stomacul în baza poliţei de asigurare. Dar ştiţi cum e prin spitalele noastre, nici minimul garantat de poliţă nu ţi se oferă şi eşti nevoit să procuri toate medicamentele. Nu mă împotriveam, le procuram. Credeam că fac totul aşa cum trebuie. Mai mult, pe lângă faptul că soţia avea poliţă, mai procuram şi toate medicamentele! Nu ştiam că pentru o îngrijire mai bună trebuia să pun în buzunar şi doctorului, şi asistentelor medicale, şi infirmierilor. Nu ştiam că jurământul lui Hipocrate nu mai este valabil.

Nu ştiam că în acest sistem de sănătate medicii au uitat că au rolul de salvatori de vieţi. Acum rudele mă învinuiesc că am fost zgârcit şi Dora a rămas fără supraveghere şi a plecat cu zile în pământ din cauza mea. Dacă ştiam de unde aveam de unde nu aveam, îi puneam în buzunar medicului vreo mie de lei, vreo câteva sute le dădeam asistentelor medicale şi Dora ar fi fost azi lângă mine. Sunt convins că dacă aş fi fost în locul ei, ea m-ar fi salvat. Cu siguranţă, s-ar fi priceput să-i mituiască pe doctori. Dar eu, naivul, nu m-am priceput… Moartea soţiei mă macină, nu-mi pot afla liniştea. Trec prin cele mai grele momente din viaţă. Mă judec pe mine că n-am ştiut ce să fac”.

Viaţa fără ea nu mai are sens

Bărbatul m-a privit drept în ochi. Aştepta un sfat de la mine. Am încercat să-l consolez, spunându-i că nu e singurul care trece prin aşa ceva, că nu poartă nicio vină în moartea soţiei şi că nu face să se căiască amarnic pentru că a fost corect şi n-a dat mită. I-am spus că, mai devreme sau mai târziu, toţi sfârşim cu o moarte. Aici i s-au terminat zilele Dorei şi n-are de ce să se condamne atâta. Ca să-l abat de la gândurile sale, l-am rugat să-mi mai povestească câte ceva despre soţie, despre viaţa lor de familie. Faţa i s-a luminat pentru câteva clipe: „Sufletul mi-i plin de amintiri frumoase. Dora a însemnat foarte mult pentru mine. Ea m-a iubit şi ca mamă, şi ca iubită, şi ca soţie. Am iubit-o şi eu. Viaţa cu ea a fost plină de acel ceva greu de explicat. Nu numai pentru că a fost o gospodină cum mai rar întâlneşti, nu! Ea simţea adâncul din suflet. Avea talent de croitoreasă. Şi omul care are talent ştie să iubească mai mult. Am trăit împreună iubirea. Am ştiut să ne ridicăm deasupra greutăţilor, să ne creştem cu drag copiii, să-i dăm la casele lor, să ne bucurăm de nepoţei. Dar totul s-a petrecut atât de repede! Viaţa fără ea nu mai are sens. Nu-mi închipui cum o să trăiesc mai departe fără ea…”.

Nina NeculceArticole asemănătoare:

• Să suferi din dragoste e un chin
• Ochii care nu se văd nu se uită!
• Dragostea mea

„Pe cât de mare este păcatul căderilor, pe atât de mare este plata celui care se roagă să se ridice”

„Nu pot să te iau de soţie pentru că o fată ca tine nu va deveni niciodată soţie şi, cu atât mai mult, mamă.” În clipa în care prietenul pe care îl iubea şi cu care se simţea excelent în pat i-a spus aceste vorbe, Liliana a avut un moment de luciditate: „Cum adică? Dacă nu mă vede o zi, umblă ca nebun, dar să mă ia de soţie nu poate?”. Atunci a simţit că o prinde din nou disperarea, aşa cum se întâmplase cu patru ani în urmă, când l-a întâlnit pe Nicu în bar. „Are dreptate iubitul meu. Femei ca mine nu pot deveni soţii”, şi-a zis, simţind cum coboară pustiul în suflet.

Era în stare să facă orice

Cu inima frântă, a alergat spre locuinţa lui Nicu. Nu era acasă. I-a telefonat, însă bărbatul nu i-a răspuns. I-a trimis un mesaj. Ce să facă? Unde să se ducă să-şi recapete liniştea? Să ia cocaină? O să fie doar pentru puţin timp şi va deveni din nou dependentă. A intrat în primul bar care i-a ieşit în cale. Era tocmai barul în care se cunoscuse cu Nicu. Voia să mănânce şi să bea ceva ca să se liniştească. A cerut o prăjitură şi o Coca-Cola. Înghiţea cu greu prăjitura. „Se pare că diavolul vrea să pună din nou stăpânire pe mine. Soarta mă pune din nou la încercare”, şi-a zis femeia.

După câteva înghiţituri de Coca-Cola a scos telefonul din poşetă şi i-a mai trimis un mesaj lui Nicu. În acele clipe era în stare să facă orice ca să se întâlnească cu el. Din câţi bărbaţi cunoscuse, niciunul nu i-a inspirat atâta încredere. Era convinsă că o va ierta, o va primi înapoi fără s-o întrebe despre viaţa ei din anul care i-a despărţit. Câte femei şi câţi bărbaţi au descoperit până la urmă că pasiunea e trecătoare şi s-au întors la adevăraţii lor parteneri! A încercat să se calmeze, spunându-şi că nu e singura care trece prin aşa ceva.

Întâlnire neaşteptată

Cufundată în astfel de gânduri, nici nu bănuia că într-un alt colţ al barului se afla şi Nicu. Nu era singur, era cu o domnişoară şi nu a dorit să fie văzut de Liliana. Şi-a ascuns faţa după revista de modă pe care o cumpărase fata. De ce nu voia să fie văzut? Pentru că îi promisese domnişoarei că o s-o scoată din suflet pentru totdeauna pe nebuna care, după ce i-a sucit minţile, l-a părăsit. Dar parcă poţi să-i dictezi inimii? O mai iubea şi mai spera că rugăciunile lui vor fi auzite şi, într-o zi, Liliana se va întoarce la el. A scos telefonul şi a citit şi cel de-al doilea mesaj. Îi cerea ajutorul, spunându-i că e gata să-i spele până şi picioarele, dacă asta va dori, numai s-o ierte şi s-o primească înapoi în garsoniera lui.

În timp ce citea mesajul, Liliana l-a observat. A văzut că nu-i singur şi, cu toate astea, a alergat spre el, împiedicându-se de un scaun. „Nicu, ajută-mă! Nu mă lăsa ispitelor! Numai tu poţi să mă scoţi din prăpastie. Îţi promit că n-am să mai păcătuiesc! Crede-mă! Încă nu e pervertit totul în mine. Mi-i teamă. Simt cum mă prinde o depresie cumplită. Ajută-mă să ies din această stare!”, striga ea, stând în genunchi la picioarele lui.

Băieţii şi fetele de pe la alte mese îşi întorceau capul ca să vadă ce se petrece. Domnişoara se uita când la el, când la nebuna dezlănţuită. Apoi i-a spus: „Ţi-au mai rămas sentimente fireşti după ce te-ai culcat cu tot Lyonul? Nu te-ai gândit că până la urmă plăcerile o să-ţi provoace suferinţă? Lasă-l, te rog, pe Nicu în pace, căci s-a fript o dată cu tine!”. S-a ridicat de la masă şi l-a apucat de braţ, rugându-l s-o urmeze. Nicu însă stătea neclintit. Şi atunci domnişoara a făcut stânga împrejur şi a ieşit.

„Primeşte-mă înapoi în garsoniera ta”

Liliana s-a ridicat şi s-a aşezat în locul ei. Părea şi mai frumoasă cu tristeţea înscrisă pe chip. Îi cerea iertare, spunându-i că s-a maturizat deja, că abia acum a înţeles că a confundat iubirea cu desfrânarea. Zicea că îşi doreşte şi ea un soţ, un copil. Îi mulţumea că a ajutat-o să-l descopere pe Dumnezeu şi se căia că s-a abătut din cale. Vorbea ca pusă în priză, iar Nicu o asculta cu luare aminte. Nu ştia ce să zică. Ea continua să-i vorbească. A încheiat spovedania cu cuvintele: „Eşti unicul om de pe acest pământ în care pot avea încredere. Primeşte-mă înapoi în garsoniera ta în care am trăit cele mai fericite clipe din viaţa mea. Dacă nu poţi să mă ierţi, lasă-mă să trăiesc lângă tine, să-ţi fiu servitoare. Să am grijă de tine şi să o servesc şi pe domnişoara ta. Am nevoie de tine, de vorbele tale aducătoare de linişte.”

Nicu continua să tacă. În cele din urmă, a rostit: „Din clipa în care m-ai părăsit tot aşteptam această întâlnire. M-am rugat Domnului să te întorci şi Domnul m-a auzit. Nu-ţi cer promisiuni şi jurăminte. De vreme ce doreşti să fii lângă mine, vreau şi eu ca fericirea să-mi intre în casă. Să mergem!”. S-au ridicat şi au plecat.

Cred că minunea este aproape

A primit-o pe Liliana, considerând ziua întâlnirii norocoasă. Peste câteva luni s-au căsătorit şi de atunci sunt împreună. Femeia şi-a dat cu adevărat seama unde a greşit. Dar i-a trebuit ceva timp ca să-şi recapete liniştea sufletească. Făcea tot ce-i spunea duhovnicul. Se spovedea foarte des. Mergea împreună cu Nicu duminică de duminică la biserică. Norocul lor era şi este că au dat peste un preot cu sfinţenie. Nicu făcea totul ca ea să se simtă fericită. Pentru ea viaţa a început din nou să aibă sens. Pentru amândoi viaţa devenea de la o zi la alta mai bună, mai frumoasă, mai împlinită.

Liliana nu voia să se gândească la trecut. De multe ori îi repeta lui Nicu: „Ce-aş fi făcut dacă nu m-ai fi iertat? M-aş fi golit total pe dinăuntru. Doamne, cum poate dragostea adevărată să-l transforme pe om? Ce caldă e iubirea atunci când descoperi frumuseţea familiei!”.

Viaţa lor frumoasă îşi continua traseul. Cuprinşi de fericire, aşteptau venirea pe lume a copilului. Momentul a fost trăit cu mari emoţii de amândoi. Dar şi mai mari şi mai grele aveau să fie emoţiile peste un an şi ceva, când au aflat că micuţul lor are paralizie cerebrală infantilă. Suferinţa copilului i-a apropiat şi mai mult de Dumnezeu. Pe lângă tratamentul destul de costisitor pe care îl fac, nu încetează să se roage Domnului. Duhovnicul i-a spus Lilianei: „Pe cât de mare este păcatul căderilor, pe atât de mare este plata celui care se roagă să se ridice. Roagă-te lui Dumnezeu să-ţi dea răbdare şi răsplata va veni”. Liliana cu Nicu cred că minunea e aproape. Ajutat de ei, micuţul de trei ani se ridică deja în picioare…

Nina Neculce Articole asemănătoare:

• Povești adevărate // Între droguri, sex şi credinţă (1)
• Desfrânatul strică satul
• Dragostea mea

„M-am filmat întreţinând raporturi sexuale cu tot felul de bărbaţi. Niciodată n-am crezut că o să ajung o desfrânată”

Părăsit de femeia pe care o iubea, Nicu rătăcea pe străzile Lyonului. Şapte ani a fost în concubinaj cu Maşa, o femeie din Celeabinsk, Rusia, pe care a cunoscut-o la Paris. Avea un farmec de neegalat, dar n-a fost în stare s-o înţeleagă. Tânăra îşi dorea cât mai curând să devină mamă, dar Nicu, închis în lumea lui, se împotrivea cu înverşunare. Zicea că în lumea asta contaminată de droguri şi sex nu se mai cade să aduci pe lume copii. Muşcată de egoismul celui pe care îl iubea şi ea, Maşa a plecat la Paris cu un conaţional de-al ei.

Rămas cu buza umflată, Nicu nu-şi putea afla locul. Aşa cum vă spuneam, rătăcea pe străzile Lyonului. Cu gândurile în dezordine, a intrat într-un bar. Fum de ţigară, miros de cafea, bere, whisky. Nu vedea niciun loc liber. Un strănut zgomotos l-a făcut să întoarcă capul. În spatele lui, o domnişoară îmbrăcată elegant, cu cearcăne pronunţate sub ochi, îşi servea cafeaua cu o ţigară. Locul din faţa ei era liber. „Pot să mă aşez?”, a întrebat-o Nicu în franceză. „Poţi!”, i-a răspuns necunoscuta într-o franceză cu accent, pe un ton familial de parcă îl cunoştea de-o viaţă. După vreun sfert de oră, au făcut cunoştinţă. Când i-a spus că o cheamă Liliana, Nicu a făcut ochii mari: „Nu cumva sunteţi din R. Moldova?”. „Aproape. Sunt din Ucraina, regiunea Cernăuţi. Dar te rog să-mi spui tu.” „Şi ce faci aici?”, a mai întrebat-o. „Le amărăsc viaţa părinţilor care m-au crescut”, a răspuns fata dusă pe gânduri.

Au încurajat-o să nu-i fie jenă

L-a privit drept în ochi şi a început să plângă. Printre suspine şi lacrimi i-a povestit că a crescut într-o familie cu părinţi foarte autoritari. Nu făcea un pas fără ştirea lor. Când s-a văzut la facultate, scăpată de sub tutelă, şi-a făcut cruce. După anul întâi, a plecat în Franţa. Era frumoasă, cu formele corpului bine sculptate. „Vrei să faci mulţi bani?”, i-a zis într-o zi un cunoscut, invitând-o să se filmeze într-un film pentru maturi.

Fata a acceptat, neştiind ce fel de filmări o aşteaptă. Când s-a dus la prima întâlnire cu producătorii, aceştia i-au spus că nu-i uşoară cariera de actriţă, dar ei o vor ajuta să ajungă acolo unde vrea. Au încurajat-o să nu-i fie jenă să stea goală în faţa celor care o filmează, căci are corp frumos, care merită să fie arătat.

Liliana povestea: „Înainte de a începe filmările, mi se dădea să beau ceva, apoi să trag pe nas un fum plăcut la miros, ca să nu am emoţii. Deveneam într-adevăr dezinhibată şi puteam juca orice scenă ce mi se cerea. După câteva filmări, am înţeles că luam alcool şi cocaină. De câştigat am câştigat foarte bine. Acum câştig mai puţin, deoarece frumuseţea corpului s-a cam ofilit. Am 27 de ani, dar arăt ca la 35”.

Liliana a tăcut o vreme, apoi a scos din poşetă o poză de la 20 de ani, când venise la Lyon, şi i-a arătat-o lui Nicu: „Uite-te cum arătam cu şapte ani în urmă şi în ce hal am ajuns! Am fost îndeajuns de frumoasă, spune şi tu! Dar ce folos? Frumuseţea mea s-a ofilit atât de repede! M-am filmat întreţinând raporturi sexuale cu tot felul de bărbaţi. Au fost scene oribile de care mi se face greaţă când le privesc cu ochii treji. Niciodată n-am crezut că o să ajung o desfrânată. Am obosit şi am devenit indiferentă faţă de toate. Visul de a avea o relaţie amoroasă durabilă şi stabilă cu care venisem în Franţa s-a spulberat de mult…”

A renunţat la credinţa în Dumnezeu

A sorbit ultima picătură de cafea. Nicu a privit-o cu înţelegere şi i-a spus: „Cred că o să pot să te ajut. Am un prieten medic aici, în oraş, la care vom merge chiar mâine. Dar până atunci, hai să ieşim din fumul acesta şi să ne plimbăm puţin pe faleză, să admirăm soarele în asfinţit…”

Priveliştea era într-adevăr încântătoare. Liliana, parcă trezită dintr-un vis, vorbea despre lucruri care mergeau la inima lui Nicu. A doua zi dimineaţă, aşa cum conveniseră, s-au prezentat la medicul cunoscut. Hotărâtă să ia viaţa de la capăt, s-a internat pentru dezintoxicare. În drum spre locul de muncă, Nicu îşi zicea în sinea lui: „Am făcut planuri peste planuri cu Maşa. Cred că Dumnezeu mi-a scos-o în cale pe Liliana ca să fac cu ea ceea ce am visat să împlinesc cu cealaltă”.

După dezintoxicare, ca s-o pună pe drumul cel drept, Nicu i-a propus să meargă la un preot. Fata s-a împotrivit la început, spunându-i că nu crede în Dumnezeu, consideră religia doctrină şi metodă de control şi restricţionare. (Părinţii i-au dat o anumită educaţie creştină şi a mers de multe ori cu ei la biserică.) A renunţat total la credinţa în Dumnezeu de cum s-a făcut „actriţă” pentru filmele porno. Nicu a insistat că dacă vrea să se schimbe şi să meargă pe calea cea bună, trebuie neapărat să se întâlnească cu un preot.

Din nou căderi şi ridicări

După câteva întrevederi cu preotul rus de la o biserică creştin-ortodoxă, Lilianei îi venea să alerge, să plângă de bucurie. A simţit nevoia să se roage. Singura rugăciune pe care o ştia era Tatăl Nostru. O repeta cu lacrimi şi seara, şi dimineaţa. Într-o noapte, în timp ce se ruga, a fost copleşită de o lumină, auzea parcă un glas ce îi şoptea ceva frumos, dar nu desluşea ce anume. Trăia o bucurie nemărginită. A rostit printre lacrimi: „Iartă-mă, Doamne, am greşit!”. Şi a adormit fericită. La scurt timp după aceea a revenit la studii, iar după câteva luni s-a mutat la Nicu. Încet-încet, îşi recăpăta frumuseţea. Duceau o viaţă normală în care dragostea devenise marea forţă care îi unea. După trei ani însă, calul s-a dezlegat din nou de gard. Voia să fie liberă şi a început să-l înşele pe Nicu. S-au despărţit civilizat, rămânând prieteni. Continua să se roage şi să meargă la biserică, dar mai mult formal. Bărbaţii o sorbeau, pur şi simplu, pentru că avea o putere de fascinaţie irezistibilă.

Iar ea vedea în orice atingere a trupului cu un alt bărbat iubirea la care îndeamnă Iisus, şi nu patima trecătoare. Deci, nu considera nimic rău în asta, de vreme ce se simţea bine şi făcea plăcere şi celuilalt. Urma să termine facultatea. Rânduise deja câţiva bărbaţi când se îndrăgostise de un băiat cu care ar fi dorit să se căsătorească. Cu toate că tânărul o botezase „regina sexului”, când veni vorba de căsătorie, i-a spus: „Nu pot să te iau de soţie. Pentru că o fată ca tine nu va deveni niciodată soţie, cu atât mai mult mamă…” (va urma)

 Nina NECULCEArticole asemănătoare:

• Între droguri, sex şi credinţa în Dumnezeu (2)
• Desfrânatul strică satul
• S-ar putea să mori fără să râzi vreodată…

A convieţuit 28 de ani cu soţul şi s-a întrebat întotdeauna dacă e vis sau realitate

Antonia are şi acum chipul luminos. Ochii încă nu şi-au şters culoarea. Buzele îi sunt desfăcute mereu într-un zâmbet. Iar picioarele mici şi subţiri continuă să alerge într-o parte şi în alta. Acum e la magazin după produse alimentare pentru fratele nevăzător, acum e la şedinţa Clubului femeilor în etate, acum e la repetiţiile corului. E o romantică, o veselă şi o optimistă şi la 85 de ani. Iradiază feminitate. Cei care nu-i ştiu vârsta îi dau 55–56 de ani.

Inima Antoniei s-a sfărâmat în bucăţi

La 16 ani, de Antonia s-a îndrăgostit Andrei, cel mai frumos băiat din sat. Era înalt, blond, cânta la chitară. O purta de mână prin tot satul, îi cânta serile melodii de dragoste. Toate fetele din şcoală îl râvneau, dar el a ales-o pe Antonia. Fata era la vârsta întrebărilor şi încerca să găsească, împreună cu flăcăul, răspuns la toate întrebările ce o frământau despre propria persoană, relaţiile cu oamenii din jur şi nu numai. Unele colege se uitau la ea cu admiraţie, altele – cu invidie.

În zilele de duminică, domnişoarele din mahala se strângeau în jurul celor doi îndrăgostiţi şi ascultau vrăjite cântec după cântec până când flăcăul îşi punea chitara la gât şi pleca cu Antonia să asculte şoaptele câmpiilor şi ale livezilor. Fetele îi petreceau cu ochii, iar noaptea toate visau la o iubire ca a lor.

Trei ani cei doi s-au iubit pătimaş. Dar într-o zi inima Antoniei s-a sfărâmat în bucăţi. Marea ei iubire a murit pe un pat de spital, în urma unui groaznic accident de autocar. A suferit foarte mult iubita. Sărmana de ea, multă vreme după aceea, se trezea în puterea nopţii şi sărea ca o nebună la fereastră, chemată de cântecul iubitului. Dar noaptea era neagră şi mută şi niciun cântec ori măcar o şoaptă nu se auzea…

Făcea mult sport ca să se elibereze de tensiuni

Natură pozitivă, Antonia a înţeles că viaţa continuă. Şi-a luat destinul în mâini şi a mers mai departe. A făcut studii la un Colegiu Pedagogic, după care a plecat în cel mai înfundat sat din republică. Toată fericirea o găsea în muncă. Adevărata tristeţe a sufletului a ştiut să o ascundă întotdeauna după un zâmbet. Era tânără şi îi plăcea să organizeze tot felul de activităţi extraşcolare. Organizase pe lângă şcoală şi un cor al satului.

În plan sentimental însă, rămânea rece. Nu răspundea la declaraţiile bărbaţilor. Era convinsă că n-o să mai poată iubi pe altcineva. Păstra vie amintirea primei iubiri, o lumina cu gândurile învăluite mereu în dulcele ei parfum. Şi zilele se scurgeau pline, iar Antonia devenise fată bătrână. Nici gând să-şi întemeieze o familie. Citise o grămadă de romane de tot soiul, călătorise prin toate ţările fostei Uniuni Sovietice. Se arăta mereu interesată de ascensiunea în profesie. Făcea sport, mult sport ca să se elibereze de tensiuni. Îi mulţumea Domnului că totuşi viaţa e generoasă cu ea şi era sigură că până la sfârşitul zilelor nu va face altceva decât să se consacre profesiei. Mama, femeie înţeleaptă, se îngrijora de situaţia fiicei. Voia s-o vadă la casa ei, soţie cu bărbat şi cu copil în braţe.

Cum a înţeles că ar putea să existe ceva între ei

În ziua în care a împlinit 37 de ani, o mătuşă de la Bălţi i-a adus un mire. Avea 42 de ani, era un bărbat inteligent, nu era arogant şi muncea din zori până în noapte. Avea serviciu bun – şef adjunct la o întreprindere – şi era înzestrat cu capacitatea de a negocia, de a planifica. De fapt, asta îi şi cerea munca lui. Fusese căsătorit, avea un copil. Antonia l-a respins categoric: „Ce, de la Bălţi şi până aici n-ai mai văzut femei? Te-ai oprit tocmai la mine? Nu eşti dumneata cel care să mă fericeşti, aşa că vezi-ţi de treabă!”. Refuzul nu l-a lăsat cu mâinile în jos pe bărbat, dimpotrivă, i-a aprins dorinţa de a o cuceri pe această femeie care îi plăcuse de la prima vedere.

A fost foarte insistent timp de un an. De la prima atingere neînvinsa a înţeles că ar putea să existe ceva între ei. Deşi a fost întotdeauna capabilă să ia decizii rezonabile, în acele clipe era confuză. Nu voia să-şi calce jurământul. Trăia o stare destul de grea. În cele din urmă, Antonia s-a dat bătută şi la 38 de ani s-a căsătorit. Femeia povesteşte: „A fost un noroc. Am convieţuit 28 de ani cu Pavel şi m-am întrebat întotdeauna dacă e vis sau realitate. Am trăit împreună o mare fericire. M-a privit tot timpul cu drag şi dor. Toate lucrurile în casa noastră le făceam în numele dragostei. Cu voie bună, mergeam împreună pe la petreceri, nunţi, cumetrii. Primul dans îl dansa cu mine, apoi fiecare dansa cu cine găsea de cuviinţă. Zicea că am venit să chefuim, nu să fim geloşi. Avea foarte multe trăsături ce îmi aminteau de prima mea iubire. La fel ca Andrei, a pus la baza relaţiilor noastre sufletul. Mă ajuta în toate: şi la bucătărie, şi la făcut curăţenie prin casă, şi la pregătirile pentru o oră de clasă sau o serbare. Împreună trebăluiam prin grădină. Îmi spunea mereu că viaţa e prea scurtă şi trebuie să ne bucurăm de ea, s-o trăim intens, să răspândim mereu energia dragostei în jurul nostru. Am iubit, dar nu ne-am lăsat duşi de val, am fost şi romantici, dar şi realişti. Adică am trăit şi cu pâine, şi cu tot ce vine din spirit. Ar fi greşit să spun că în aceşti 28 de ani de viaţă în comun, Pavel n-a privit niciodată în jur şi n-a păcătuit măcar cu gândul, dar a fost numai cu gândul. Mi-a spus-o înainte de a închide ochii pentru totdeauna. A murit la 71 de ani, răpus de o boală necruţătoare. M-a lăsat zâmbitoare, cu sufletul plin de amintiri frumoase, rugându-mă să nu-l scald în lacrimi după moarte, ci să mi-l iau ca aliat şi să-mi trăiesc zilele ca şi cum el ar fi lângă mine. Asta şi fac de 19 ani…”

Regretă că n-a putut fi mamă

Romantică, optimistă, iradiind feminitate şi la 85 de ani, aşa cum vă spuneam, Antonia se dedică îngrijirii fratelui nevăzător, cântă în corul de la biserică şi în corul veteranilor, participă în Clubul femeilor în etate. E femeia care a ştiut toată viaţa să iubească şi să muncească şi care îi învaţă şi pe alţii să fie curajoşi, bucuroşi şi buni. Ea le spune tinerilor că oglinda minţii devine mai luminoasă atunci când te afunzi în lecturi decât atunci când stai în faţa calculatorului aproape non-stop, îi îndeamnă să nu-şi piardă niciodată încrederea în forţele proprii, să creadă în Dumnezeu. E mulţumită de viaţă.

De un singur lucru îi pare rău – că n-a putut fi mamă, n-a avut copii. La final, mi-a spus: „Le-aş sfătui pe fetele care o tot întind cu măritişul să se grăbească un pic, să nu amâne căsătoria până la vârsta când organismul aproape că nu mai este dispus să nască. Nu uitaţi, fetelor, toate lucrurile în viaţa asta se cer făcute la vremea lor”.

 Nina Neculce

 Articole asemănătoare:

• Vreau să-mi găsesc jumătatea
• A murit lăsându-le văduve pe cele peste 100 de neveste ale sale
• Paris Hilton s-a apucat de bodybuilding

S-a considerat întotdeauna omul capabil să facă numai bine şi acum şi-a supărat atât de tare părinţii, încât nu mai vor să-l recunoască drept fiu

S-a trezit leoarcă de sudoare. Nu dormise decât două ore. Cu toate astea, nu se simţea epuizat şi nici n-a intrat în panică. Doar mustrările de conştiinţă îl rodeau. Intrase în griji. Totdeauna s-a considerat omul capabil să facă numai bine şi acum, poftim, şi-a supărat atât de tare părinţii, încât nu mai vor să-l recunoască drept fiu. Se visase în braţele mamei. Plângea, cerându-i iertare, dar ea nu-l băga în seamă. Printre lacrimi se întreba dacă a făcut bine convertindu-se la budism…

Dezamăgit de slujitorii bisericeşti

Corneliu e o persoană cinstită care apreciază profesionalismul. Are înscris pe chip un amestec de bunătate şi inteligenţă. Discuţiile cu el îţi produc satisfacţii. De doi ani este căsătorit cu Lili, o fată simpatică de la casa de copii pe care a cunoscut-o la facultate. A fost educat şi crescut în spiritul valorilor creştine. De mic, părinţii l-au învăţat să facă fapte bune. Rămas de la vârsta de zece ani, alături de cele două surori mai mici, în grija bunicilor, nu a lipsit nicio duminică de la biserică. A mers împreună cu bunica şi alţi pelerini la o mulţime de mănăstiri din R. Moldova, România, Ucraina şi Rusia.

Un îndemn permanent de a nu uita de Dumnezeu îl avea şi de la părinţii plecaţi la munci în Portugalia. Şi nu a fost de mirare când la absolvirea liceului a ales să-şi continue studiile la facultatea de teologie. Studiile nu i s-au părut deloc complicate. Citise multă literatură religioasă în anii de liceu, dezghiocase Biblia împreună cu un preot de la o mănăstire. Aşa că învăţătura i se dădea uşor. La Istoria Religiilor, în afară de literatura prevăzută de programă, citise tot ce i-a căzut în mână referitor la dogmele şi diferenţele dintre religii.

Pe lângă studii, Corneliu mai găsea timp şi pentru mângâierea celor aflaţi în suferinţă. Mergea împreună cu preotul să împartă ajutoare pe la casele de copii, prin spitale, dând mărturie despre Dumnezeu. Toate bune şi frumoase până spre absolvirea facultăţii, care i-a oferit prilej să cunoască aproape în profunzime ce fel de făină se macină la moară prin bisericile noastre şi prin mănăstiri.

După ce a văzut călugări cu apucături departe de cele sfinte şi după ce s-a intersectat cu mai mulţi popi preocupaţi mai mult de grija pentru înavuţire decât de viaţa creştină, prefăcând Casa Domnului în instituţie de afaceri, s-a întrebat: „Unde sunt modelele după care să propovăduiesc sfânta credinţă? Sunt total dezamăgit. M-am dezamăgit de slujitorii bisericeşti”.

Budismul, un colac de salvare

Şi iată că în aceste clipe de cumpănă, în viaţa lui a apărut o schimbare. Era convins că părinţii care mai bine de zece ani munceau peste hotare n-au cum să-l ajute cu un sfat preţios despre cum ar fi mai bine să procedeze şi nu le-a cerut sfatul. Cu tot felul de întrebări şi îndoieli ce-i veneau în minte, tocmai la acea vreme l-a cunoscut pe Adrian, care practică budismul. Acesta l-a invitat la o sesiune de meditaţie. A mers împreună cu Lili. A urmat apoi o perioadă de căutări, de lecturi aprofundate despre mulţimea de curente şi practici ale acestei religii în care se cam înglodase.

Dar pentru limpezirea lucrurilor continua să frecventeze sesiunile de meditaţie. Aici a primit explicaţii logice. Participau la grupurile de dialog, la serile de carte cu tematică spirituală. Astfel, tânărul a descoperit o nouă manieră de a-şi antrena mintea să gândească logic şi corect. L-a inspirat studiul despre înţelegerea care provoacă fericirea sau nefericirea noastră, cum să înlături cauzele nefericirii de la tine şi de la ceilalţi pentru totdeauna. Meditaţiile au inspirat-o şi pe Lili. Adrian i-a ajutat să-şi găsească un loc de muncă într-un supermarket. De la o şedinţă la alta, cei doi au ajuns la o schimbare interioară. Atunci au rupt-o total cu creştinismul. În acelaşi an, au hotărât să se căsătorească.

Muzică bună, nuntaşi frumoşi, respectarea obiceiurilor de nuntă

Pregătirile pentru nuntă au fost un prilej de mare bucurie pentru părinţi, care nu ştiau despre schimbările din sufletul copiilor. Faptul că au făcut doar cununia civilă, lăsând-o pe cea religioasă pentru mai târziu, nu i-a pus în gardă. S-au lăsat convinşi de fiu că e prea obositor să faci cununia la biserică şi nunta la restaurant în aceeaşi zi.

S-au simţit perfect în rol de socri mari. Dornici să dea o petrecere în toată regula după atâţia ani de muncă peste hotare, ei au făcut tot posibilul pentru a crea o adevărată atmosferă de veselie. Muzică bună, nuntaşi frumoşi, respectarea obiceiurilor de nuntă – toate s-au înscris perfect în cuprinsul ceremoniei. Pătrunşi de o fericire interioară, mirele şi mireasa au rostit discursuri emoţionante, menţionând că vor şti să evite suferinţa din calea lor, deoarece cred în fericirea durabilă. Fericiţi, părinţii le-au dăruit la nuntă cheile de la casa proaspăt cumpărată şi o limuzină de toată frumuseţea. După nuntă s-au întors în Portugalia, iar tinerii însurăţei şi-au văzut de ale lor, pătrunzând tot mai adânc în învăţăturile budiste.

Le-au luat şi casa şi maşina

Criza mondială, care a afectat şi Portugalia, i-a adus în vara anului trecut pe părinţii lui Corneliu acasă. Aşezaţi în jurul mesei, fiul a început să vorbească despre consecinţele pe care le suportăm în funcţie de acţiunile noastre pozitive sau negative şi, până la urmă, a ajuns să le mărturisească părinţilor despre convertirea pe care a făcut-o împreună cu Lili.

Vestea i-a lovit rău de tot. Mama a început să ţipe ca muşcată de şarpe. La orice se aştepta întorcându-se acasă, numai la aşa turnură nu! După o pauză de tăcere, lacrimile i-au împăienjenit ochii. Printre lacrimi a rostit cuvintele: „E o nebunie ce aţi făcut! Cum aţi putut trăda biserica în care aţi fost botezaţi? Cum aţi putut să-l trădaţi pe Hristos? De la oricine m-aş fi putut aştepta la o astfel de prostie, numai de la tine niciodată, dragul meu fiu”.

Oricât de mult au încercat cei doi să aducă argumente în favoarea religiei budiste, nu i-au putut convinge pe părinţi de corectitudinea pasului făcut. Nici exemplul Japoniei – ţara samurailor, a politeţei şi a demnităţii, care a ştiut să se unească şi să înlăture consecinţele devastatorului tsunami nu a fost convingător.

Între budism şi creştinism

Supăraţi foc pe fiu, pentru că după ani de educaţie creştină n-a putut depăşi decepţia provocată de căderile celor rătăciţi, părinţii le-au luat copiilor şi casa, şi maşina, spunându-le: „Dacă ziceţi că sunteţi răspunzători pentru propria viaţă, făceţi-vă singuri prin metodele voastre de meditaţie şi casă, şi maşină, şi alte bunuri de care are omul nevoie!”.

Aşa au rămas cu fudul pe gheaţă Corneliu şi Lili. Înnoptează când la un prieten, când la altul. Supărarea părinţilor îl apasă mai cu seamă pe Corneliu. Cu fiece zi, se convinge tot mai mult de tangenţele dintre budism şi creştinism şi încearcă să înţeleagă dacă a făcut bine sau rău.

 Articole asemănătoare:

• Interpreta Nătălița Proca a primit un pumn în față!
• Miri rămaşi fără naşi în timpul nunţii episodul II, versiunea naşei
• Dragoste interzisă

Cuplul care a învăţat din greşeli şi care ştie să-şi facă viaţa frumoasă

S-au cunoscut la spital. Tamara era asistentă medicală, iar Leonid – pacient. Fusese internat pentru o operaţie de îndepărtare a pietrelor la rinichi. Aveau 28 şi, respectiv, 30 de ani. Fiecare încerca să-şi vindece rănile lăsate de o experienţă de viaţă mai puţin plăcută. Tamara divorţase de Vlad după cinci ani de căsnicie şi rămăsese cu un copil, iar Leonid se despărţise de Irina după trei ani de dragoste cu pasiune. Irina a fost cea care îl înşelase. Era gata s-o ierte, dar ea n-a mai vrut să lungească relaţia, spunându-i verde în ochi că s-a plictisit de el.

 Nina Neculce

Pacientul şi omul Leonid Secară a văzut în Tamara exact ceea ce-şi dorea pentru tămăduirea rănilor lăuntrice: un suflet blând şi cuminte şi un chip drăguţ cu păr blond şi ochi mari albaştri. După o săptămână de spital i-a aflat povestea. Lucrase câţiva ani în străinătate, câştigase ceva bani, dar n-a rămas acolo pentru mai multă vreme, aşa cum fac majoritatea tinerilor, s-a întors acasă, căci se simţea străină printre străini. A revenit în colectivul din care plecase. Peste câteva luni, s-a căsătorit cu Vlad. Duceau o viaţă cu pace şi înţelegere la început.

Bărbatul o iubea şi se părea că n-are ochi pentru altcineva. Dar binele a fost până la o vreme. De cum li s-a născut Igor, Vlad a început a sări gardurile. Nu împlinise copilul doi ani, când bărbatul i-a cerut divorţul pentru alta. Au împărţit ce au avut de împărţit, judecata a stabilit ca tatăl să-i plătească copilului pensie alimentară şi cu asta căsnicia fericită s-a destrămat. Aşa a ajuns Tamara, la 28 de ani, divorţată.

Fericirea urmată de multă suferinţă

A plâns tânăra mămică cât a plâns până când a ajuns în clipa când cauţi să te împaci cu soarta. Tocmai la acea vreme i-a ieşit în cale Leonid. După o săptămână de spital, un an de întâlniri prin oraş şi acasă, şi-au propus să încerce să-şi construiască viaţa împreună, cu echilibru între raţiune şi sentiment. S-au limitat doar la cununia religioasă la care au fost prezenţi cei mai apropiaţi dintre rude şi prieteni. Şi ca să uite mai uşor de trecut, şi-au vândut apartamentele şi au cumpărat o casă nouă, nefinisată, într-o zonă destul de pitorească. Au stabilit de la început că nu vor avea secrete unul faţă de altul, poate doar mici taine care nu vor influenţa liniştea unui cămin. Nu-şi doreau prea multă fericire.

Experienţele prin care trecuseră îi învăţaseră că momentele de fericire sunt urmate de suferinţă. Uitasem să vă spun că Leonid muncea la o bancă şi avea un salariu care le asigura confortul material. La început, relaţia lor din cuplu se baza pe prietenie şi respect. Leonid considera că e mai bine aşa, şi nu dorea să se îndrăgostească. Capitolul care continua să-l mai macine era trădarea Irinei. Se frământa zile şi nopţi, încercând să înţeleagă când marea lui iubire a fost falsă şi când adevărată.

Îi răsărea mereu înaintea ochilor faţa ei luminată de zâmbet, acoperindu-l cu sărutări pătimaşe şi cuvinte duioase. De ce tocmai când se credea cel mai fericit din lume Irina i-a întors spatele, l-a respins şi l-a lăsat plângând? Crezuse în dragostea ei, tulburătoare, pătimaşă, fierbinte, dar de ce atât de repede s-a stins? Cu câtă uşurinţă i-a declarat: „M-am plictisit de tine. Nu te mai iubesc, iubesc pe altul”!… S-a frământat aşa câţiva ani până când timpul, cel mai bun doctor, i-a închis rana. Cu soţia se purta corect, o respecta, se bucura de succesele ei la serviciu, era atent cu ea şi îşi făcea datoria de soţ.

Întotdeauna trebuie să oferi dragoste, dacă poţi

Pentru mulţumirea deplină, Leonid îşi dorea mulţi copii. Dar, ori de câte ori aducea vorba, Tamara schimba subiectul, se temea ca nu cumva odată cu naşterea copilului să se repete scenariul prin care trecuse cu Vlad. De câteva ori a întrerupt sarcina, fără să-i spună soţului. În sfârşit, după multe rugăminţi, s-a lăsat convinsă că un singur copil în casă nu aduce împlinirea, e bine ca într-o familie să crească doi–trei şi chiar mai mulţi copii. Dar ştiţi cum se întâmplă de cele mai multe ori. Atunci când vrea Domnul, nu vrei tu, iar când vrei tu, nu vrea Domnul.

După mai multă aşteptare, în primăvara în care se aşteptau mai puţin, la 37 de ani, Tamara a rămas însărcinată. Vestea a provocat o mare bucurie în sufletul lui Leonid, iar chipul lui a devenit mult mai frumos. Şi Tamara avea acea sclipire în ochi care spunea că întotdeauna trebuie să oferi dragoste, dacă poţi. Leonid a ales să iubească. Nu mai avea nevoie de raţiune. Se îndrăgostise din nou. Din acea zi femeia simţea altfel braţele care o strângeau şi o aşezau în pat. Un freamăt dulce se desluşea în casă. Toată patima pe care o adunase bărbatul în ultimii ani se revărsa din nou ca lava unui vulcan.

În perioada sarcinii, Tamara a devenit nespus de frumoasă şi de atrăgătoare. Senină şi luminoasă, ca o floare de crin, era şi după naştere. A adus pe lume doi gemeni sănătoşi, naşterea cărora a fost mare sărbătoare pentru părinţi şi bunei.

Fiecare copil e un dar de la Dumnezeu

Au trecut de atunci cinci ani. Accidental, în viaţa lui Leonid s-a furişat o puştoaică de 20 de ani, tare frumuşică, care i s-a legat de gât şi într-un fel îi amintea de Irina. Dar bărbatul a ştiut cum s-o îndepărteze, nu a mers la păcat şi nu şi-a afectat viaţa de cuplu. Ţine mult la familie şi la relaţia corectă care a cultivat-o împreună cu Tamara. Nu i se scurg ochii după femei mai tinere. E mândru de nevasta sa, care nu cedează în faţa celor tinere. O respectă, o admiră, o iubeşte. Şi Tamara e mulţumită de felul cum se împleteşte viaţa lor de familie. În plan sentimental sunt bine în continuare. Iubirea de care se temeau la început se pare că a prins rădăcini în sufletele lor, le luminează casa şi îi învăluie în dulcele ei parfum. Mândră, strălucitoare şi îndrăgostită, la 43 de ani, Tamara e însărcinată în a treia lună. Deşi s-a cam îngrijorat la început că e trecută deja de 40 de ani, Leonid i-a amintit că fiecare copil e un dar de la Dumnezeu şi ar fi mare păcat să întrerupă sarcina. Şi medicii i-au dat curajul să nască, asigurând-o că fătul se dezvoltă normal.

Pentru a-l feri pe prunc de cotidianul agitat, soţii Secară au plecat pentru o lună în Egipt. Tamarei îi place foarte mult Marea Roşie. Zice că are un albastru plin de nuanţe, niciodată la fel. Preferă să privească marea ore în şir. Acum a plecat să admire şi să primească darul mării împreună cu micuţul din burtă. Ferice de ei că îşi pot permite un asemenea lux. Câte mămici cu pruncii în devenire nu visează să se scalde în aceste ape ale Dumnezeirii!

 Articole asemănătoare:

• Bună cușmă, dar nu-i nimenea sub ea (2)
• Cornel Botgros şi Adriana Ochişanu au „divorţat” pentru câteva săptămâni
• Atenţie – miroase a divorţ!

Un ţipăt scurt, plin de groază, a umplut valea şi, într-o fracţiune de secundă, Dochiţa a fost doborâtă la pământ

„E mult de la acea întâmplare. Aşa se mai întâmplă şi azi, aşa era şi pe vremea când eram o copilă şi păşteam bobocii pe marginea pârâului. Îmi aduc aminte cum a răsunat o împuşcătură lângă căsuţa de pe malul râpei şi un ţipăt scurt, plin de groază, a umplut valea. Din stufăriş au început să bată din aripi şi să ţipe raţele, iar bobocii mei au pornit-o aproape zburând spre casă…”

Astfel şi-a început povestirea Elena Costache de 56 de ani, care  a venit în mod special la redacţie să-mi spună această poveste tristă din copilărie, după ce în satul lor, acum în zilele noastre, s-a întâmplat un caz similar. Deşi nimic nou sub soare, aşa cum se spune şi în Ecleziastul, ceea ce a mai fost aceea va mai fi şi ceea ce s-a întâmplat se va mai întâmpla. Dar s-o luăm de la un capăt.

„Drag mi-a fost pe lumea asta calul, puşca şi nevasta”

Dochiţa şi Nicanor s-au cunoscut într-o seară de vară. O poveste tipică de la ţară. Fata fragedă, cu faţa arsă de soare, se întorcea de la prăşit, iar el, flăcău înalt şi voinic, se întorcea cu căruţa de la cosit. S-a oprit şi a luat-o alături de el în căruţă. A fost de ajuns o atingere uşoară, un schimb de priviri şi fiorul dragostei s-a aprins. Din acel amurg i-a legat un sentiment reciproc multă vreme. În toamnă, Nicanor s-a însurat cu fata. Flăcăul nu avea părinţi, muriseră în aceeaşi zi cu ceva timp în urmă. Toată averea rămasă de la ei era o căsuţă mică cu cerdac, un atelier de tâmplărie, o curte spaţioasă şi o grădină destul de mare.

Bărbatul era bun gospodar şi în casă, şi afară. Toate lucrurile din gospodărie aveau locul lor. Orice lucru început ştia să-l ducă până la capăt. Aşa îl învăţaseră părinţii şi el ţinea la această învăţătură. Nici Dochiţa nu rămânea mai prejos. Era o gospodină minunată. Se dăruia cu plăcere şi la gătit gustos, şi la ţesut, şi la  ghilit, şi la grădinărit. Zece ani nu au avut copii atunci când a venit pe lume Grigoraş, unicul lor odor, au plâns de fericire. Nicanor aducea mulţi bani în casă. Toată iarna meşterea uşi, ferestre, iar vara lucra în gospodăria agricolă. La sezon avea o misiune importantă – de a păzi roada de pe câmpurile  colhozului.

Călare pe un cal alb, cu puşca pe umăr, înconjura câmpurile cântând: „Drag mi-a fost pe lumea asta / Calul, puşca şi nevasta…”. Nu bea, nu fuma, alte vicii nu avea. Mândri de ginere erau socrii, făloasă şi fericită era Dochiţa. Vecinele, când o vedeau trecând pe drum, curăţică şi îngrijită, aruncau în urma ei cu invidie: „Ia uite la dânsa cum merge cu capul pe sus de parcă l-a apucat pe Dumnezeu de picioare!”.

Se prefăcea că nu aude şi nu vede, dar în suflet i se cuibărea neliniştea

Au mai trecut aşa câţiva ani cu pace şi linişte şi omul nostru bun, de la o vreme, a început să bea câte un păhărel. Azi merge cu Ilie la văduva Panaghiţa că are vin bun, mâine – cu Vasile la Paraschiţa… Şi aşa, de la o zi la alta, a ajuns să-l mai vadă lumea şi afumat. Când se întorcea acasă cherchelit, nu răcnea, nu înjura, nu-şi bătea soţia, dimpotrivă, devenea mai bun decât atunci când era treaz. Aşa a fost o habă de vreme, dar de cum a început vara şi sezonul păzitului, Dochiţa simţea că ceva se schimbă în viaţa lor de familie. De trăit trăiau bine, dar bărbăţelul ei nu mai căta la ea ca înainte, nu-i mai spunea vorbe duioase, n-o mai mângâia drăgăstos.

Se întâmpla uneori ca după o noapte de pază să nu tragă acasă dimineaţa ca de obicei, ci tocmai pe la amiază. A ajuns până la urechile Dochiţei că se are de bine cu Paraschiţa şi că nopţile mai mult stă la ea decât pe câmpurile colhozului. Nu-i venea să creadă. Într-o zi, pe când se întorcea de la târg, a auzit două femei din mahalaua Paraschiţei vorbind la spatele ei aşa ca să fie auzite: „Săraca, nici nu ştie că degrabă va juca la cumătrie…”.

Apoi au tras un hohot de râs de s-au cutremurat copacii de pe marginea drumului. Dochiţa s-a prefăcut că n-a auzit nimic, în suflet însă i se cuibărea neliniştea. Până acasă a încercat să alunge orice gând negru şi să-şi insufle încrederea că nu la ea s-au referit femeile acelea. Dar oricât de tare dorea să alunge gândurile urâte, îndoiala rămânea oricum să-i roadă inima ca un vierme. În duminica ceea, Nicanor nu s-a arătat pe acasă. Şi nici spre dimineaţă n-a venit, cum venea de obicei de la slujbă.

I-a fost fidelă până în ultima clipă

A doua zi, soarele era sus pe cer, Grigoraş a plecat de mult cu vaca la păscut, dar Nicanor încă nu s-a arătat. Dochiţa şi-a luat un braţ de rufe şi s-a dus la izvor la ghilit. Erau mai multe femei acolo. Au spălat, au râs, au povestit. Au adus vorba şi de casa mohorâtă a Paraschiţei, fără gard şi fără poartă, la care bărbaţii trag ca musca la miere. Printre vorbe, una i-a zis: „Ştii, surato, am auzit că şi Nicanor al tău dă cu piciorul pe acolo”.

Dochiţa a încremenit cu rufele în mână. Parcă a lovit-o cineva în cap cu maiul. „Am auzit şi eu”, a răspuns ea cu faţa albă ca varul. Apoi s-a lăsat jos pe iarbă şi, cu ochii pironiţi în gol, a rostit aşa ca pentru sine: „Tare-s ticăloasă, mă potrivesc la vorbele voastre. Nu pot să cred! Nicanor e bun ca pâinea cea caldă. Nu se poate!… N-a mai căzut el în aşa ticăloşie. Să dea Dumnezeu să fie bine! Da’ acum mă duc acasă să-i pregătesc ceva de mâncare, iar mâine voi mai veni la ghilit şi vom mai sfătui…”.

Femeile au zâmbit şi au dat din cap, petrecând-o cu ochii. Dochiţa păşea grăbită. După vreo sută de paşi s-a oprit, s-a mai uitat o dată la femeile cu care a ghilit, apoi s-a îndreptat spre casă. Săraca de ea, nu ştia unde se grăbea. Ajunsă acasă, a înşirat repede rufele spălate pe gard şi tocmai când să păşească pragul, Nicanor care ţintea din tindă a tras cu puşca în ea. Un ţipăt scurt, plin de groază, a umplut valea şi, într-o fracţiune de secundă, Dochiţa a fost doborâtă la pământ. Aşa a sfârşit biata femeie, care, până în ultima clipă, i-a fost fidelă soţului şi n-a vrut să asculte de gura lumii, care-i spunea adevărul.

Restul vieţii, în închisoare

Visul lui Nicanor de a se iubi până la adânci bătrâneţi cu Paraschiţa nu s-a mai împlinit. A petrecut restul vieţii în închisoare, iar Paraschiţa, după ce a născut o fetiţă, s-a măritat în alt sat. În toate scrisorile trimise din închisoare fiului o deplângea pe Dochiţa şi îl ruga frumos să-l ierte, să fie atent să nu cadă cumva pradă patimii paharului, căci toate relele de la pahar încep. Cu o mâhnire de moarte, îi povestea cât de frumoasă a fost mama lui şi cât farmec ştia să dea iubirii, numai că el n-a ştiut să primească şi să dăruiască până la sfârşit…

Din închisoare s-a întors bătrân şi neputincios. La scurt timp, a murit, plin de boli şi suferinţe. L-a înmormântat Grigoraş, care îl blestamase rău şi care a zis că nici la moartea lui nu va merge. I se făcuse milă, cum-necum, îi era tată.Articole asemănătoare:

• Un tânăr de 19 ani a fost recent condamnat de Judecătoria sectorului Botanica la şapte ani de închisoare pentru tâlhărie.
• Dochiţa cea cu dor nestins
• În gură cu Dumnezeu şi în inimă cu dracul

După fiecare bătaie tot mai tare o durea trupul, tot mai rău o durea inima…

Povestea Profirei este una din care se pot trage învăţături. Învăţătura pe care a tras-o ea după o viaţă chinuită este că dacă ai credinţă şi răbdare, dacă eşti darnic şi nu uiţi de rugăciune, Dumnezeu nu te lasă să te prăpădeşti.

Nu împlinise 17 ani când s-a îndrăgostit de Timofei. Flăcăul provenea dintr-o familie de oameni vicleni şi răi. Avea o înfăţişare nu chiar plăcută, iar când râdea, parcă voia să muşte. Dar Profirei i-a plăcut că era înalt şi voinic şi o strângea în braţe cu foc de o luau ameţelile. Chiar dacă părinţii au încercat să se opună acestei relaţii, fata era îndrăgostită încât nu mai avea nici urmă de judecată, nu vedea şi nu auzea nimic.

În ochii lumii, o familie frumoasă şi fericită

După un an de dragoste, împotriva voinţei părinţilor, s-a măritat. În scurt timp, şi-au ridicat casă, au adus pe lume un băiat şi o fată. El lucra şofer în gospodăria agricolă, şoferii la acea vreme o duceau ca în sânul lui Dumnezeu. Iar ea trebăluia mai mult pe lângă casă. Aveau o grădină de legume de toată frumuseţea, ţineau vacă, porc, păsări. Erau deci buni gospodari, admiraţi şi respectaţi de oamenii din sat. Toată lumea zicea că au format o familie frumoasă şi fericită.

„Rabdă şi taci, să nu ne faci de râs”

Acum, după aproape 40 de ani, Profira spune că n-a avut viaţă armonioasă cu Timofei şi n-a avut niciodată o casă fericită, chiar dacă, din punct de vedere material, nu-i lipsea nimic. A  trăit mai mult din dureri şi suferinţe pe care s-a străduit să le ascundă de ochii lumii. Pentru că Timofei a fost un om dur, îi lipseau bunul-simţ, corectitudinea şi, în plus, era foarte gelos. Răutatea lui era înnăscută şi n-a mai avut leac. A tot fript-o cu venin şi cruzime ani la rând. Şi când se întorceau de la o nuntă, de la o cumătrie, o bătea măr. Bombănea supărat, lovind-o că de ce i-a zâmbit lui Ion, de ce a dansat cu Vasile etc., dacă mergea la biserică, zicea că se are de bine cu popa.

Acasă umbla mereu supărat, ba nu-i plăcea una, ba nu-i plăcea alta. După primii ani de căsnicie, biata femeie a vrut s-o rupă pentru totdeauna cu nebunul. Într-o zi, pe vremea strânsului pâinii, şi-a luat copiii şi s-a dus la părinţi. Aceştia însă, în loc s-o mângâie şi s-o aline cu vorba, au certat-o şi au trimis-o înapoi la casa ei, zicându-i: „Tu l-ai ales, rabdă şi taci, să nu ne faci de râs!”. Şi s-a întors Profira acasă, înghiţind zile şi ani la rând otravă, nimănui nu i s-a plâns. A răbdat şi a tăcut şi viaţa îi trecea fără nicio bucurie.

A încercat să o înjunghie cu cuţitul

După ce şi-au dat copiii pe la casele lor, Timofei îşi făcea de cap şi mai tare. Dacă se întorcea acasă târziu şi Profira întreba cine e la uşă. El o lua la pumni răcnind: „Aha! Aşteptai pe cineva. De ce întrebi, cine-i, drăcia dracului!”. O bătea până o lăsa fără cunoştinţă. Altă dată, când venea târziu şi găsea uşa descuiată, din nou palme şi ghionturi, că doarme cu uşa deschisă.

După fiecare bătaie, tot mai tare o durea trupul, tot mai rău o frigea inima pe biata femeie. Într-o iarnă, de Bobotează, s-au dus la nănaşi. În timp ce stăteau la masă, a intrat preotul cu stropitul. Profira, ca bună creştină, s-a repezit să-i sărute  mâna. Timofei s-a încruntat, dar n-a zis nimic. Când s-au întors acasă, a început concertul. Farfurii şi pahare cădeau pe podea, înjurături şi pumni în capul femeii că i-a sărutat mâna popei şi i-a vorbit mieros.

După ce a lăsat-o lată pe pat, i-a pus cahla şi s-a dus să se culce în altă cameră. Era beat, n-a încuiat uşa şi nici n-a stins lumina. Peste câteva ore, fiul, care tocmai trecea pe lângă poartă, a văzut lumina aprinsă şi a intrat. A scos-o repede pe mamă-sa afară, pe zăpadă, a lăsat uşile deschise şi aşa a salvat-o de la moarte. Femeia a răbdat şi a tăcut şi de această dată. Şi poate că ar mai fi răbdat încă multă vreme dacă într-o noapte bărbatul n-ar fi încercat s-o înjunghie cu cuţitul. Rănită uşor, a alergat într-un suflet la vecini, aceştia au chemat poliţia şi Timofei a fost reţinut chiar în noaptea aceea.

După această întâmplare, Profira n-a mai tăcut. Le-a spus oamenilor legii despre toate câte le-a avut a trage de la omul călău cu care convieţuise peste 30 de ani. Pedepsit cu închisoarea, de acolo i s-a tras şi sfârşitul. S-a îmbolnăvit şi a murit în chinuri groaznice într-un spital din Bălţi. Copiii au fost de câteva ori să-l vadă, Profira însă niciodată. Şi-a zis că Dumnezeu nu bate cu băţul. Ce a căutat aceea a găsit.

A răsărit soarele şi pe strada Profirei

Profira povesteşte: „Nu l-am blestemat şi nu m-am jeluit nimănui după ce părinţii mi-au spus să nu-i fac de ruşine. Am  răbdat şi m-am rugat mereu Domnului să mă întărească, să mă ajute să trec peste suferinţă şi durere. După fiecare bătaie, nu-mi simţeam încheieturile de durere, eram toată numai vânătăi, mă durea tot corpul. Mi-am zis că aşa mi-o fi scris să trag mai multe dureri şi suferinţe decât alţii. Cădeam în genunchi în faţa icoanei şi ziceam de multe ori: ‚Doamne, de ce nu mi-ai dat un bărbat calm şi bun cu care să trăiesc şi eu clipe de bucurie?’ Plângeam şi mă rugam. Dădeam de pomană de sufletul meu, credeam că n-o s-o duc mult. Când l-au închis am respirat uşurată şi m-am rugat Domnului să-mi dea măcar încă doi ani să-i trăiesc în linişte şi pace…”.

După doi ani, Timofei a murit. Profira avea 50 de ani. Peste câteva luni de la înmormântare a întâlnit omul pe care îl cerea în rugăciune. E un om cu totul excepţional, e omul după care a tânjit o viaţă. Îl cheamă Ion şi lucrează mecanic într-un atelier privat de reparaţie a maşinilor. Sunt împreună de cinci ani. Sunt fericiţi.

Profira încearcă să uite când a fost bătută ultima dată, să uite toate scenele de groază care i-au întunecat zilele. „După atâta chin şi suferinţă, n-am crezut că o să ajung să fiu alintată şi mângâiată de un bărbat. Ion mă ajută să uit de tot răul prin care am trecut ca să pot trece cu bucurie mai departe. Nu ştiu câte zile îmi va mai da Cel de Sus, dar îi mulţumesc că m-a făcut fericită cum nici n-am mai visat. Primesc fiecare zi ca pe un dar. Cum poţi să refuzi un dar al lui Dumnezeu?!”, mi-a  spus femeia, fiind convinsă că există o vreme pentru toate şi un rost în orice se întâmplă, dacă dăruieşti şi primeşti dragoste şi dacă îţi ascultă Dumnezeu rugăciunea.Articole asemănătoare:

• Pomană cu o văduvă
• Înşelarea, sila şi ştreangul
• Fericirea stă în lucruri mărunte

Cealaltă femeie cu care se vedea în paralel de la începutul căsătoriei era nimeni alta decât sora soţiei sale

Cristina şi Alexandra sunt două surori care s-au născut la intervalul de patru ani una faţă de alta, într-un sat din raionul Cantemir. De mici au mers cu părinţii la muncile câmpului, i-au ajutat la îngrijirea animalelor şi păsărilor de pe lângă casă. Au deprins de timpuriu cum se face o mămăligă, cum se coace un cozonac, dar, în acelaşi timp, au ţinut cont şi de îndemnul mamei care le repeta mereu: „Învăţaţi! Să nu umblaţi ca mine cu mâinile şi călcâiele crăpate de-mi cântă chiriecii prin crăpături!”.

„Nu ştiam că o să te întâlnesc, dar te aşteptam”

Şi fetele au învăţat bine la şcoală, au fost bune prietene cu biblioteca. Se întâmpla foarte des să le prindă zorile citind din Guy de Maupassant Jules Verne sau Hector Malot („Singur pe lume”). Citeau şi povesteau colegilor de clasă, fetelor din mahala despre cele citite. Era un exerciţiu foarte bun în cultivarea artei povestitului, care le-a prins bine în activitatea de pedagog de mai târziu. Mai întâi, cum era şi firesc, a mers la facultate. Cristina, fată frumoasă şi deşteaptă, delicată şi foarte sensibilă, era pe placul mai multor colegi. Ea însă se îndrăgostise de Igor care aproape că nu-i atrăgea atenţia. Avea 21 de ani ca şi ea şi trăia la o mătuşă. Maică-sa şi taică-său erau plecaţi în Portugalia. Cristina era atât de îndrăgostită de el, încât nu a mai putut tăinui sentimentele ce o copleşeau şi, într-o zi, după ore, a găsit momentul potrivit să-i zică: „Nu ştiam că o să te întâlnesc, dar te aşteptam. Nu crezi că ar fi bine să dăm viaţă unei relaţii frumoase?”. „Habar n-am. Dar dacă zici, să încercăm. Eşti frumoasă. Toate sunt la locul lor: şi sâni, şi şolduri, şi picioare.” Fetei nu i-a prea plăcut răspunsul. Cu toate acestea, s-a bucurat că propunerea i-a fost acceptată. Azi, la o cafea, mâine, la cinema, poimâine, la o conferinţă. Alături de Igor, Cristinei îi creşteau aripi. Pe la anul IV, s-au căsătorit. Îşi vedeau viitorul muncind cinstit şi trăind demn într-o căsuţă drăguţă cu multe flori şi multă dragoste pentru familia lor.

Peste doi ani visul s-a împlinit. Aveau amândoi serviciu. Ajutaţi de părinţi, şi-au cumpărat o casă în Chişinău. Când totul părea să fie bine şi mai bine, tocmai când urmau să se mute în casă, Igor i-a mărturisit că iubeşte altă femeie, că nu a iubit-o niciodată şi că s-a căsătorit mai mult din respect pentru ea. Biata de ea n-a avut puterea să rostească măcar un cuvânt. Toate s-au prăbuşit în jurul ei într-o singură clipă. A crezut că i s-a oprit inima în loc. Igor, singurul ei iubit (nu mai iubise pe altcineva până la el), nu i-a dat de înţeles niciodată că relaţia lor se află în derivă. Ori poate ea îl iubea orbeşte şi nu a fost în stare să înţeleagă, să simtă că toate vorbele şi mângâierile lui erau false!

Trecutul şi prezentul ei plin de speranţă s-a prefăcut în cenuşă

Dar şi mai mare a fost şocul când a aflat că cealaltă femeie era nimeni alta decât sora ei, Alexandra, cu care a împărţit toate secretele, căreia i-a vorbit întotdeauna despre Igor cu încântare şi admiraţie. Ce putea fi mai rău şi mai dureros! Trecutul şi prezentul ei plin de speranţă s-a prefăcut în cenuşă. Noutatea a doborât-o la pământ. A trebuit să meargă la psiholog şi la preot. Psihologul a sfătuit-o să renunţe la emoţii, să se ia în mâini. Părintele egumen i-a spus să-şi îngrijească rănile prin iertare şi uitare. Cristina le-a urmat parţial sfaturile, a fost de acord să divorţeze. Dar nu putea să uite atât de uşor pagina bună pe care o trăise cu fostul ei soţ, frumos şi ambiţios.

În toţi anii cât au fost împreună, femeia avea convingerea că bărbatul gândea exact ca ea şi că o iubea la fel cum îl iubea şi ea. Cât de naivă a fost! Nu s-a gândit niciodată că relaţia dintre el şi cumnată, care s-a legat de la prima cunoştinţă, înţelegerea şi stima pe care i-o acorda, putea să ajungă atât de departe. Vă daţi seama cât au avut de suferit şi părinţii surorilor. Cât de mult ţineau la ginere care le-a plăcut de cum le-a păşit pragul. Atunci mama i-a spus Cristinei: „Să te ţii scai de el că e băiat bun!”. Biata mamă nu s-a gândit niciodată la o atare situaţie dificilă. Le iubea la fel pe amândouă fiicele, le-a învăţat numai de bine şi acum, poftim!…

Bătrânii evrei o ajută să treacă peste suferinţa ei

Totul a mers foarte repede. Cei doi s-au căsătorit fără prea mare fast şi fără sprijinul părinţilor. În telegrama pe care le-a expediat-o în ziua nunţii, Cristina le-a dorit casă de piatră şi le-a spus că nu e supărată pe ei. Peste câteva luni a plecat în Israel. Norocul i-a scos în cale o familie de evrei români la care s-a angajat să muncească în calitate de menajeră. Bătrâna evreică, fostă profesoară de psihologie în România, a ajutat-o să treacă peste suferinţa ei. Timp de o jumătate de an, Cristina a reuşit să se rupă de toată viaţa trăită cu Igor. Bătrânul evreu i-a spus într-o zi: „Se zice că dragostea e oarbă, te sfătui să fii cu ochii larg deschişi atunci când o să te mai îndrăgosteşti”. „N-aş vrea să mă mai îndrăgostesc vreodată, mi-i teamă să nu o păţesc din nou”, i-a răspuns Cristina. Bătrânul i-a spus să nu zică nu niciodată. Şi a fost bucuros s-o vadă râzând…

Fericirea Cristinei şi nefericirea Alexandrei

Munca cu aceşti doi bătrâni, vizitarea locurilor sfinte îi aducea alte compensaţii. Într-o zi, în timp ce cumpăra lapte de la magazin, l-a cunoscut pe Valeriu, un tânăr de 32 de ani din Moldova, nu prea frumos la chip. Au început să iasă împreună. Era băiat inteligent. Îi plăcea să discute cu el, se simţea bine lângă el, dar nu se îndrăgostise de el. Şi-a zis că nu are nimic de pierdut atunci când noua sa cunoştinţă i-a mărturisit că nu a mai întâlnit niciodată o fată atât de frumoasă şi i-a propus să trăiască împreună. Fusese căsătorit, nu avea copii. Şi ea fusese căsătorită şi nu avea copii. În cap i-a răsărit gândul: „Dacă acest bărbat frumos la suflet doreşte să fie lângă mine înseamnă că Dumnezeu îmi mai oferă o şansă”.

Deşi hotărâse să treacă la el cu traiul, le-a cerut sfatul şi bătrânilor evrei pentru ca mai târziu să nu se căiască de hotărârea luată. Le-a spus că bărbatul nu e rupt din soare, dar e bun la suflet, e destul de inteligent, are darul desluşirii multor lucruri în mai multe domenii. După ce a ascultat-o, evreul i-a spus: „Să nu cauţi niciodată strălucirea pe dinafară. Adevărata strălucire vine din suflet şi din felul de a gândi”.

A doua zi, Cristina s-a mutat la Valeriu, continuând să îngrijească de bătrânii evrei, care i-au devenit foarte apropiaţi. De atunci au trecut doi ani. E fericită şi îi mulţumeşte Domnului că a salvat-o de suferinţe şi durere. Cu Alexandra nu a vorbit de când a divorţat de Igor. Îi trimite din când în când câte un mesaj. Şi ea îi răspunde. După un an de la căsătoria cu Igor, i-a scris Cristinei: „Eşti cea mai bună soră din lume. Mă simt enorm de vinovată faţă de tine… Igor m-a părăsit. A plecat cu intenţia să reînvie căsnicia voastră pierdută…”. Cristina i-a răspuns: „E prea târziu. În apa în care m-am fript o dată, a doua oară nu mă bag”.Articole asemănătoare:

• Cristina Chistruga – a zecea câştigătoare a concursului „JURNAL de Chişinău dă safeul la bătaie!”
• Basarabeanca Cristina Şişcanu se mărită cu vedeta tv Mădălin Ionescu
• Horia Brenciu înnebunit după basarabence

Cu părul despletit pe spate, care încărunţise în acele clipe de groază, cu ochii speriaţi şi aproape fără grai, a ţinut-o într-un suflet până acasă…

Feodora a avut o copilărie frumoasă, chiar dacă erau vremuri grele. N-a avut jucării şi n-a fost alintată cu bomboane, dar a dormit tot timpul cu spatele lângă mamă-sa, care născuse opt copii, ea fiind a patra. Era fericită că pe cuptorul pe care dormeau toţi fraţii şi surorile unul lângă altul, ei îi revenea locul de la spatele mamei, care se culca la margine lângă fraţii şi surorile ce au venit pe lume după ea. Părinţii au crescut-o cu vorbe ţărăneşti, foarte cuviincioase, părinteşti. Mama nu a ridicat niciodată vocea la ea şi aproape că nu-i zicea pe nume, dar o chema cu cuvinte pline de duioşie: „draga mamei”, „fata mamei”.

A plecat din casa părintească cu ochii în lacrimi

Când i-a venit vremea de măritat, o mătuşă de la Titireaza (Bulbocii Noi) i l-a adus mire pe Irimia, fecior de gospodari, mândru cu mustăcioară. Flacăra dragostei s-a aprins de la prima vedere în inima flăcăului. Dar Feodorei nu-i prea plăcea de el. A ţinut-o nu şi nu vreo lună. Zicea că îi este urât Irimia, că vrea să mai „fetească”. Şi cu cât fata se împotrivea, cu atât mai tare i se aprindea inima flăcăului. Iar mama o tot lua cu vorba: „Draga mamei, nu mai fi şi tu atât de îndărătnică. E băiat bun şi e păcat să-l îndepărtezi. Să ştii că frumuseţea nu se mănâncă cu lingura. O să-l îndrăgeşti cu timpul aşa cum l-am îndrăgit şi eu pe taică-tău. Du-te când te cere. Nu vezi că din urmă vin surorile tale. Ce, vrei să rămâi nemăritată? Tu, în loc să te bucuri, umbli amărâtă toată ziua”.

Până la urmă, ascultând poveţele mamei, inima fetei s-a înmuiat şi, de Sfânta Maria cea Mică, au făcut nunta. Dar a plecat din casa părintească cu ochii în lacrimi, aşa cum pleacă orice fată când se mărită. S-a dus după bărbat în satul vecin şi s-a pus pe gospodărit în casa socrilor, căci Irimia era mezinul şi, după bunele rânduieli de altădată, mezinul rămânea în casă să-şi ducă gospodăria şi să poarte de grijă părinţilor la bătrâneţe. Feodora avea 20 de ani, iar Irimia – 28. Socrii, cuminţi cum erau, au primit-o cu pace şi bucurie.

Toată săptămâna, tânăra nevastă se lua cu lucrul. Era toamnă şi  munca clocotea pe câmpuri şi în jurul casei. Bărbaţii, cu ale lor, iar ea şi mama-soacră, cu treburile femeieşti. Numai seara stătea de vorbă cu Irimia, iar când se culcau, nu mai aveau nevoie de cuvinte. Prinşi în fiorul de foc care îi lua pe sub şale, uitau de toate pe lume. Dar cum ajungea duminica şi de sărbători, Feodora simţea nevoia să se ducă la mămuţa, la fraţii şi surorile sale. Mergea uneori şi Irimia cu ea, alteori se ducea singură.

Amintirile dulci ale copilăriei şi dorul de casă

În ziua din preajma Sfântului Vasile, a nins frumos ca în poveste. Albul zăpezii i-au reînviat Feodorei în memorie amintirile dulci ale copilăriei, i-au readus mirosul cozonacului  copt de mama în cuptor, mirosul de focul cu tizic din sobă. Cu glas dulce şi moale s-a rugat de Irimia şi de socri să-i dea voie să plece singură la părinţi. De pe laiţă socrul a izbucnit cu ochii plini de mirare: „Cum să te duci pe vreme de iarnă prin câmpiile  pustii?! Dacă dă un viscol şi troieneşte drumul! Vrei să te rătăceşti! Dacă ar merge şi Irimia cu tine, dar ştii că azi avem rând la moară şi nu poate să te însoţească”.

Feodorei i s-au umplut ochii cu lacrimi şi a rostit printre lacrimi: „Dar e ziuă şi soare afară, şi nici omătul nu-i atât de mare. Cum  să mă rătăcesc? Irimia a venit de Sfântul Vasile după mine”.

„Bine. Las-o să se ducă. De ce să-i stricăm inima, dacă vrea să fie cu neamurile sale în seara de Sfântul Vasile? Pe acolo, pe la Popeşti, e tare frumos! Umblă copiii şi flăcăii cu Pluguşorul, cu Ursul, cu Malanca, nu ca la noi”, a spus mama-soacră cu înţelegere.

I-a ieşit în cale un lup mare cât un viţel

Feodora şi-a strâns bucuroasă cu mişcări repezi gâţa lungă într-un coc la ceafă, s-a îmbrobodit cu o şalincă groasă, a îmbrăcat fusta lungă de lână şi caţaveica de blană, şi-a băgat picioarele în pâsle şi, cu Doamne-ajută!, a ieşit din casă. Drumul de la Titireaza la Popeşti o tăia pe de-a dreptul printre câmpii. Femeia păşea fericită prin omătul proaspăt aşternut cu gândul la cei dragi. Pe alocuri, de o parte şi de alta, se înşirau copaci de cireş şi tufe de măceş. După câţiva km de drum, când a ajuns în dreptul copacilor, soarele s-a ascuns şi a început un viscol cumplit ca în pastelurile lui Alecsandri. Vântul venea cu vârtejuri de ninsoare şi vâjâia înfiorător printre crengile copacilor.

Feodora înainta cu greu prin zăpada ce se aduna în troiene. Se uita înainte, căutând cu ochii satul ei drag, care parcă se mutase  din loc. În sfârşit, printre fulgii viscoliţi au prins a se zări casele albe cu hogeaguri mici din care şerpuiau rotocoli de fum. Vântul aducea până la urechile ei lătrat de câini, cântec de cocoşi, zarvă de gâşte. Să fi fost ora prânzului când îi mai rămăsese vreun kilometru până la sat. A văzut de departe căsuţa ei dragă din marginea satului şi şi-a simţit sufletul încălzit. Se gândea la cuptorul cald, la miresmele dulci de colaci şi cozonaci. Viscolul se înteţise. Şalinca i-a căzut peste ochi şi, în timp ce şi-o îndrepta, înaintea ei, drept în mijlocul drumului, ca din pământ, a apărut un lup mare cât un viţel. S-a postat în două labe, sfredelind-o cu ochii. Feodora a încremenit de spaimă. Gura i s-a strâns pungă, şalinca i-a căzut de pe cap, iar părul împletit se ridica măciucă, despletindu-se. Lupul a privit-o lung, apoi şi-a ridicat ochii la cer, a urlat de trei ori şi a pornit în salturi repezi peste întinderea albă şi pustie. Aşa, cu părul despletit pe spate, care încărunţise în acele clipe de groază, cu ochii speriaţi şi aproape fără grai, a ţinut-o într-un suflet până acasă, fără să se uite în urmă…

„Mulţumesc, Doamne, că lupul mi-a mâncat porcul şi nu m-a mâncat pe mine!”

Aici fac o paranteză pentru a vă spune că, în iernile anilor ’50–’60, pe la casele oamenilor din satele noastre se strecurau lupii, aşa cum în prezent dau buzna vulpile. De la un gospodar fura o oaie, de la altul, un viţel, de la al treilea – un purcel. Trei porci, care urmau să fie tăiaţi la Paşte, creşteau şi în gojineaţa din gospodăria părinţilor Feodorei. Unul însemnat cu vopsea albastră era al Feodorei, altul însemnat cu vopsea verde era al fratelui şi al treilea, fără vopsea, era al gospodarilor, mătuşa Sofia şi moş Timofei Nenescu. Şi iată ce întâmplare impresionantă. În noaptea aceea de Sfântul Vasile, după ce urătorii s-au dus la culcare, s-a abătut lupul la porci. Nu l-a sfârtecat pe cel al gospodarilor, nici pe al fratelui, dar anume pe al Feodorei…

A doua zi, cutremurate de această întâmplare, neamurile s-au strâns roată în jurul Feodorei şi stăteau tăcute. Ea, cu obrajii albi ca varul şi cu părul încărunţit la 20 de ani, a căzut în genunchi şi, ridicând mâinile spre cer, a rostit cu glas tare: „Mulţumesc, Doamne, că lupul mi-a mâncat porcul şi nu m-a mâncat pe mine!”.Articole asemănătoare:

• O tristă întâmplare ca o binecuvântare
• Dăruieşte o şansă! // Campanie JURNAL
• Durerea de inimă, vindecată cu cea de dragoste

A construit trei case, o mănăstire, şi-a întemeiat un cămin model în care au crescut trei copii

După discuţia pe care a avut-o cu mama sa în miezul acelei zile de vară, când se aflau la prăşit, părintele Gheorghe a spus adio gândului de călugărie şi a decis să se însoare, să-şi întemeieze şi el o familie şi să-i ajute cum va putea pe cei trei fraţi mai mici.

Frumoasa Mioara i-a aprins inimioara

Peste un an, s-a însurat. Terminase anul doi de facultate când a mers cu fratele mai mic la o fabrică din judeţ ca să-l ajute pe  acesta să se angajeze. Acolo a întâlnit-o pe viitoarea preoteasă. Părintele deapănă firul povestirii: „Bine, eu vorbisem cu o fată patru ani, care acum e preoteasă, căsătorită cu un coleg de facultate. Vedeam prietenia ca pe un lucru firesc. Alte sentimente pentru ea nu încercam. Dar când am văzut-o pe Mioara, am simţit un foc în inimă. M-a cucerit de la prima vedere cu frumuseţea chipului, cu vorba ei aşezată, cu modestie. Primul lucru pe care mi l-a spus după ce am făcut cunoştinţă a fost: ‘Aş vrea să merg cu tine la Mănăstirea Sfântului Ioan ca să mă închin la moaştele sfântului’. Când am ajuns la mănăstire, am zis aşa: ‘Bărbatul trebuie să intre întâi în biserică, dar acum o să mergi tu prima’. Voiam să văd cum face intrarea în biserică şi dacă ştie să se închine la icoane. Când am văzut că ştie pravila, ştie rugăciunile, am rămas foarte mişcat. În ziua aceea, am aflat că bunicul ei a fost preot, iar bunica a crescut-o cu mare dragoste faţă de Dumnezeu”.

Căsătoria s-a făcut repede. De Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, în 1983, s-au cunoscut, pe 1 august, au făcut cununia civilă, iar pe 22 august, cununia religioasă şi nunta. Petrecerea s-a făcut la mireasă, pentru că trecuseră doar doi ani după moartea tatălui şi, în curtea casei părinteşti a mirelui, după educaţia bunului creştin, nu se cuvenea să cânte muzica. A fost o nuntă frumoasă, specifică satelor din Bucovina, într-un cort sub plasa de viţă-de-vie, cu fanfara de la Dolhasca, cu foarte multă lume, cu mâncare coaptă la cuptor…

Mănăstirea Probota, prima mare iubire a părintelui Gheorghe

Ca şi preot, părintele Gheorghe Saftiuc şi-a văzut misiunea de ctitor al păcii şi al bucuriei, al armoniei dintre oameni. După primul an de preoţie, bunul Dumnezeu a rânduit ca să-l pună la încercare. De la biserica din satul Adâncata părintele a fost transferat la Mănăstirea Probota. Nu ştia ce-l aşteaptă acolo. Acoperişul distrus, ploua în Mănăstire, o colonie de ciori îşi găsise adăpost prin poduri. Şi tânărul preot a început o lucrare mare. Era primul proiect la nivel de Mitropolia Moldovei şi Sucevei, proiect naţional realizat cu susţinerea financiară a guvernului japonez şi cu contribuţiile creştinilor. Se întâmpla aceasta în 1987.

Patriarhul Teoctist s-a cam îndoit zicând: „Ce aţi trimis copilul acesta pe un aşa mare şantier?”. Dar „copilul” a făcut faţă. A schimbat acoperişul din temelie, a construit o casă nouă modernă. Lucra în fiecare zi cu 60 de meşteri de la Putna şi Gura Putnei, pe care trebuia să-i ducă acasă sâmbăta. Făcea Sfântul Maslu în mănăstire şi cu banii adunaţi achita meşterilor plata pentru muncă. Erau vremuri grele, când pâinea, uleiul şi alte produse alimentare se cumpărau pe cartelă. „Probota a rămas prima mea iubire, deoarece acolo l-am cunoscut mai îndeaproape pe Dumnezeu”, spune părintele.

După Revoluţie, când s-au redeschis vechile mănăstiri, Probota şi-a recăpătat statutul de mănăstire, iar părintele Gheorghe a trecut concursul de preot paroh la biserica „Învierea Domnului” din Dolhasca. Aici îşi face datoria faţă de Dumnezeu şi faţă de  creştini până în prezent, fiind iubit de tot creştinul. Îl ştie pe nume pe fiecare, ţine legătura cu cei plecaţi peste hotare, a devenit duhovnic şi pentru mulţi soroceni, pentru că reuşeşte să stabilească foarte uşor punţi de comunicare cu oamenii.

Soroca, a doua casă a părintelui

Încă din clasa a VI-a, Gheorghiţă avea dorinţa să ajungă la Cetatea Soroca. Tatăl său a fost croitor. Făcea croitorie de lux. Băiatul îl ajuta la călcatul hainelor, la cusutul nasturilor. Şi în timp ce stătea cu el în atelier, tatăl îi povestea despre bunicul care a murit pe front. Povestea şi plângea. Într-o zi, i-a zis: „Să ştii, fiule, că şi dincolo de Prut sunt locuri frumoase. Nu departe de noi, la hotarul de răsărit al României Mari, se află Cetatea Soroca. Dacă lucrurile se vor schimba, să-l cauţi pe bunicul tău, care, cine ştie, o fi trecut cu frontul şi prin Soroca, căci şi acolo s-au dat lupte”. Şi iată de atunci preotului i-a încolţit în minte  dorinţa de a trece Prutul şi de a vedea această bucată de pământ  ruptă din trupul ţării.

După Revoluţie, când Podul de Flori a făcut posibilă întâlnirea dintre fraţi, a pus şi sfinţia sa piciorul pe locurile pe unde au copilărit părinţii şi bunicii săi. De la Cernăuţi a venit în Basarabia. În 1992 a realizat un proiect cu oraşul Bălţi. Grupuri de copii din acest oraş mergeau şi se odihneau în România. Apoi, împreună cu bunul său prieten şi prietenul de suflet al sorocenilor, părintele Mihail Milea de la Buzău, a început să vină la Soroca. Începând cu 1995, părintele este oaspete frecvent al sorocenilor. A contribuit la aducerea în ordine a cimitirului de la Stoicani, la reparaţiile Paraclisului „Sf. Cuvioasei Parascheva”, la organizarea mai multor tabere şcolare cu grupuri de copii din Soroca şi Stoicani, care s-au odihnit la Dolhasca etc.

Biserica „Sfinţii Martiri Brâncoveni” este o încununare a proiectelor sfinţiei sale la Soroca. Curăţia şi haina iubirii de neam l-au făcut ca să-şi trimită copiii la Soroca (ginerele Sorin şi fiica Elisabeta) ca să slujească în această sfântă biserică.

Părintele Gheorghe nutreşte speranţa că biserica mare „Sfinţii Martiri Brâncoveni” va satisface cerinţele de bine şi frumos ale sorocenilor ca fii ai bisericii, picătura de rouă dumnezeiască le va clăti ochii şi-i va săruta cu petala credinţei în noul locaş, care, dacă nu dădeau zăpezile, ar fi fost gata acum la sărbătorile de iarnă.

„Dacă nu ai pace în casă, nu faci nimic”

Senin, cu ochii blânzi, părintele Gheorghe trăieşte bucuria deplină a frumuseţii în familie şi la biserică: „Mulţumim Domnului, ducem o viaţă frumoasă. Am crescut trei copii care ne înmulţesc bucuriile. O am pe doamna preoteasă alături care este o femeie vrednică. Pot să spun că eşti puternic ca preot dacă ai în spate o nevastă puternică. Preoţia constă 99 la sută din liniştea de acasă. Dacă nu ai pace acasă, nu faci nimic. Puterea de a sta în spatele unui om este o jertfă. Pentru că preot nu înseamnă numai patru ore la biserică, ci muncă zi de zi, oră de oră”.

 Nina NeculceArticole asemănătoare:

• Povestea preotului Gheorghe Saftiuc de la Dolhasca
• Smerenie şi modestie
• Darul lui Traian Băsescu a ajuns la Soroca

A construit trei case, o mănăstire, şi-a întemeiat un cămin model în care au crescut trei copii

Părintele Gheorghe Saftiuc din Dolhasca, Suceava, este un bun prieten al basarabenilor, în special, al sorocenilor. Un chip ce iradiază bunătate şi linişte, implicat într-o mulţime de proiecte sociale. A avut un proiect cu oraşul Bălţi şi altele cu Soroca. A construit trei case, o mănăstire, şi-a întemeiat un cămin model în care au crescut trei copii, este consilier în cadrul Consiliului local Dolhasca, preot judecător la Tribunalul Bisericesc Iaşi etc., etc.  Sper că, citindu-i povestea, sufletele dumneavoastră să se cuprindă de o blândă şi luminoasă încântare.

A înţeles ce înseamnă rugăciunea

S-a născut într-un sat din Bucovina, comuna Salcea, situat la 11 km de Suceava, în 1959, ziua de 10 aprilie, din părinţii Mihai şi Maria Saftiuc, bucovineni din Cernăuţi. Cel care i-a arătat drumul spre biserică a fost bunicul din partea mamei, care şi-a lăsat patru copii înmormântaţi în Cimitirul central din Cernăuţi şi toată averea agonisită de-a lungul anilor şi a trecut în 1944 Prutul cu nevasta şi trei copii doar cu o traistă. Iubitor de rugăciune şi biserică, bunicul a început să-i vorbească nepotului despre puterea rugăciunii din fragedă copilărie.

Cu bunicul a mers prima oară la biserică. Micul Gheorghiţă însă era pe atunci mai mult cu gândul la joacă şi nu-l prea atrăgea locaşul Domnului. Şi bunelul a început să-l cumpere: „Dacă spui Tatăl Nostru, îţi dau cinci lei. Dacă mergi cu mine astăzi la biserică, am să-ţi cumpăr bomboane etc.”. Aşa a trecut primul prag. Apoi a urmat al doilea. Era prin clasa a şasea când a mers la Bucureşti împreună cu bunicul după un clopot. S-au oprit pentru o noapte la o mătuşă care fusese femeie de serviciu la reşedinţa permanentă a regelui Mihai. A văzut-o cum se ruga. Intra pur şi simplu cu trup şi suflet în icoană, îi plutea fusta parcă purtată de îngeri atunci când rostea cuvintele din rugăciune. Gheorghiţă a rămas foarte mişcat de această stare a mătuşii. Atunci a înţeles mai bine ce înseamnă rugăciunea. De la ea a învăţat apoi ce înseamnă libertatea sufletească, călită prin rugăciune. Iar bunelul i-a fost sfetnic bun în drumul vieţii.

Fuga de la seminar

A ales calea preoţiei tot la insistenţa bunelului. Tată-său însă voia să-l vadă militar şi, după clasa a opta, a depus actele la liceul militar. A fost o neşansă pentru tata şi o bucurie pentru băiat. Nu corespundea din punct de vedere politic. Era fiu de deţinut politic. Tatăl său făcuse opt ani de puşcărie la comunişti. Atunci bunelul i-a zis: „Aşa e voia Domnului. Trebuie să mergi la seminar”. Şi a plecat Gheorghiţă la Seminarul teologic, dar şi aici ghinion! Nu avea încă 16 ani şi a fost respins.

S-a văzut nevoit să facă doi ani la Liceul Alimentar din Suceava, după care, în 1975, a fost admis la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ. Aici avea să trăiască cel mai important moment din viaţă. Părintele povesteşte: „Primul contact cu seminarul a fost dur. Acolo e viaţă de armată, e ascultare, n-ai voie să comentezi. Deşteptare la ora 5.30 cu rugăciune, cu echipament, cu înviorare, cu studiu. După o lună şi ceva, văzând viaţa foarte grea şi reuşita nu chiar bună, am hotărât cu încă un coleg să lăsăm învăţătura şi să fugim. Era în luna octombrie. Am  sărit gardul şi aşteptam în parcare autobuzul. Şi cum stăteam noi acolo şi aşteptam, s-a apropiat un călugăr şi ne-a întrebat: ‘Ce, băieţi, aţi luat vacanţă? Unde plecaţi?’. Noi încolo, noi încoace, iar el a zid: ‘Haideţi, după mine!’ L-am urmat. Avea o chilie în livada mănăstirii. Am intrat cuprinşi de emoţii în chilie. Părintele ne-a citit nişte rugăciuni. Ştiu că plângeam, zâmbeam, iar plângeam şi iar zâmbeam. Când ne-am ridicat, părintele a scos o ladă veche de sub pat. Ne-a dat nişte biscuiţi uscaţi, câteva cubuleţe de zahăr, 25 de lei, ne-a miruit pe frunte, pe glanda vieţii şi ne-a binecuvântat cu cuvintele: ‘Plecaţi! Voi o să  ajungeţi preoţi’. Am plecat înapoi la seminar, am pus valizele în vestiar şi am intrat în clasă. Era ora 6.00 după masă. În clasă se făcea meditaţie. Toţi seminariştii pregăteau temele pentru a doua zi. La pupitru stătea pedagogul de serviciu care nu ne-a întrebat nimic. Ne-am dus şi ne-am aşezat în banca noastră. Se săvârşise o minune. Începând cu a doua zi, au început să curgă notele de 9 şi 10. Cel care ne binecuvântase era duhovnicul mănăstirii căruia noi i-am zis ‘Tătuca’. În toţi anii de seminar, când aveam vreo problemă, alergam la Tătuca. Era un om blând, de o bunătate rară. Dacă nu ne-ar fi întors atunci din drum, poate că azi nu aş fi fost preot nici eu, nici colegul meu Constantin Dutuc care e preot acum în Luxembourg”.

„E mai scumpă căsătoria decât călugăria”

După seminar a urmat serviciul militar, iar după armată – facultatea la Bucureşti (1979-1985), apoi am fost preot stagiar în comuna Adâncata, preot paroh la Mănăstirea Probota, ctitorie a lui Petru Rareş. Din 1991 îşi face datoria de preot paroh la Biserica „Învierea Domnului” din Dolhasca, Suceava. În drumul spre preoţie au mai fost ispite. În primul an de studii la Bucureşti îl rodea un gând ascuns – voia să se călugărească.

Mergea foarte des la Mănăstirea Cernica, unde era stareţ actualul Episcop de Argeş. Îi plăcea foarte mult viaţa de mănăstire. Cu acest gând a plecat în vacanţă după anul întâi de facultate. Într-o zi a mers cu mama la prăşit. Din vorbă în vorbă, i-a spus că-l bate gândul de călugărie. Mama l-a privit drept în ochi şi i-a zis: „Bine, dar în spatele tău sunt trei fraţi. Cine o să-i ajute pe ei dacă taică-tău a murit, iar tu o să stai în mănăstire?”.

Părintele continuă firul povestirii: „Mi-aduc aminte că ne-am aşezat să luăm prânzul cu pâine neagră, ceapă, roşii, castraveţi şi puţină sare. Era post şi mama m-a trimis să aduc apă rece cu o cofă din lemn de la o fântână din mijlocul câmpului. Când am venit cu apa, ea plângea. O întreb de ce plânge, iar ea îmi răspunde: „Mă gândesc ce-o să facem noi dacă tu te faci călugăr? Ce-o să fie cu Nicu, Ionel, Mitică? Cine o să-i sprijine mai departe? A fi călugăr înseamnă să nu ai bani”. Şi atunci am zis hotărât: ‘Mamă, dacă e aşa, am să mă însor şi am să-mi creez şi eu o familie ca să-mi ajut fraţii cum voi putea’. Am luat atunci decizia cu păreri de rău, dar mai târziu m-am convins că e mai scumpă căsătoria decât călugăria…”

(va urma)

 Articole asemănătoare:

• Povestea părintelui Gheorghe de la Dolhasca (2)
• Smerenie şi modestie
• Lady Gaga, în doliu după ce i-a murit bunicul

Articole asemănătoare:

• Andrei Sochircă nu vrea să fie artist al poporului din R. Moldova
• UNITEM vă invită la Gala Premiilor–2011
• Volumul „Şi noi eram o ceată tristă…” de Pavel Proca, lansat la UNITEM

Povestea Renatei cu privirea fierbinte care a copleşit popii

Renata are 38 de ani. E unica la părinţi. De fapt, de când se ştie neamul lor, fiecare generaţie dă numai un urmaş şi urmaşul acela este întotdeauna o fată. Trebuie să vă spun că neamul lor e mândru şi frumos. Şi mama, şi bunica, şi nepoata au pielea neagră şi privirea fierbinte. Poartă rochii croite pe corp şi sunt  toate graţioase, în pofida încreţiturilor de pe faţă, venite cu vârsta. În pofida vârstei, şi mama, şi bunica se ţin foarte bine. Despre frumuseţea Renatei nici nu se discută.

Renata strică ordinea lucrurilor în neamul lor

Şi dacă mama, bunica, străbunica au avut parte de-o singură căsnicie, uite că Renata strică ordinea lucrurilor în neamul lor. La 16 ani, l-a cunoscut pe Florin, un dansator foarte talentat cu care s-a căsătorit imediat după terminarea şcolii. Dar n-au  convieţuit decât trei ani. S-au despărţit, nimeni n-a ştiut motivul. După ce a mers la facultate, l-a întâlnit pe Pavel.

Peste un an, s-au căsătorit. Colegele o priveau cu admiraţie şi invidie, căci Pavel era o mândreţe de bărbat. Cine ar fi crezut că relaţia lor va dura numai un an? După aceea, Renata a hotărât să aştepte o altă dragoste. Dar cu cât şi-o dorea mai tare, cu atât se arăta mai greu. La 29 de ani, a fugit cu un medic din alt raion în Rusia. Bărbatul era tatăl a trei copii. Peste doi ani, femeia a revenit fără medic în orăşel. Intervenise soţia acestuia şi relaţia s-a încheiat. De îndată ce s-a întors acasă, s-a implicat în câteva proiecte sociale şi, în scurt timp, şi-a creat singură un ONG. Lucrurile au avansat rapid. Câştiga proiect după proiect. Fire evlavioasă, reuşise să atragă în aceste proiecte foarte mulţi preoţi. Se avea de bine cu toţi şi făceau împreună lucruri frumoase pentru persoanele aflate în dificultate.

A patra căsătorie

Pe Nichita l-a cunoscut la autogară. A fost doar un schimb de priviri pe peron. Dar întâmplarea a făcut ca să aibă locurile  alături în autocar. La început, Renata era rece şi închisă. Nici  bărbatul nu era în apele sale. Îl cutremurase situaţia a doi copii minori lăsaţi după moartea tatălui să se descurce singuri, mama plecând la casa amantului într-un alt capăt de sat. Până la urmă, au intrat în vorbă. La un moment dat, s-au privit miraţi. Mergeau la aceeaşi întrunire! Bărbatul nu era frumos la faţă, dar era un munte de om cu corpul bine făcut. A cucerit-o cu vorba lui aşezată şi privirile pătrunzătoare. Şi încet-încet, femeia care zdrobise atâtea inimi, peste câteva săptămâni, i-a furat-o şi pe a lui Nichita.

Tânărul era de-o vârstă cu ea, nu fusese căsătorit niciodată. Pe lângă munca de inginer cadastral la primărie se implica în tot felul de proiecte. Avea simţul umorului şi asta îi plăcea Renatei.  Şi, din nou, ochii săi negri s-au aprins mai tare. Le spunea tuturor fericită: „M-am căsătorit cu un bărbat pe care îl iubesc şi-l voi iubi mereu”. Nebun de dragoste, Nichita era gata să facă orice de dragul adoratei. Gătea, făcea curat, mergea la  cumpărături. Au mers în multe excursii. A dus-o să vadă locuri impresionante din Spania şi Portugalia, unde muncise mai mulţi ani. În zilele de odihnă, făceau plimbări cu bicicleta, mergeau la bazin. Mai pe scurt, profitau din plin de clipele frumoase. Îşi făceau din fiecare zi trăită o sărbătoare.

Un lucru îi neliniştea. Aveau trei ani de când erau căsătoriţi şi dorinţa de a avea un copil nu se împlinea. După două avorturi spontane, medicii i-au spus că şansele de a deveni mamă sunt minime. Femeia s-a împăcat cu gândul şi îşi vedea de ale sale.

Ziua în amiaza mare 

soţia făcea dragoste cu preotul

E important să vă spun că într-ale sale mai intra şi slăbiciunea pentru bărbaţii străini. Despre frumoasa Renata se vorbea prin  orăşel că e foc şi pară în dragoste şi că demult l-a ispitit pe un preot cu care se iubeşte în taină fără să le fie teamă de focul cel veşnic. Sub pretextul proiectelor sociale, zicea lumea, găsesc prilej pentru alinarea dorinţelor pătimaşe.

Zvonurile ajunseseră la urechile lui Nichita. „Nu pot să cred. O iubesc şi mă iubeşte. Noapte de noapte e lângă mine”, le răspundea bărbatul celor care încercau să-i spună asemenea lucruri. Cert e că presupusul preot era duhovnicul lui Nichita. Cum vă spuneam, Renata se împăcase cu gândul că nu va avea copii. Însă, în timpul acela, surpriză! Femeia a aflat că e însărcinată în şase săptămâni. Nichita s-a cutremurat de fericire, a plâns de bucurie. Trăia cea mai frumoase clipe din viaţa lui. O acoperea pe Renata cu sărutări, fiind mulţumit că i-a surâs soarta şi la acest capitol ce părea închis. Admira cu mult drag orice bebeluş, arzând de nerăbdare să se vadă şi el tată. Dar fericirea şi bucuria n-au ţinut mult.

A venit o toamnă cumplită cu ploi reci. Nichita a plecat într-o scurtă deplasare în Polonia. S-a întors cu o zi mai devreme. Mânat de o putere neînţeleasă, bărbatul se grăbea acasă. Inima îi spunea ceva nelămurit, ceea ce în pragul casei avea să se desluşească. De necrezut! Ziua, în amiaza mare, soţia lui făcea dragoste cu cine credeţi? Cu preotul! În momentul în care Nichita a apărut la uşa dormitorului întredeschisă, părintele, îngenuncheat în faţa ei, îi săruta gleznele, pântecele, apoi a luat-o în braţe şi a aşezat-o în pat. Deşi era tulburat, Nichita a rostit pe un ton liniştit: „Părinte, nu e bine ce văd”.

Un imbold i-a şoptit să fugă cât mai repede din această casă şi s-o uite pentru totdeauna pe pătimaşa răpitoare de inimi. În aceeaşi zi, bărbatul şi-a strâns lucrurile şi a plecat. La gară se întâlnise cu un prieten din cercul lor, care a început să-i dezvăluie detalii despre aventurile Renatei. Nu voia să ştie de când începuse povestea soţiei cu preotul şi nici al cui e copilul din pântece şi nici de alte aventuri. Cu ochii înfioraţi de tristeţe, a urcat în autobuz şi a plecat să nu se mai întoarcă niciodată la femeia care l-a înşelat cu atâta prefăcătorie.

Peste câteva luni, Nichita s-a recăsătorit cu o fostă colegă de şcoală căreia îi decedase soţul. „Pe Renata am pierdut-o, dar am  câştigat-o pe Ana, am câştigat o familie. La cei doi copii ai Anişoarei, îl aşteptăm pe al nostru. Visul meu fericit s-a împlinit”, mi-a spus Nichita, adăugând: „Ce ţi-i scris în frunte ţi-i pus”. Iar despre Renata ce să vă spun? S-a dat în dragoste cu alt preot. „Cine va fi următorul?”, se întreabă lumea din orăşel.

 Nina NeculceArticole asemănătoare:

• Adriana Ochişanu o şantaja în copilărie pe sora sa
• Copil al nimănui
• Cenuşăreasa (2)

Galina a făcut tot posibilul şi imposibilul timp de şapte ani ca să rămână însărcinată, dar în zadar. Din acest motiv, căsnicia sa cu Igor s-a ruinat

Eroina acestei istorii, Galina, s-a născut la 23 iulie 1965 într-un sat din raionul Râbniţa, într-o familie de ţărani credincioşi, Ilie şi Cleopatra. La un an după naştere, mama sa a murit de o boală grea. Micuţa a fost lăsată în grija bunicii sale după tată. Iar când fetiţa a împlinit trei ani, de scârbă, a decedat şi tatăl său. Peste şapte ani s-a stins şi bunica. Rămasă orfană de părinţi şi bunici, Galina a fost luată în grija unei mătuşi de la Orhei, care a iubit-o ca o mamă adevărată. A crescut-o şi a ocrotit-o cu rugăciunea şi dragostea ei până când fata s-a măritat.

„La ce ne trebuie copil, când avem de făcut casă, carieră”

Galina a fost elevă bună la şcoală şi studentă exemplară la institut, aducând mare bucurie în casa mătuşii. Cu Igor s-au cunoscut la facultate. Şi poate nimic din ceea ce s-a întâmplat n-avea să se întâmple dacă n-ar fi fost întâlnirea dintre grupa ei şi o grupă de studenţi de la Institutul agricol. Atunci a pus Igor ochiul pe ea şi n-a mai lăsat-o din mâini toată seara, dansând numai cu ea. După mai multe întrevederi ce au urmat, flăcăul a reuşit s-o facă să se îndrăgostească şi, la finalizarea studiilor, s-au căsătorit.

Proaspeţii absolvenţi de facultate au rămas să muncească în Chişinău. În toamna aceea au făcut două nunţi, una la mire şi alta la mireasă. Nuntă mare şi frumoasă s-a făcut la casa mirelui cu toate că a fost zi ploioasă, dar şi mai frumoasă nuntă a făcut mătuşa, căci atâta odor avea, Dumnezeu nu-i dăruise copii proprii. Nuntaşii au avut parte de o zi caldă, luminoasă, cu parfum de gutuie din miezul unei toamne bogate. Ce mai vorbă, a fost o nuntă din acelea despre care se povesteşte ani la rând, o nuntă după toate tradiţiile şi obiceiurile strămoşeşti.

Preafrumoase se rânduiau zilele şi după nuntă, şi tinerii însurăţei n-aveau de unde să vadă în ele vreo ameninţare. Dar necazurile vin pe neaşteptate. La numai două luni după nuntă, atât de repede, de neaşteptat, mătuşa a plecat pe drumul fără întoarcere, lăsând-o pe Galina fără rude de sânge.

Grea şi dureroasă a fost despărţirea, însă şi mai grea a fost ziua  în care Galina i-a spus lui Igor că aşteaptă un copil. Bărbatul s-a arătat supărat: „La ce ne trebuie acum copil când avem de făcut carieră, casă? Nici nu te gândi să-l laşi! Întrerupe sarcina!”. Femeia şi-a ascultat soţul, dar sufletul ei a trecut mult prea repede prin zile reci şi nopţi pustii. Peste un an, a făcut al doilea avort. A plâns şi de această dată, simţind că-şi îngroapă speranţa de a deveni mamă pentru mulţi ani înainte.

„Poţi să pleci dacă ai hotărât aşa”

Şi aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori, când au ajuns să le aibă pe toate, flacăra dragostei de abia mai pâlpâia între ei, iar copilul pe care deja şi-l dorea foarte mult şi Igor întârzia să vină. S-au început certurile care bântuiau casa tot mai des, insultele  fără motiv şi tratamentele pe la medici cu stimulări ovariene foarte dureroase. După şapte ani de coşmar în care au încercat  tot ce se putea pentru a avea un copil şi nu s-a reuşit, într-o seară Igor i-a spus soţiei că e mai bine să se despartă, pentru că el aşteaptă deja un copil de la o bună cunoştinţă a familiei lor cu care a avut o aventură.

Vestea a lovit-o drept în inimă pe Galina. Toată noaptea s-a lăsat purtată de valuri de gânduri. Dimineaţa, ca şi cum ar fi urmat o poruncă, femeia s-a ridicat din pat, a făcut câţiva paşi până la uşă, apoi s-a întors către Igor şi i-a spus liniştită: „Poţi să pleci dacă aşa ai hotărât!”. După aceasta s-a aşezat la pian şi a cântat mai tulburător ca niciodată. Nimeni dintre vecinii care auziseră cântecul de la geamul deschis nu ştiau dacă Galina a cântat de bucurie sau de durere…

Nu credea în trăinicia unei noi căsnicii

După ce s-a pronunţat divorţul, foştii soţi au vândut casa şi au împărţit banii egal. Igor s-a recăsătorit cu femeia care îi născuse un băiat şi a plecat să locuiască în apartamentul ei, iar Galina şi-a cumpărat apartament într-un bloc din centrul oraşului. Ca s-o  rupă cu trecutul, l-a amenajat total diferit de cum îşi amenajase casa. Nu i-a fost uşor după 15 ani de viaţă în comun să locuiască  singură într-un apartament. Dar timpul a tămăduit rănile, şi Galina s-a obişnuit cu singurătatea. Pe Igor nu-l mai iubea, dar nici nu-l ura, îi dorise din tot sufletul fericire.

Deşteaptă, cu chip frumos, devenise ţinta mai multor bărbaţi, care au încercat să-i bată la poarta inimii, dar ea nu i-a deschis niciunuia de teama să nu se mai frigă o dată. Când l-a întâlnit pe Simionică, trecuseră cinci ani de singurătate. Se aflau la o întrunire de câteva zile la Vadul lui Vodă. Seara au ieşit la plimbare. S-a simţit foarte bine în compania lui şi, întorşi la Chişinău, au început să se vadă mai des. Însă când a aflat că bărbatul e cu opt ani mai mic decât ea a început să-l trateze ca pe un elev de-al său.

Simionică nu s-a dat bătut. Până la urmă, a făcut-o să uite de diferenţa de vârstă. Cu iubire şi răbdare, după un an de întâlniri amicale, tânărul bărbat a avut-o în pat. Dar când îndrăgostitul Simionică i-a cerut solemn mâna, ea l-a refuzat neînduplecată. I-a spus că nu crede în trăinicia unei asemenea căsnicii, fiind convinsă că, mai devreme sau mai târziu, el va căuta o parteneră de viaţă mai aproape de vârsta lui. Cu toate acestea, femeia continua să se întreţină cu el, să-i ofere şi să primească dragoste.

Minunea care i-a unit pe veci

Într-o dimineaţă s-a trezit încercată de greţuri, nu se simţea în apele sale, s-a dus la medic. Acesta a felicitat-o, spunându-i că e  însărcinată. „Nu se poate!”, a ţipat Galina şi a încremenit dintr-o dată, rânduri de sudori curgându-i de pe frunte. „Nu te bucuri? Vrei să renunţi?”, a întrebat-o medicul. „Nu! Dar nu-mi vine să cred. Nu mă aşteptam. M-am împăcat cu gândul că nu voi trăi niciodată sentimentul de mamă…” „Ei, vezi, surprizele vin atunci când nu le aştepţi. Dacă medicina n-a putut face nimic, a făcut Dumnezeu.” Nu ştia ce să facă, să-i spună lui Simionică sau nu. După o săptămână de meditaţii, i-a spus. Peste o jumătate de an s-au căsătorit, iar peste o lună li s-au născut două gemene şi încă peste doi ani le-a mai dat Dumnezeu şi un băiat.

Au trecut 11 ani de atunci. Simionică continuă să o iubească nebuneşte pe Galina. E la fel de frumoasă, are o siluetă de invidiat şi un ten foarte îngrijit. Nimeni nu-i dă vârsta pe care o are. Şi ea îl iubeşte. Sunt fericiţi. Igor însă nu e fericit, a devenit captivul unei căsnicii eşuate şi tot umblă în căutarea fericirii. Cu trecerea timpului tot mai mult se convinge că a fost fericit doar cu Galina. Regretă că n-a ştiut să preţuiască ce a avut.

Nina NeculceArticole asemănătoare:

• Norocu-i pasăre rară, azi o prinzi şi mâine zboară
• Banul e cu două feţe
• A fost reţinut un suspect în cazul omorului tinerei de la Hânceşti

Cum o mamă i-a furat soţul propriei fiice fără să aibă vreo remuşcare

Până nu demult, oamenii din satele noastre se adunau la şezători – obicei frumos, care, cu părere de rău, e pe cale de dispariţie. Multe şezători a găzduit şi casa văduvei Veta, mama Anei. În acele seri de iarnă, Veta pregătea tot felul de gustări, un lighean de plăcinte cu poalele în brâu şi câteva ulcioare de vin din cel spumos. Şi noaptea trecea repede, lucrul sporea, iar sufletele celor prezenţi se umpleau de lumină şi căldură.

Nelipsit de la şezători era şi Ion, un flăcău trecut de 30 ani, fără prea multă carte, crescut numai cu tată. La şezători, flăcăul torcea, broda şi ţesea la covor. De vorbit vorbea puţin. Toată lumea credea că vine de dragul Vetei, căci era doar cu doi ani mai mic decât ea. El însă, cum intra în casă, se aşeza într-un colţ şi o tot fura cu privirile pe Ana, fiica gazdei, o copilă de 16 ani destul de simpatică. Oricât de mult voia să pară indiferentă, Ana roşea de fiecare dată când Ion se uita ţintă la ea. Şi cu cât mai des flăcăul o fura cu ochii, cu atât inima ei bătea mai tare, cu atât mai îngăduitoare şi mai bună se simţea. Şi aşa, după o iarnă cu şezători şi o primăvară cu ochi fierbinţi, după Paşte, Ion a cerut-o pe Ana în căsătorie.

Soacra şi ginerele se dau în dragoste

Însurăţeii au petrecut luna de miere în casa Vetei, făgăduită la masa mare. Nici bătrânul tată al lui Ion, nici cocheta Veta nu tulburau fericirea cuplului. Cu linişte, pace şi bucurii, au convieţuit zece ani. În ciuda celor 14 ani care îi despărţeau ca vârstă, formau un cuplu deplin. Ana îşi iubea soţul şi avea un respect aparte pentru el. Înconjuraţi de dragoste părintească, creşteau şi cei doi băieţi ai lor.

Dar iată că, într-o zi, acum zece ani, Ana a lăsat pacea şi liniştea căminului şi a plecat la câştig în Italia. Copiii au rămas în grija mamei şi a soţului. Veta, cum vă spuneam, era doar cu doi ani mai mare decât Ion. Nu era nici pe departe o provincială  complexată. Purta fustă mini şi machiaj sofisticat. Se simţea sexi, irezistibilă, avea aventuri cu duiumul. Petrecerile la care  participa erau zgomotoase şi atât de diferite de grijile unei  bunici pentru nepoţii de 6 şi 9 ani.

Cu mare greu s-a conformat situaţiei. De nevoie, nu de voie, serile a început să stea mai mult pe acasă. Lua cina împreună cu ginerele şi nepoţeii, iar după ce îi trimitea pe copii la culcare, stătea ore în şir la taclale cu Ion. Într-un târziu, a constatat că ginerele avea un vino-ncoace pe care nu-l observase până atunci. S-a simţit atrasă de el. Atras de soacra blondă şi seducătoare s-a simţit şi bărbatul evlavios şi sfios din fire.

După un an şi ceva de la plecarea Anei în Italia, păcatul s-a săvârşit, soacra şi ginerele s-au dat în dragoste. Sexualitatea dezinhibată a soacrei a venit ca o binecuvântare peste trupul lui Ion dorit de o femeie. „Dorinţele noastre s-au împletit într-o armonie absolută”, mi-a spus Veta.

Am întrebat-o cum de a putut să facă un asemenea pas şi dacă nu are remuşcări. Mi-a „predat”o lecţie întreagă despre sexul magic ca să mă convingă că nu are de ce s-o mustre conştiinţa, după care a încheiat: „Am întreţinut relaţii cu mulţi bărbaţi, dar cu niciunul trupurile şi spiritele noastre nu s-au împletit atât de armonios…”

Mama şi fiica s-au despărţit pentru totdeauna

Oricâte energii divine trezeau partidele de sex dintre ginere şi soacră, această relaţie a lovit-o rău de tot pe Ana. Atunci când  cineva din sat i-a dus vestea în Italia, nu i-a venit să creadă. Şi-a zis: „Gura lumii. N-au ce face invidioşii şi scornesc tot felul de bârfe”. Dar pe măsură ce timpul trecea, soţul ei era tot mai rece în discuţiile telefonice.

Ana simţea cu inima că frumuseţea şi armonia din familia sa e bântuită de furtuni neprevăzute. Avea să se convingă peste câteva luni, când s-a întors acasă şi când mama, fără ocolişuri, i-a spus: „Draga mamei, Dumnezeu a încurcat nişte lucruri când ţi l-a trimis pe Ion să te ia de nevastă. Dacă încă nu ai aflat, să ştii că el deja e al meu. Nu te supăra, dar vreau să-ţi spun că ne iubim, ne dorim, ne bucurăm de viaţă, cum nici n-am visat vreodată…” Vorbele mamei au lovit ca un fulger peste inima Anei. Starea ei sufletească pendula între furie şi disperare. Era distrusă, plângea. Încercând să-şi potolească suspinele, o tot întreba pe maică-sa: „Cum ai putut, mamă, să faci asemenea prostie, cum ai putut?!…” Peste o lună, şi-a luat copiii şi s-a întors în Italia.

Dorul de copii, mai puternic decât sexul

Rămas fără copii, Ion îşi simţea sufletul tot mai pustiit. Sexul cu soacra nu-i mai dădea aripi. Frământările sufleteşti îl doborau. Crescut şi educat în credinţa pentru Sfânta Biserică, la un moment dat, a simţit nevoia să meargă să se mărturisească unui preot. După ce i-a ascultat spovedania, preotul duhovnic l-a mustrat, sfătuindu-l: „Nu există cădere din care omul să nu se poată ridica. Căieşte-te pentru marele păcat în care te-a atras soacra şi pleacă la soţie şi copii. Cere ajutorul Bisericii Cereşti, al Maicii Domnului, al Sfinţilor şi al Îngerilor. Crede în Domnul şi El te va răsplăti”. Şi s-a rugat Ion câteva luni cu frângere de inimă, dar când se gândea să o rupă din loc, privirile seducătoare ale soacrei îl opreau. Iar aceasta râdea de se prăpădea, văzându-l din nou alături de ea în pat. „N-ai să pleci nicăieri!”, îi zicea triumfătoare în acele clipe. Ca să câştige lupta împotriva propriilor energii sexuale, s-a retras pentru o lună la mănăstire, apoi a plecat în Italia, doar că „lecţia” primită de la mama o făcuse pe Ana şi mai prudentă şi mai discretă şi nici nu a dorit să audă de iertare.

Cu toate acestea, Ion a rămas în Italia, munceşte pentru copii, iar atunci când e liber merge cu ei la plimbare şi-i învaţă cum să-şi ferească inima şi mintea de gânduri rele. De când a plecat, îl preocupă mai mult ca oricând aspectele spirituale ale existenţei noastre şi interesul faţă de medicina naturistă. Ca un bărbat trist şi singur, navighează îndelung pe internet, selectând informaţii din aceste domenii.

Meditează deseori asupra vieţii parcurse de el. Îşi muşcă coatele şi nu poate înţelege cum a putut să calce alături cu drumul, frapat de frumuseţe a soacrei sale. Conştient că trebuie să găsească o cale de a ieşi din încurcătură, se roagă neîncetat Domnului să-l ajute. E convins că va veni ziua în care va putea să-şi ia viaţa de la capăt alături de Ana şi de copiii săi.

Nina Neculce

 Articole asemănătoare:

• Nina Neculce: ”Duce-m-aş şi nu m-aş duce de la soacra, poamă dulce ”
• Miri rămaşi fără naşi în timpul nunţii episodul II, versiunea naşei
• Are tata doi feciori în Moldova

Două jumătăţi dintr-un întreg – aşa se vorbeşte despre Vasile şi Margareta care sunt văzuţi peste tot împreună: la serviciu, cumpărături, evenimente culturale, mitinguri şi întruniri de ordin politic. Încremeniţi parcă în tinereţe, şi după 40 de ani de căsnicie arată proaspeţi şi plăcuţi la chip. Sunt medici binecunoscuţi în orăşel, dar viaţa lor de familie rămâne o enigmă pentru cei din jur.

În scrisoarea primită la redacţie, autoarea nota: „Casa lor e situată la marginea orăşelului. Izolată de noi, vecinii, dar şi de restul lumii, cu un zid înalt, casa aceasta ne intrigă şi ne face să ne întrebăm: oare ce s-o fi ascunzând după poartă, după foşnitoarele perdele de mătase de la ferestre? Căci în afară de rudele apropiate, la ei nu intră nimeni. La serviciu se bucură de stimă, el este un medic foarte apreciat de pacienţi. Nu i-am auzit niciodată certându-se ori vorbind de rău despre cineva. Bănuim că acest cuplu are o poveste frumoasă de viaţă pe care nimeni n-o ştie. Poate încercaţi dumneavoastră să o aflaţi…”

La sfârşitul lunii trecute, în zi de duminică, am ajuns în faţa casei cu pricina. Mânerul înalt al porţii, care părea zăvorâtă, s-a lăsat purtat de mâna mea şi poarta s-a deschis. O curte îngrijită, cu iarbă şi flori mi-a bucurat privirea. Toată casa – îmbrăcată în verdeaţă. Din umbra antreului, am auzit: „Veniţi încoace! Nu vă temeţi, câinele e legat”. Am mers până la uşă. O femeie înaltă, cu chipul senin, m-a invitat să intru. Din camera alăturată s-a auzit o voce de bărbat, era stăpânul casei. Şi în duminica ceea Margareta şi Vasile au avut amabilitatea să-mi spună povestea lor de iubire.

Povestea lor începe cu „Romeo şi Julieta”

S-au născut în acelaşi an, în acelaşi sat, în familii obişnuite de ţărani. La şcoală au învăţat în clase paralele. Ambii au fost eminenţi. Toate i se dădeau uşor lui Vasile din fragedă copilărie. Făcea pentru copiii din mahala tot felul de jucării din lemn: căluţi, scăunaşe, măsuţe, căsuţe, mori de vânt etc. De la 12 ani cânta la chitară, era un bun recitator. Desena frumos, cu alte cuvinte, era un copil deosebit. Chiar şi jumătatea şi-a întâlnit-o la vârsta când colegii nici nu se gândeau la dragoste. Întâmplarea sau destinul au făcut ca, la 14 ani, Vasile şi Margareta să aibă rolurile principale în piesa „Romeo şi Julieta”, jucată pe scena şcolii. Simpatia pentru drăguţa Margareta creştea de la o repetiţie la alta, intrase în rolul lui Romeo cu tot sufletul.

„Margareta era la acea vreme atât de gingaşă ca o zână din  basme. Păr blond, ochi albaştri, mijloc subţire. Era deosebită de   celelalte fete. Se pricepea la toate: la cusut, ţesut, cântat şi dansat, şi la învăţătură era prima. O iubeam copilăreşte. Şi ea  mă iubea suav, romantic, cum e dragostea unei fetiţe. Atunci ne-am jurat să fim împreună pe veci”, îşi aminteşte bărbatul.

Şi iată de atunci nu s-au mai despărţit. Cu fiecare an, sentimentele lor deveneau tot mai puternice. Au mers împreună la Institutul de Medicină. S-au căsătorit în timpul studiilor, după un an de căsătorie li s-a născut o fetiţă, iar după absolvire au rămas să lucreze la Chişinău.

O situaţie de criză în relaţia celor doi

Tineri, frumoşi, deştepţi, toată lumea le stătea la picioare la începutul carierei profesionale. Se bucurau de succes atât la serviciu, cât şi printre prietenii cu care se întâlneau mereu la tot felul de petreceri. Dar toate au fost în deplină armonie până la un timp. Într-o zi Margaretei i-a telefonat la serviciu o doamnă care o implora să i-l lase pe Vasile în pace, căci ea se iubeşte de mult cu el. Apoi, pe pereţii de la scara blocului în care locuiau cu chirie au început să se scrie tot felul de prostii ce lezau onoarea şi demnitatea familiei. Vasile le ştergea, iar a doua zi apăreau altele şi mai deocheate. A făcut omul o declaraţie la poliţie, dar în zadar. În cele din urmă, s-au văzut nevoiţi să se mute la altă gazdă. Şi dacă povestea cu scrisul pe pereţi s-a terminat, apoi cu telefonul – nu! Necunoscuta continua să-i toarne Margaretei gogoşi despre dragostea ei pătimaşă cu Vasile. Margareta n-a crezut cât n-a crezut, dar, până la urmă, a capitulat. Şi-a strâns lucrurile, a luat fetiţa şi a plecat la părinţi.

În aceeaşi zi, Vasile a ajuns-o din urmă: „M-ai făcut cel mai fericit dintre toţi fericiţii lumii şi acum vrei să mă faci cel mai nefericit dintre nefericiţi…” După o noapte încinsă, s-au  împăcat. Margareta a înţeles că nu face să-ţi distrugi familia din  cauza unor sunete de telefon ale unei persoane necunoscute. Din ziua aceea au hotărât să rămână pentru totdeauna mai aproape de părinţi. Din ziua aceea, şi mai mult au început să preţuiască fiecare clipă trăită împreună.

„Am făcut şi fac totul ca să-i fiu pe plac”

Aşa au ajuns Vasile şi Margareta în provincie după şase ani de muncă la Chişinău. S-au angajat la spitalul raional, şi-au zidit casă frumoasă la marginea orăşelului, au mai dat viaţă încă la doi copii.

Trecuse mai bine de două ore de când cei doi soţi îmi vorbeau despre viaţa lor. Povestea şi aburul cafelei mă ameţise un pic. În timp ce Margareta a dispărut pentru câteva clipe, Vasile a continuat: „Am făcut şi fac totul ca să-i fiu pe plac. Am vrut întotdeauna s-o uimesc cu ceva. Am făcut aşa ca să nu-i apară  dorinţa de altcineva, să nu-i pară rău că împarte zilele şi nopţile cu mine. Ca să ne ferim de rele, nu am organizat petreceri pompoase în această casa…”

Margareta a reapărut cu o prăjitură aromitoare pe tavă. A pus-o pe masă, reluând capătul de vorbă: „Am avut ca în orice familie şi furtuni, şi soare, dar când am avut de trecut prin încercări, nu am cedat în faţa greutăţilor, am luptat împreună până la capăt.

Avem trei copii care şi-au găsit rostul peste hotare. Eu continui să-i fiu soţului şi prietenă, şi soţie iubitoare. Şi să ştiţi că e o mare fericire să ai un lucru pe plac, să-ţi poţi consacra viaţa familiei, soţului pe care îl iubeşti”. „Dar tinereţea de pe chipuri de unde vine?”, am mai întrebat-o. „Din armonia relaţiilor noastre. Adevăr vorbeşte lumea, suntem două jumătăţi dintr-un întreg”.Articole asemănătoare:

• Norocul rătăcitorul
• Sex, video și “Fulger”
• „Cum mi-am cumpărat bărbat?”