Preşedintele Nicolae Timofti, întreţinându-se cu Stefan Fule, comisarul UE pentru Extindere şi Politică de Vecinătate, a denunţat Curtea Constituţională, acuzând-o că se „comportă ca un jucător politic”. Şeful statului a spus un lucru esenţial şi adevărat. Numai că nu l-a dezghiocat până la capăt.

Jucător cu fluier în gură şi steag în mână

Răul emană de la Curtea Constituţională care a devenit cel mai periculos infractor pe terenul nostru de joc politic. Doar prin decizia care a suspendat dreptul liderului PLDM de a deţine funcţia de prim-ministru, CC a încălcat un pachet întreg de prevederi constituţionale.

Mai întâi, articolul 31 „Prezumţia nevinovăţiei” care stipulează că „orice persoană este prezumată nevinovată” atâta timp cât vinovăţia nu va fi dovedită „în cadrul unui proces judiciar public”. Mai apoi, articolul 16 care declară toţi cetăţenii „egali în faţa legii”. Pe urmă, articolul 38 care garantează tuturor „dreptul de a fi aleşi”. Şi în fine, articolul 54 care spune că „restrângerea exercitării unor drepturi” se face în cazuri speciale „numai prin lege”.

Cu alte cuvinte, alienaţilor şi ucigaşilor li se restrâng unele drepturi în baza legilor votate în Parlament, iar fostul prim-ministru a fost privat de drepturile sale în urma unor comentarii politice aiuritoare la care s-au dedat judecătorii Curţii. Aceştia din urmă s-au comportat ca nişte jucători, vorba dlui Timofti, care au în plus şi fluierul de arbitru în gură.

Ieşirile lor deşănţate îmi amintesc de un meci de fotbal din campionatul Rusiei care s-a jucat recent la Groznîi între echipa locală Terek şi Amkar Perm. La sfârşitul partidei, arbitrul asistent cecen a lăsat jos steagul şi l-a lovit furios cu pumnii şi cu picioarele pe un fundaş al echipei oaspete, umplându-l de sânge.

Cooperativa blaturilor politice

Asemănarea jocului politic de la noi cu derapajele psihice din fotbalul rus nu se termină însă aici. Sportul cu balonul rotund din fosta metropolă este acuzat de corupţie şi blaturi care îmbracă forma unor cooperative clandestine. Ce sunt acestea şi cum se exprimă ele ?

Câteva echipe se aliază pentru a truca meciurile şi a câştiga nemeritat trofee, întocmind clasamentul nu pe terenul de joc, ci îndărătul uşilor capitonate. Astfel de matrapazlâcuri au loc, de altfel, şi în alte ţări estice.

Atâta doar că formarea unei cooperative blatiste în politica de la Chişinău nu este un lucru nou. Primii ei constructori au fost V. Voronin şi Iu. Roşca. Aceştia au creat cooperativa PCRM-PLDM pentru a ucide ceilalţi concurenţi electorali şi a mima un sistem bipartid constituit dintr-o formaţiune politică dominantă la putere şi una de buzunar care ar juca rolul opoziţiei.

Cel-Al-Cărui-Nume-Nu-Trebuie-Pronunţat

Acum această stratagemă comunisto-populară, eşuată în 2009, este pusă în aplicare de Cel-Al-Cărui-Nume-Nu-Trebuie-Pronunțat sau Ştim-Noi-Cine, ca să reiau nişte apelative din cărţile cu Harry Potter de J. K. Rowling. Aidoma lordului întunecat din romanele scriitoarei britanice, şi marele mahăr de la noi are atâtea nume încât inspiră groază şi nici nu mai ştii cum îl cheamă cu adevărat.

Oricum, deşi de la o vreme i-au apărut nişte obstacole în cale, planul său e în plină derulare. La ora actuală cooperativa blaturilor încorporează două culori – una democrată, conducătoare, şi alta liberală, subordonată.

Văzând însă că partidul din care face parte are limite, care se restrâng mai abitir decât drepturile lui Filat, iar locomotiva, Marian Lupu, pare pe cât de expirată, pe atât de irecuperabilă, Cel-Al-Cărui-Nume-Nu-Trebuie-Pronunțat a inventat un nou partid. Dar cum imaginaţia nu-l dă afară din casă, denumirea noii formaţiuni în mare parte o plagiază pe cea a lui Iu. Roşca.

Până una-alta, partidul a fost etichetat, sărat şi conservat. Într-o bună zi, el urmează să fie scos din beciul lui Ştim-Noi-Cine şi servit ca o legumă electorală proaspătă. Dar nu înainte ca să fie ucis PLDM-ul şi preluat in corpore segmentul de scenă politică deţinut de formaţiunea lui Filat.

Misiunea de killer i-a revenit unui magistrat al Curţii Constituţionale considerat foarte popular. După ce îşi va îndeplini sarcina până la capăt, acesta va fi răsplătit de Cel-Al-Cărui-Nume-Nu-Trebuie-Pronunțat cu fotoliul de lider al noului partid nu mai puţin „popular” decât PPCD-ul lui Iu. Roşca.

Astfel, cooperativa blaturilor în frunte cu Ştim-Noi-Cine, dacă reuşeşte să-şi facă mendrele, va controla tot. În primul rând, echipele. Adică partidele. În al doilea rând, arbitrii. Pardon, Procuratura Generală, Curtea Constituţională, celelalte judecătorii mari şi mici. Şi în ultimul rând, băieţii de mingi. Adică miniştrii, deputaţii şi figuranţii.

Ole, ole, ole, Europa unde e!?

Petru BOGATU

 Articole asemănătoare:

• De ce Lupu ignoră Curtea Constituţională
• Lupu, interimat rezonabil de 4 ani // Post-scriptum
• Orice soluţie a CC va fi morală // Observator

Toată lumea caută să se dumerească azi asupra şanselor de învestire a guvernului Leancă. Eu unul privesc toată treaba asta prin prisma mizeriei negru-portocalii scursă din abundenţă la 9 mai prin Piaţa Marii Adunări Naţionale.

Breşa prin care Rusia ni s-a strecurat în suflet

Orgiile la care s-au dedat ruşii de aşa-zisa „sărbătoare a victoriei” chiar în inima statului nostru ne-au arătat o dată în plus că Republica Moldova nu-i doar un fel de sat prăpădit, ci şi unul fără câini. După 22 de ani de la proclamarea independenţei, am coborât la nivelul cel mai de jos al vagabondajului politic.

În condiţiile unei debilităţi penibile a puterilor centrale şi locale, am cedat Rusiei până şi unul dintre cele mai importante simboluri ale independenţei noastre naţionale – piaţa centrală a capitalei. La Chişinău, ruşii s-au simţit mai abitir ca pe Piaţa Roşie. Au scandat în voie contra „canibalilor români” şi au împărţit generos panglici „negru-portocalii”.

Ce mai avem de pierdut? Guvernul? Nu există. Parlamentul? E fără cap. Armata? E dezarmată. Poliţia? E debusolată. Procuratura, puterea judecătorească, Curtea Constituţională? Sunt părţi ale metastazei cancerigene care macină întregul nostru sistem politic.

Moscova a intrat cu cizmele murdare chiar în suflarea noastră naţională. Şi nu întâmplător. Ea s-a strecurat prin breşa comodă şi largă numită corupţie, parvenire şi privatizare ilicită a actului guvernării.

Vagabondaj politic

Raportat la standardele europene, comportament de până acum al stăpânilor clipei de la Chişinău e ţigăneală curată. Şi în lumea politicului, există vagabondaj cu apucături dubioase. Chiar dacă boschetarii guvernanţi, având buzunarele doldora de bani, se dau tari şi mari, ei aduc în palate tabietul gurilor de canal pline de găinării urât mirositoare şi răzbunări oarbe.

Aşa s-a ajuns în situaţia în care fosta metropolă ne-a recucerit nu numai fără tancuri şi artilerie grea, dar şi fără să pună în aplicare te miri ce tehnologii comunicaţionale. Rogozin s-a cocoţat pe scenă exact în locul din care Mircea Snegur declara în 1992 război Rusiei. Şi din acest punct nevralgic, din sfânta sfintelor istoriei noastre naţionale, emisarul lui Putin ne-a arătat din deget, sugerându-ne cu impertinenţă să mergem spre Est, nu spre Vest.

Partea bună a dezmăţului Kremlinului în Piaţa Marii Adunări Naţionale e că a pus capăt iluziilor. Lupu, Corman, Lazăr şi alţi amatori de a călări deodată două luntre geopolitice nu vor mai putea zăpăci lumea, susţinând că Moscova nu are nimic împotriva integrării europene a Republicii Moldova. Are şi ne-o spune acum drept în faţă.

Unde dai şi unde crapă

Partea proastă e că acest adevăr, această spulberare de iluzii riscă să nu ne folosească la nimic. Cursul nostru european a rămas orfan. N-are cine să-l crească şi să-l întărească. Şi nici nu-i de mirare.

Republica Moldova zace încă în capcana primejdioasei dualităţi a puterii. A unui monstru bicefal cu două centre de comandă: unul oficial, la guvern, şi altul clandestin, la procuratură şi în procesul de justiţie selectivă. Speranţe însă există.

Noul guvern Leancă va avea rost dacă va elibera statul din această prinsoare. Igor Boţan a spus miercuri, într-o emisiune televizată, un lucru aparent paradoxal, dar perfect adevărat. Decizia suspectă a Curţii Constituţionale care i-a interzis lui Vlad Filat să candideze pentru funcţia de premier, deşi a ţintit în fostul premier, a lovit mai întâi de toate în cel care zice-se că stă în spatele acestui atac mişelesc. Luând-o razna, CC a rupt cercul vicios al caracatiţei oligarhice care sufoca ţara. De bună seamă, unde dai şi unde crapă!

Misiunea noului guvern e să nu aducă răul înapoi. Să nu lipească la loc prinsoarea crăpată, ci, dimpotrivă, s-o arunce la gunoi şi să intre în istorie ca o putere eliberatoare.

Petru Bogatu

 Articole asemănătoare:

• Europa, cu ochii pe Republica Moldova
• BNM: „Sistemul bancar din RM nu este conectat la cel elen”
• Petru Bogatu: “Totuşi, Clinton are dreptate”

Spre deosebire de suporterii lui Vlad Filat din mass-media, eu nu m-aş apuca să afirm că întreg pachetul de legi votat vinerea trecută în Parlament a fost bun. Dar în acelaşi timp, urmărind zvârcolirile isterice ale trâmbiţaşilor de serviciu de la televiziunile şi ziarele lui Plahotniuc, mă întăresc în convingerea că setul de acte aprobate acum o săptămână şi-a atins scopul.

În legitimă apărare

Punct ochit, punct lovit. În urma upercutului aplicat vinerea trecută, Păpuşarul s-a clătinat şi a scăpat pentru moment sforile din mâini. Sistemul monstruos, obţinut prin încrucişarea contra naturii a businessului obscur cu politica fără obraz, nu a fost sfărâmat, bineînţeles, dar bâta justiţiei la comandă a ajuns să se tăvălească pe jos.

În ciuda acestui fapt, până şi unii partizani fervenţi ai statului de drept şi ai integrării europene se arată astăzi oripilaţi de mijloacele folosite pentru a împiedica privatizarea criminală a puterii politice de oligocraţia ascunsă în spatele marelui combinator.

Votul PLDM-ului împreună cu PCRM le repugnă puritanilor politicii autohtone. Se doreşte dreptate, dar făcută exclusiv cu mănuşi.

Numai că atunci când eşti lovit mişeleşte cu ranga în cap, nu ai cum să reacţionezi regulamentar. Apuci şi tu ce ai la îndemână, o scândură sau un pietroi, ca să te salvezi. Exact aşa au procedat liberal-democraţii. Orice s-ar spune, ei s-au aflat în legitimă apărare.

După ce fusese dat jos guvernul, iar Filat s-a pomenit de fapt scos în afară legii, decimarea PLDM-ului prin corupere şi dosare prefabricate era doar o chestiune de timp. Partidul s-ar fi rupt în bucăţi şi ar fi intrat rapid în disoluţie.

Dar nu-i vorba atât de soarta liberal-democraţilor, cât de cea a statului care ar fi încăput de la cap la coadă pe mâinile marelui mahăr. Victoria totală a acestuia era aproape. Îi mai rămânea să facă un singur pas ca să controleze nu doar puterea judecătorească, ci şi cea executivă.

Cine sapă groapă altuia cade singur în ea

Şi când colo, fiasco. Complotul oligarhiei a eşuat. Chiar în momentul în care îi era lumea mai dragă. Nu e de mirare că astăzi buciumul acesteia sună cu jale. Întreaga societate a ajuns sub cotropirea lacrimilor ei de crocodil.

Cel mai tare se tânguie euro-scepticii Lupu şi Ghimpu. Cel dintâi ne anunţa încă mai ieri că obiectivul european a fost deja ratat, iar cel de-al doilea ne speria că UE ne va ruina satul, de parcă în sectorul nostru agrar ar mai fi rămas ceva nedistrus. Astăzi ei plâng făţarnic pe umărul Europei, acompaniaţi de corul de marionete din panoplia lui Plahotniuc.

Când cei trei miniştri de Externe, ai Poloniei, Suediei şi Marii Britanii, i-au rugat frumos să nu demită guvernul Filat pentru a nu periclita semnarea Acordului de Asociere, Lupu şi Ghimpu s-au făcut că plouă. Când preşedintele României, Traian Băsescu, a cerut acelaşi lucru, valeţii lui Plahotniuc l-au ignorat. Când Catherine Ashton şi Stefan Fule au avertizat că votarea moţiunii de cenzură ameninţă viitorul european al Republicii Moldova, oligarhul şi suita lui de boiernaşi îmbogăţiţi suspect peste noapte, au scuipat de sus pe Europa. Când ambasadorul SUA la Chişinău a declarat că decizia Curţii Constituţionale pune sub semnul întrebării independenţa justiţiei, mogulul şi camarila lui i-au întors spatele.

Acum toată această liotă de politicaştri cu două talere, însoţită de bocitoarele lor din mass-media, cer dreptate, corectitudine şi fairplay. Duplicitari până-n vârful unghiilor, condeierii de curte ai mogulului arată cu degetul spre PCRM şi ţipă că s-ar coace harbuzul. Că vinerea trecută ar fi fost chipurile puci anticonstituţional.

Cui încercaţi să trageţi clapa, băieţi? Pe cine mai vreţi să prostiţi?

Puci antieuropean s-a chemat decizia Curţii Constituţionale care a dărâmat statul de drept şi a aruncat ţara în haos. Credeţi că lumea a uitat că aţi dat jos guvernul cu votul PCRM? Că A. Tănase, V. Popa şi compania au profitat de un act politic comunist pentru a-l priva pe fostul premier de drepturile lui cetăţeneşti? Că Lupu, Plahotniuc şi Ghimpu au căzut exact în groapa pe care au săpat-o împreună cu Voronin pentru Filat?

Cum asasinii au devenit victime

Totuşi, deşi în legitimă apărare, PLDM a întrecut măsura. Înţeleg bine că într-o situaţie de forţă majoră, s-a acţionat din impuls. Dar unele legi din pachetul adoptat vinerea trecută se întorc astăzi ca un bumerang împotriva lui Filat şi dau apă la moară adversarilor săi.

Nu vorbesc de reacţia negativă a comisarilor UE şi a reprezentanţilor Comisiei de la Veneţia. Aceasta era previzibilă. Mult mai grav mi se pare alt aspect.

Modificările aduse la legea privind Curtea Constituţională sustrag atenţia de la abuzurile comise de judecătorii acestei instituţii care au anulat de fapt prezumţia nevinovăţiei. Ca rezultat, din asasinii statului de drept, ei s-au transformat în victimele unui act legislativ îndoielnic. Culmea ironiei, fiind pe cale să fie supuşi oprobriului public, aceştia pretind acum compasiune.

În aceste împrejurări, şansele lui Plahotniuc de a se revanşa cresc. El poate transforma groapa în care a căzut într-o tranşee.

De ce Lupu cere desemnarea grabnică a premierului?

Până una-alta, sforarul are mari dureri de cap. Tocmai de aceea, lamentările necontenite ale locotenenţilor săi sunt întărite de o groază de găinării ordinare. E un semn şi acesta că acţiunea politică de acum o săptămână i-a pricinuit lui Plahotniuc o comoţie puternică.

Un singur exemplu. Băgat la înaintare pe post de şantajist amator, Marian Lupu îi cere ultimativ preşedintelui republicii să desemneze premierul „chiar mâine”. De ce atâta grabă? Încotro mână caii?

Şi liderul nominal, şi conducătorul adevărat din PD se tem de alegeri anticipate, desigur. Numai că, în lipsa scrutinului, poziţiile lor riscă să slăbească şi mai mult. Altfel nici nu poate fi. E greu fără ciomagul procuraturii şi al CNA-ului, nu-i aşa?

De aceea, Lupu încearcă să provoace alegeri cât sponsorul partidului său este în stare încă să se scoale în picioare şi să ia poziţie de luptă. Timpul lucrează împotriva lor. De aceea îi vedem exasperaţi de o grabă cumplită.

Petru BOGATU

 Articole asemănătoare:

• Scrisorile lui Buraga // Cain, primul politician
• Scrisorile lui Buraga // Vinerea Neagră
• Scrisorile lui Buraga // Fără funcţii

Cum viaţa politică de la noi nu are nici odihnă, nici astâmpăr, ultima săptămână înainte de sărbătorile de Paşti ne-a copleşit cu evenimente. Le vom parcurge telegrafic.

Războiul drept al ministrului Ţîcu

Războiul pe care l-a dezlănţuit ministrul Sportului Octavian Ţîcu merită susţinut pentru că e drept. Deschis. Eliberator.

Nu e un secret faptul că domeniul sportului e cel mai infestat de corupţie. De interlopi. De bani murdari.

În anii ’90, când a început exodul peste hotare, sportul s-a dovedit a fi un teren propice pentru călătorii ilegale în afara graniţelor. În aceste condiţii, s-a format o încrengătură mafiotă între traficanţii de tot soiul şi birocraţi.

În consecinţă, pe de o parte, sportivii dotaţi erau vânduţi în străinătate, chilipirul însuşindu-l conducătorii federaţiilor şi reprezentanţii ministerului. Pe de altă parte, aceştia încasau comisioane prin complicitate la traficul de persoane. Ambasadele străine au atenţionat autorităţile moldovene în repetate rânduri asupra faptului că federaţiile sportive sunt folosite pentru emigraţia clandestină.

Din acest punct de vedere, fostul ministru a pierdut degeaba trei ani. Mai bine însă mai târziu decât niciodată. Lui Octavian Ţîcu îi va fi mai greu să învingă în această luptă decât în meciurile sale de box. Va avea nevoie de mult sprijin ca să evite cnocautul.

Partea bună a zilei de 1 mai

De ziua muncii, pe care, în mod tradiţional, diverse mişcări stângiste o folosesc pentru a-şi reîncărca bateriile, s-a înregistrat o premieră. În centrul Chişinăului şi-au făcut apariţia două manifestaţii roşii rivale. Cea dintâi era condusă, ca de obicei, de Vladimir Voronin. Cea de-a doua îl avea în frunte pe Igor Dodon, liderul Partidului Socialiştilor.

Gălăgioase, dar destul de modeste ca anvergură şi număr de participanţi, cele două coloane s-au căznit să facă o figură distinctă, evitându-se reciproc. Deşi scandau sloganuri antiguvernamentale comune, ambele păreau mai curând ceremonii carnavaleşti de cartier decât marşuri politice ale opoziţiei. Aerul protestatar era forţat. Se vedea că participanţii sunt mai curând cu gândul la grătarul ce urmează decât la politică.

De altfel, Voronin a recunoscut că la mijloc nu-i o acţiune politică, ci una „de solidaritate”. Momentul haios a fost indus de rudele şi consătenii lui Dodon, care, deşi înrolaţi în marşul socialiştilor, au vorbit în faţa camerelor de luat vederi, în totală disonanţă cu lozincile PSRM, despre visul lor european şi dorinţa de integrare în UE.

Oricum, PCRM pare să piardă monopolul stângii. După toate probabilităţile, acest lucru se întâmplă nu doar la Chişinău, ci şi în provincie, unde numărul ghetourilor sovietice se împuţinează. Deşi unii vor spune că şi comuniştii, şi socialiştii sunt o apă şi un pământ, fragmentarea stângii este o tendinţă sănătoasă.

Atac american la Curtea Constituţională

Un alt fapt încurajator, neîndoios, e atitudinea critică pe care a luat-o Washingtonul faţă de decizia de la 22 aprilie a Curţii Constituţionale. Arătându-se contrariat de poziţia magistraţilor moldoveni, ambasadorul SUA la Chişinău, William H. Moser, le atrage atenţia că „principiile democratice… prevăd că persoanele sunt inocente până nu este dovedită vina lor”.

El consideră că decizia Curţii Constituţionale „în felul în care a fost emisă ridică semne de întrebare privitor la integritatea şi independenţa sistemului judiciar din Moldova şi puterea acelei instituţii democratice”. SUA, afirmă ambasadorul, sunt îngrijorate de orice decizie judecătorească ce pare să se bazeze pe afirmaţii nefondate şi zvonuri.

Acuzaţiile diplomatului american sunt atât de grave încât pun cruce pe credibilitatea actualului complet de judecători al Curţii Constituţionale. Au mai fost cazuri când SUA s-au pronunţat asupra unor decizii ale unor instanţe din fostul bloc sovietic. Intervenţiile Washingtonului nu au rămas niciodată fără urmări şi întotdeauna au avut efectul scontat.

Poziţia SUA, indiscutabil, îşi va spune cuvântul şi în cazul nostru. Reputaţia magistraţilor CC pare pecetluită. Ei ar face bine, fără să aştepte examinarea cazului la CEDO, să-şi ia catrafusele şi să se recalifice de urgenţă în executori judecătoreşti.

„Idiotul” de la Chişinău e „idiot” şi la Strasbourg

Comic este gestul lui Victor Popa care deunăzi l-a acționat în judecată pe bloggerul și comentatorul Bogdan Țîrdea. Magistratul, care consideră că i-a fost lezată onoarea și demnitatea, pretinde 200 de mii de lei despăgubiri.

Haideţi să vedem ce cuvinte din articolul lui Ţîrdea i-au părut „defăimătoare” judecătorului.

Popa, afirmă bloggerul, „singur a scris sesizarea (la Curtea Constituţională – n.n), și tot el, culmea impertinenței, a și judecat-o. Este un know-how moldovenesc. Unde fiecare idiot (sic!) cu diplomă se consideră jurist!”.

Calificativele, deşi generale, sunt dure, bineînţeles. Numai că nu contravin standardelor europene. Intentând acest proces hazliu, Popa se face de râs, prezentându-se în faţa marelui public în toată goliciunea sa profesională.

Se vede că el habar n-are de celebrul caz „Oberschlick versus Austria”, în care jurnalistul Oberschlick a câştigat la Curtea de la Strasbourg împotriva notoriului politician Jörg Haider. Acesta din urmă reclama că fusese gratulat cu epitetul de „idiot”. CEDO a dat câştig de cauză ziaristului în baza dreptului presei de a critica puterea, dar şi pe considerentul că jurnalistul are libertatea de exprimare şi atunci când enunţă lucruri ce nu sunt plăcute celui căruia i se adresează! Clar, nu?

Astfel, Jorg Haider a rămas idiot. Şi judecătorul Curţii de la Chişinău, ale cărui idei şi acţiuni miros a provocare ordinară şi suficienţă penibilă, va avea aceeaşi soartă. Să nu-şi facă iluzii.

Cine nu crede, să citească încă o dată declaraţia ambasadorului SUA. Lui Popa îi este scris să fie Haider.

Petru BOGATU

 Articole asemănătoare:

• Scrisorile lui Buraga // Fără camere video
• CC se spală pe mâini
• Guvernul amână numirea unui judecător la Curtea Constituţională

Vinerea trecută, a doua zi după destituirea lui Marian Lupu, Vlad Plahotniuc a mai fost văzut o dată la sediul PLDM. Astfel, în mai puţin de 48 de ore, oligarhul autohton numărul 1 l-a vizitat de două ori pe Vlad Filat, cel dintâi şi deocamdată singurul cetăţean moldovean din perioada post-sovietică ale cărui drepturi fundamentale au fost suspendate în baza unor speculaţii politice.

Musca de pe căciula PD

Prima întâlnire de gradul zero a avut loc, precum se ştie, în ziua de joi. Liderul liberal-democrat l-a primit la el în birou pe Plahotniuc, la rugămintea acestuia din urmă, cu puţin timp înainte de demiterea lui Marian Lupu din funcţia de preşedinte al Parlamentului.

Dacă e să-i dăm crezare ex-premierului, ei au avut un singur subiect de discuţie. Oaspetele a ţinut să-i dea asigurări gazdei că nici el şi nici partidul său nu au avut nicio implicare în decizia Curţii Constituţionale de la 22 aprilie prin care, invocându-se articole de presă şi declaraţii politice, fostului premier i s-a interzis de fapt să deţină vreo funcţie în stat.

Noi nu coborâm la nivelul judecătorilor constituţionalişti şi de aceea nu acuzăm, doar în baza unor suspiciuni, nici pe Plahotniuc, nici Partidul Democrat de ingerinţe în activitatea Curţii. Şi asta cu toate că rolul jucat de PD în ultimele zile dă de bănuit. De altfel, acest lucru îl ştiu bine şi democraţii, fireşte.

Însuşi faptul că s-a dus la Filat să se justifice, dovedeşte că Plahotniuc s-a simţit cu muscă pe căciulă. În aceste condiţii, vizitele sale la sediul PLDM vor intra în istorie ca cea mai elocventă ilustraţie a puciului anticonstituţional de la 22 aprilie, când CC a inventat o hotărâre judecătorească parcă inspirată din documentele de partid ale Coreii de Nord.

Se ştie că evenimentele semnificative se reţin pe retina posterităţii mai întâi de toate prin imaginile cu valoare de simbol. Puciul GKCP din 19-21 august 1991, bunăoară, este întruchipat de mâinile tremurânde ale preşedintelui interimar al URSS, Gennadi Ianaiev. Piciul din aprilie din Chişinău, care a început la 22 aprilie şi a capotat la 25 aprilie, va fi reprezentat de încercarea disperată a lui Vlad Plahotniuc de a se dezvinovăţi în faţa lui Filat.

Decizia CC – tentativă de lovitură de stat

Că la mijloc a fost o răfuială politică ce mirosea a lovitură de stat nu încape discuţie. Eliminarea abuzivă din viaţa publică a liderului celui mai influent partid din arcul guvernamental nu-i altceva decât o răsturnare violentă a ordinii statale.

Curtea Constituţională l-a pus de fapt pe Filat sub ghilotină. Călăului îi rămânea, metaforic vorbind, doar să-i taie capul. Apoi urma să fie executat preşedintele republicii care, de luni până joi, a fost demonizat de toate televiziunile partizane, lui Nicolae Timofti incriminându-i-se „desemnarea neconstituţională” a liderului PLDM în funcţia de premier.

Pe eşafod ar fi urcat, neîndoielnic, şi întregul Partid Liberal Democrat care ar fi fost condamnat la moarte prin fragmentare şi decimare. Astfel, rapid s-ar fi netezit drumul spre un regim în care şi-ar fi făcut de cap în voie cel care deţine pâinea şi cuţitul justiţiei la comandă.

CEDO va examina cazul Filat

N-aş vrea să fiu înţeles greşit. Nu incriminez întreg Partidul Democrat. Până la proba contrarie, cred că cei mai mulţi dintre fruntaşii PD, de bună seamă, nu au avut vreo imixtiune în adoptarea Hotărârii CC de la 22 aprilie.

Unii dintre ei s-au arătat îngroziţi chiar de ceea ce a făcut Curtea la 22 aprilie. Dumitru Diacov, de exemplu, l-a acuzat pe Victor Popa de îndoctrinare şi părtinire, regretând faptul că l-a votat pentru funcţia de judecător. Părea îngrijorat şi Marian Lupu care îl îndemna pe Mihai Ghimpu să nu-şi „bage nasul unde nu-i fierbe oala”.

Atare reacţii sunt fireşti. Cu tentativele de puci, chiar dacă sunt săvârşite nu cu tancurile, ci cu pixurile, nu-i de glumit. Când ajung pe punctul de a da chix, ele adesea îi bagă în sperieţi pe cei cu musca pe căciulă.

Că la Chişinău în aprilie s-a întâmplat un lucru foarte grav ne demonstrează şi poziţia CEDO care a acceptat să examineze în regim de urgenţă cazul Filat. Şi nici nu-i de mirare.

Decizia abracadabrantă a Curţii Constituţionale poate fi molipsitoare. Dacă nu va urma replica Europei, state precum Ucraina sau Bielorusia ar fi tentate să se bizuie pe acest precedent periculos pentru a-şi înăspri regimurile şi a-şi priva oponenţii politici de drepturile lor cetăţeneşti.

Petru BOGATUArticole asemănătoare:

• Totuşi, de ce a plecat Godea de la PLDM?
• PLDM şi AMN, căsătorie „de nevoie”
• Liderii AIE se învinuiesc reciproc de trădare

Chiar dacă, prin decizia sa, Curtea Constituţională a dat foc la casă, vorba lui Ion Sturza, sunt destui care jubilează. Dănţuiesc pe mormântul politic al lui Vlad Filat fără să observe că flăcările dezlănţuite le frig deja şi lor tălpile.

Victoria a la Pirus: mâncaţi aur cu lingura de platină

Răzbunarea s-a săvârşit. Liderul PLDM e răpus. De jur împrejur e numai lapte şi miere. Atâta doar că aceste produse minunate nu pot fi consumate de pretinşii învingători.

Victoria a la Pirus, ca un bumerang, se întoarce împotriva lor. Smântâna, marmelada şi ciocolata nu-s comestibile, pentru că toate sunt numai aur curat.

Asistăm cu toţii la bucuria dementă a regelui Midas. Lacom şi nesăţios, acesta a vrut ca tot ceea ce va atinge să se transforme în aur. Zeul Dionysos i-a îndeplinit dorința. Spre groaza regelui însă, când a dorit să se ospăteze, n-a putut pune nimic în gură, întrucât, de îndată ce le atingea, bucatele și băutura se transformau în aur. Putred de bogat, dar doborât de foame și sete, Midas a cerut îndurare.

Şi cei din fruntea bucatelor de la Chişinău vor vedea foarte repede că masa îmbelşugată din faţa lor e plină doar cu aur otrăvit. Unii dintre ei deja reacţionează cu groază.

Regretele lui Diacov, apostrofările lui Lupu

Două declaraţii curioase au făcut miercuri fruntaşii PD Dumitru Diacov şi Marian Lupu. Ambii se arătă contrariaţi de turnura pe care au luat-o evenimentele în urma aiuritoarei decizii a Curţii Constituţionale.

Cel dintâi îl consideră pe Victor Popa îndoctrinat şi incapabil de a fi imparţial. De aceea lui Diacov îi pare rău că l-a votat pe fostul deputat liberal pentru funcţia de judecător la Curtea Constituţională.

Cel de-al doilea l-a apostrofat pe Mihai Ghimpu, îndemnându-l „să nu-şi bage nasul unde nu-i fierbe oala”. Totodată, Lupu dezminte afirmaţiile liderului PL care susţinea cum că fracţiunea parlamentară a democraţilor nu l-ar fi votat pe Filat.

Nu-i exclus ca fruntaşii democraţi să fie sinceri. Poate că şi-au dat seama deja că victoria asupra lui Filat nu ţine de foame, nici de glorie. Dacă e să dăm crezare ultimelor două sondaje de opinie, efectuate în luna aprilie, atât învinşii, cât şi pretinşii învingători din tabăra fostei AIE sunt făcuţi groggy de luptele intestine.

Se deschide cutia Pandorei

PLDM a scăzut dramatic în intenţiile de vot, PL e rupt în două, iar PD s-a prăbuşit şi riscă să nu treacă pragul electoral. Doar PCRM are un trend pozitiv, comuniştii fiind pe cale să-şi dubleze numărul de aderenţi.

De altfel, lui Voronin sau altor viitori stăpâni ai clipei, decizia Curţii Constituţionale le vine ca o mănuşă. Anularea prezumţiei nevinovăţiei şi a dreptului cetăţeanului de a fi ales netezeşte terenul pentru o viitoare dictatură.

Comuniştilor, de exemplu, în cazul în care vor obţine o majoritate parlamentară, nu le va trebui multă minte ca să adopte o hotărâre parlamentară prin care să-şi taxeze adversarii ca fiind compromişi. Astfel, în numele statului de drept şi al luptei cu corupţia, nu doar Filat, ci şi Diacov, Plahotniuc, Ghimpu, Lupu, A.Tănase sau V. Popa ar putea fi retraşi din toate funcţiile şi privaţi de libertăţile politice.

De altfel, decizia CC e în măsură să deschidă cutia Pandorei mult mai devreme. Călcat în picioare şi strâns la zid, PLDM rămâne încă un partid mare cu un grup parlamentar puternic.

Liberal-democraţii au la îndemână suficiente combinaţii pentru a juca propria carte a răzbunării. Primele semne că vor să-şi vândă scump pielea s-au văzut clar în şedinţa de ieri a Legislativului. Dacă vor marşa pe legea veche „ochi pentru ochi”, regelui Midas de la Chişinău ar putea să i se sape o groapă de aur.

O fi aşa sau altfel, electoratul aşteaptă să măture pe jos cu mulţi dintre învingătorii momentului. Alegătorilor nu le plac mişeii şi ciocoii, iar flecarii şi comedianţii, nici atât.

 Articole asemănătoare:

• Cine a fost primul? Nantoi sau Talmaci? // Observator
• De-ale Constituţiei // Observator
• Plahotniuc – candidat pe listele PD?

Toată lumea zice că PLDM şi PD s-au împăcat. Cred că la mijloc e mai mult decât un flirt. Cele două partide, politiceşte vorbind, s-au împreunat.

Când şi de ce devin amici adversarii?

Concurenţii politici, precum se ştie, mai şi conlucrează uneori, nu doar se războiesc. Există multiple situaţii când adversitatea lasă loc cooperării. Mai cu seamă când partidele se află într-o coaliţie sau când obiectivele lor coincid pentru moment.

Când a trebuit să-l demită pe Plahotniuc, de exemplu, PLDM a colaborat cu PCRM. Când a vrut să dea jos guvernul, PD a votat împreună cu fracţiunea comunistă.

Astăzi însă relaţiile încă mai ieri glaciale şi profund ostile dintre liberal-democraţi şi democraţi sunt mai strânse decât este nevoie într-un concubinaj politic conjunctural. Înţelegerea şi empatia mutuală dintre cele două formaţiuni par de-a dreptul uimitoare.

Graba şi armonia reciprocă pe care le-au manifestat PLDM şi PD la alegerea procurorului general şi votarea în doi timpi şi trei mişcării a sistemului electoral mixt, precum şi insistenţa cu care Filat şi Plahotniuc neagă faptul că între ei ar fi existat cândva vreo ceartă, sunt simptomatice. Se creează impresia că între cele două formaţiuni politice se leagă o prietenie. O asociere strategică.

Astfel de lucruri se întâmplă rareori şi urmăresc mai mult decât un vot comun în Parlament sau o simplă cooperare într-un guvern de coaliţie. Rivalii în politică leagă prietenie, de regulă, doar în cazul în care au o miză comună mare. Când au de înfruntat împreună, bunăoară, un duşman puternic a cărui anihilare reclamă un efort conjugat costisitor şi de durată.

Un exemplu concludent de coabitare strategică aparent contra naturii este alianţa USL în România. Naţional-liberalii şi social-democraţii s-au aliat în cadrul unui pact politic şi electoral îndreptat contra lui Traian Băsescu, un inamic redutabil şi de temut.

De ce şi-au dat mâna astăzi PLDM şi PD? Ce urmăresc?

Evitarea alegerilor anticipate? Împărţirea portofoliilor ministeriale liberale? Să fim serioşi. Acestea-s nişte ţinte tactice care nu impun un grad foarte avansat de cooperare.

Prietenie contra PCRM

Reconcilierea şi apropierea fără precedent între PLDM şi PD trebuie să aibă o motivaţie foarte serioasă care ar implica o întrajutorare consistentă pe diverse planuri. Există un sigur liant capabil să cimenteze temeinic raporturile dintre liberal-democraţi şi democraţi în ciuda neîncrederii şi adversităţii deja proverbiale dintre ei.

PLDM şi PD pot lega prietenie doar contra PCRM. Sau, mai exact vorbind, pentru scoaterea definitivă a comuniştilor din competiţia politică autohtonă.

Democraţii şi-ar dori, bineînţeles, să-şi adjudece întregul segment de eşichier ocupat astăzi de gruparea lui Voronin. Iar Partidului Liberal-Democrat i-ar surâde să se descotorosească de un rival care îl depăşeşte deocamdată în intenţiile de vot.

O primă tentativă de a-i face felul PCRM-ului a fost interzicerea simbolurilor comuniste. Însă măsura întreprinsă s-a dovedit a fi un paliativ.

Pentru a elimina comuniştii din terenul de joc se impun acţiuni fezabile consistente. Una dintre ele este, neîndoios, introducerea votului mixt în locul celui proporţional.

Ruinarea brandului comunist

Deşi pare mare, PCRM e un partid de nişă, totuşi. Cu alte cuvinte, gruparea lui Voronin este poziţionată nu uniform, ci pe anumite segmente de electorat, speculând ori votul etnic, ori ignoranţa alegătorilor din unele zone rurale, ori carisma liderului. Experienţa recentă a Ucrainei arată că astfel de partide pierd în circumscripţiile uninominale, chiar dacă la nivel naţional întrunesc un procentaj relativ bun.

Ideea sistemului mixt aparţine PLDM-ului care a inclus-o în programul său electoral încă din primăvara anului 2009 (vezi aici http://www.e-democracy.md/files/elections/parliamentary2009/electoral-program-pldm-2009-ro.pdf ). PD a preluat-o recent în urma unui compromis la care s-a ajuns în momentul în care votul majoritar pur propus de Vlad Plahotniuc a fost respins de Vlad Filat.

Nu-i exclus ca reforma sistemului electoral să fie coroborată cu alte decizii politice sau acte legislative care vor accelera ruinarea brandului comunist. Rămâne de văzut însă dacă până la urmă calculul de acasă nu va fi contrazis de cel din târg.

Petru BOGATU

 Articole asemănătoare:

• Comuniştii vor prag electoral ca în Rusia
• BOGATU // Avatarurile votului mixt
• AIE învingătoare în majoritatea consiliilor raionale

PD şi PLDM optează pentru înlocuirea actualului sistem proporţional cu unul mixt. Recunosc din capul locului că sunt adeptul acestui tip de scrutin. Cu toate acestea, nu mă grăbesc să aplaud aducerea lui în competiţia electorală din Republica Moldova.

Avantaje

Comisia juridică a avizat pozitiv iniţiativa legislativă privind introducerea votului mixt în locul celui proporţional. Noul sistem electoral prevede ca 50 dintre deputaţi să fie aleşi în circumscripţii uninominale, iar ceilalţi 51 – pe listele de partid.

Nu-i rău deloc. Votul mixt pare să fie cel mai raţional şi mai echitabil dintre toate.

Pe de o parte, el impune o formulă de distribuire judicioasă a mandatelor la nivel naţional. Votul pe liste asigură concurenţilor electorali o reprezentare proporţională în funcţie de procentajul de sufragii obţinut în alegeri.

Pe de altă parte, votul uninominal permite cetăţenilor să voteze un candidat concret, nu doar o listă de partid. Electoratul are posibilitatea să responsabilizeze un deputat ales în circumscripţii uninominale, cerându-i socoteală pentru modul în care le reprezintă interesele în parlament.

În acelaşi timp, votul mixt e mai bun decât cel uninominal pur, întrucât acesta din urmă dezavantajează formaţiunile politice medii şi mici. În Regatul Unit, de exemplu, partidul care ocupă locul al treilea în alegeri poate să nu intre deloc în parlament. Au fost cazuri când liberalii britanici nu obţineau niciun mandat, deşi la nivel naţional erau votaţi de circa 20 la sută din totalul alegătorilor.

Cu alte cuvinte, dacă în 2010 alegerile în Republica Moldova ar fi avut loc exclusiv în circumscripţii uninominale, PD şi PL puteau să nu intre în Parlament. Ar fi fost avantajate doar primele două clasate: PCRM şi PLDM.

În acelaşi timp, votul proporţional pur, care este folosit la noi de aproape două decenii, are defectul că alegătorii votează doar listele, şi nu oamenii. În aceste împrejurări, dependenţa corpului legislativ de electorat se diminuează, ceea ce reduce şansa cetăţenilor de a-şi responsabiliza aleşii.

Astfel, votul mixt are capacitatea de a scoate în evidenţă părţile pozitive ale sistemului proporţional şi uninominal, estompându-le pe cele negative. El a apărut în Noua Zeelandă. Este de foarte mulţi ani practicat cu succes în Germania, iar de la o vreme e aplicat în Italia şi alte ţări europene. Are astăzi mulţi adepţi în sânul clasei politice româneşti.

Pericole

Dacă-i aşa de bun, de ce să nu-l introducem şi la noi? La prima vedere, ar avea de câştigat toată lumea: şi alegătorii, şi partidele, şi democraţia autohtonă în ansamblu.

Există însă şi nişte rezerve. Votul mixt devine vulnerabil într-un context politic rudimentar. Multiplele sale părţi bune se pot transforma în tot atâtea lacune.

Ca să dea roade pozitive, sistemul mixt are nevoie de câteva ingrediente indispensabile. Este vorba mai întâi de toate de cultura politică, justiţia independentă şi presa liberă. Când acestea lipsesc sau există în cantităţi insuficiente, sunt posibile abuzuri şi distorsiuni.

Presa noastră este parţial liberă, potrivit estimărilor internaţionale. Cultura politică însă pare îndoielnică, iar justiţia e independentă mai mult pe hârtie. Procuratura e nereformată şi tocmai de aceea Consiliul Europei continuă monitorizarea Republicii Moldova.

Precedentul găgăuz

Aşa fiind, în alegerile locale, unde primarii sunt aleşi prin vot uninominal, s-au înregistrat nişte rezultate stranii. Pe alocuri s-a creat impresia că înving nu atât cei mai buni, cât cei mai bogaţi.

Îngrijorător este precedentul găgăuz. În Adunarea Populară a Găgăuziei, prin vot uninominal au învins surprinzător 20 de candidaţi independenţi care peste noapte s-au convertit la PD, asigurându-le democraţilor majoritatea în acest for legislativ regional.

Altminteri zicând, în circumscripţii uninominale, în condiţiile corupţiei generalizate şi în absenţa unei justiţii independente, îşi poate spune cuvântul sacul cu bani, deturnând astfel preferinţele electorale naturale. Iată de ce lucrurile nu trebuie forţate. Este bună zicala „De şapte ori măsoară şi o dată taie”.

N-aş vrea să fiu înţeles greşit. Nu sunt contra adoptării sistemului electoral mixt. Terenul pentru implementarea lui trebuie însă temeinic pregătit.

Petru BOGATU

 Articole asemănătoare:

• Comuniştii vor prag electoral ca în Rusia
• Votat în pripă şi cu încălcări
• BOGATU // Împotriva cui s-au împreunat PLDM şi PD?

Moto:

„Îi apăru îndată în minte necrologul din ziar şi reciti clar, văzând perfect şi caracterele tipografice, data înmormântării Madeleinei: Marţi, 13 februarie…” Liviu Rebreanu „Ciuleandra”

Toată lumea încearcă să se dumerească astăzi ce s-a întâmplat în PL. De ce s-a răsculat grupul Hadârcă, Bodrug şi compania împotriva lui Mihai Ghimpu? Ipotezele curg gârlă. Una mai înfiorătoare decât alta.

Numerologia ocultă

Liderul PL crede că la mijloc ar fi o lucrătură a FSB-ului. Voronin consideră că ruptura în tabăra liberalilor ar fi fost provocată de o mișcare tactică a democraților care urmăresc obţinerea unui număr cât mai mare de portofolii ministeriale.

Bloggerii, afiliaţi PD-ului, dimpotrivă, afirmă că în spatele animozităţilor din PL s-ar afla Vlad Filat. În sfârşit, mass-media de la Moscova susţine cum că sciziunea ar fi fost încurajată de România, UE şi SUA.

Nu-i exclus însă să avem de a face cu o conspiraţie ocultă. Poate că a fost o lovitură preventivă aplicată lui Mihai Ghimpu care era foarte aproape să demaşte impactul numerologiei ezoterice asupra Republicii Moldova? Judecaţi voi înşivă.

De ce 12 şi nu 13 mandate?

Iată ce scria Mihai Ghimpu acum o săptămână pe blogul său: „…de ce preşedintele PLDM Vlad Filat a denunţat acordul AIE 2 în data de 13, la ora 13, anul 2013, dată care, de altminteri, coincide cu data primelor deportări din 1941, 13 iunie? Sau poate nu sunteţi de acord că data de 13 iunie reprezintă începutul nimicirii românilor şi înlocuirea lor cu „fraţi” aduşi din Ural, din toată Rusia, cu sutele de mii, pentru a schimba componenţa etnică şi a ne impune limba rusă ca limbă maternă; că data de 13 iunie este o dată neagră a românilor moldoveni, care locuiesc între Prut şi Nistru? Cum explicaţi faptul că fratele meu, Gheorghe Ghimpu, a fost judecat tot în data de 13 şi a murit tot pe data de 13, la ora 13? O simplă coincidenţă, ziceţi…”

De bună seama, ce-i asta? O cădere nervoasă a unui om politic care vede peste tot numai semne terifiante? Veţi spune că doar netoţii pot crede în semnificaţia unor astfel de potriviri accidentale? Că o persoană civilizată trebuie să fie mai presus de ele şi să le desconsidere? Lucrurile mi se par mai complexe şi ar fi o greşeală ca afirmaţiile liderului liberal să fie trecute cu vederea.

Pe dl Ghimpu nu avem cum să-l suspectăm că s-ar afla sub vraja unor superstiţii ordinare. Nu este el omul care să se ferească de numărul 13 ca de o boală grea. Nu face el parte din categoria cetăţenilor care se tem să iasă din casă pe data de 13. Care evită să ia prânzul la ora 13. Care nu citesc pagina a 13-a dintr-o carte, trecând de la a 12-a direct la a 14-a. Care beau doar 12 pahare, abţinându-se să-l îngurgiteze pe cel de-al 13-lea. Care nu vor să aibă 13 deputaţi în Parlament şi de aceea se opresc la 12 mandate.

Serialul evenimentelor nefericite, cartea a 13-a

Ne bate gândul că liderul PL a descoperit semnificaţia ascunsă, ca să nu zic demonică, a numărului 13 pentru destinul nostru naţional. Unde mai pui că lista sa de coincidenţe misterioase poate fi completată.

Data de 13 are şi alte semnificaţii negative pentru istoria românilor decât cele enumerate de dl Ghimpu. La 13 februarie 1453, de exemplu, Iancu de Hunedoara a încetat să mai fie guvernatorul Ungariei. La 13 martie 1917, cancelarul Bethmann-Hollweg şi ministrul de externe austro-ungar Ottokar Czernin, au semnat Actul de la Viena care prevedea anexarea României de către Austro-Ungaria în caz de victorie a puterilor centrale în Primul Război Mondial.

Multe nenorociri a adus această dată fatidică şi în istoria universală. Regele Franţei, Philip cel Frumos, a ordonat exterminarea în masă a Cavalerilor Templieri într-o vineri, pe 13 octombrie 1307. La 13 martie 1881, a fost asasinat ţarul Alexandru al II-lea, împăratul reformator al Rusiei. Cea de-a 13-a carte din „O serie de evenimente nefericite” de Lemony Snicket a fost lansata vineri, 13 octombrie 2006.

Cele 13 cifre de pe dolarul american

Este adevărat, că pe data de 13 s-au făcut şi lucruri bune. În ziua de 13 martie 1936, bunăoară, la „Opera Mare” din Paris, a avut loc premiera tragediei „Oedip” de George Enescu. La 13 aprilie 1930, s-a născut celebrul actor Sergiu Nicolăescu. La 13 februarie 1841, medicul francez Charles Gabriel Pavaz a inventat seringa. Tot la 13 februarie, numai că în anul 1990, Ion Iliescu a fost ales preşedinte al CPUN.

Piramida de pe dolarul american conţine 13 straturi, 13 litere şi 13 cifre. Cam toate simbolurile pe bancnota americană sunt într-o succesiune de 13.

În fine, dar nu şi în ultimul rând, la 31 august 1989, a fost adoptată legea cu privire la limba de stat şi alfabetul latin. De atunci această zi a devenit sărbătoare naţională în Republica Moldova. Or, numerologia afirmă că 31 nu-i altceva decât un 13 răsturnat.

Periculoasa inversare a numărului fatal

Şi totuşi, ceva nu-i curat cu acest număr 13. Mai cu seamă că există şi alte semne rele care, din neatenţie, probabil, i-au scăpat dlui Ghimpu. Exact la 13 februarie, ziua în care Filat a denunţat acordul buclucaş, fusese înmormântată Mădălina, eroina gâtuită din romanul „Ciuleandra” de Liviu Rebreanu.

Pe urmă, fiţi atenţi la numărul disidenţilor care cer demisia liderului PL. Din aşa-zisul Consiliu de Reformare al Partidului Liberal fac parte şapte deputaţi, doi miniştri, cinci miniştri adjuncţi şi 17 şefi de filiale. În total, 31 de persoane (sic!).

Or, după cum aflase cu groază Puiu Faranga, soţul Mădălinei din acelaşi roman „Ciuleandra”, cele două cifre ale numărului fatal 13 sunt chiar mai periculoase când se inversează şi îmbracă forma sinistrului număr 31. Ne rămâne doar să precizăm că el făcuse această neliniştitoare descoperire existenţială într-un sanatoriu de nevroze, unde fusese internat pentru a obţine un certificat de iresponsabilitate.

Petru BOGATU

 Articole asemănătoare:

• “Le souffleur de la peur” de Matei Vișniec cu Ioana Crăciunescu la Teatrul Satiricus “I.L.Caragiale” din Chișinău
• Sărbătoarea Unirii
• Sărbătoarea Unirii

Acest răstimp de o lună şi ceva fără guvern a creat impresia unei clase politice moleşite care nu poate fi trezită decât printr-o strângere de gât. A făcut-o preşedintele Nicolae Timofti, desemnându-l pe Vlad Filat prim-ministru.

Primele reacţii

Şi deodată, totul s-a pus în mişcare. Principalii jucători politici au început să bâzâie ca un roi de viespi în jurul borcanului de dulceaţă. Nu s-au lăsat aşteptate nici ecourile presei şi ale marelui public. Pe de o parte, se aud urale entuziaste, pe de alta însă – numai ironii, bocete sau strigăte de durere. Tot acest zbârnâit de la suprafaţa evenimentelor, dacă îl luăm ca atare, nu spune mare lucru. Din contra, încâlceşte mai mult iţele, producând judecăţi preconcepute şi scenarii delirante.

Să luăm doar titlurile ştirilor despre primele reacţii ale actorilor politici la decizia şefului statului. Acestea mai curând derutează decât informează. Iată câteva dintre ele.

„PD nu-l va vota pe Filat”, titrează un portal. „Lupu va sprijini învestirea guvernului, dar cu anumite condiţii”, îl contrazice altul. „Ghimpu nu-şi schimbă poziţia şi nu va vota lista premierului desemnat”, anunţă un canal de televiziune. „Godea susţine că jocurile au fost făcute, o nouă majoritate parlamentară existând deja”, relatează o agenţie de presă. Şi aşa mai departe.

Şi PD doreşte retragerea PL

Declaraţiile sunt contradictorii, iar unele se exclud reciproc. Asta la prima vedere. La o privire mai atentă însă, dacă le punem cap la cap şi încercăm să le descifrăm, vom descoperi câteva lucruri curioase şi pe deplin lămuritoare.

Primul. Nicolae Timofti l-a desemnat pe Filat la insistenţele lui Marian Lupu care a cerut ca „ceasul să fie pornit”. Ulterior, liderul democrat a ţinut să sublinieze faptul că va sprijini noul guvern dacă Filat îl „va convinge”. De unde şi concluzia că PD s-a hotărât, totuşi, să treacă Rubiconul, bătând palma cu PLDM.

Al doilea. Ghimpu nu-şi permite echivocuri, rămâne în continuare neînduplecat şi afirmă că „PL nu va susţine candidatul desemnat de preşedintele Timofti”. Această rigiditate, cred eu, confirmă supoziţia pe care am făcut-o sâmbăta trecută la emisiunea „Negru şi Bogatu” de la Jurnal TV că liberalii sunt dispuşi să treacă în opoziţie.

PL resimte un acut deficit de imagine care s-a accentuat mai cu seamă după scandalul tăinuirii incidentului din Pădurea Domnească. În aceste condiţii, aflarea la guvernare pe poziţii secundare, în umbra lui Filat, nu are cum să le aducă liberalilor noi puncte electorale în palmares. Trecerea în opoziţie le oferă însă o şansă. Nu în zadar, chiar Ghimpu spune că la guvernare cu Filat „nu vom câştiga alegerile din 2014” .

Unde mai pui că la mijloc se pare că e o înţelegere amiabilă cu Partidul Democrat. Lui Lupu şi Plahotniuc le-ar conveni retragerea liberalilor de la guvernare, întrucât concubinajul lor cu Ghimpu îi împiedică să se extindă pe stânga eşichierului politic, unde tandemul PD-PL nu-i văzut cu ochi buni.

Al treilea. Afirmaţiile mai multor deputaţi independenţi demonstrează că unii dintre aceştia l-ar vota pe Filat. Grupul Mişin, de exemplu.

Simptomatică, din acest punct de vedere, este declaraţia deputatului Sergiu Sârbu, pe care PCRM, precum se ştie, îl acuză că evadarea sa din fracţiunea comunistă ar fi fost „cumpărată” de Plahotniuc”. Acest transfug spune că deocamdată „nu vede nicio premisă pentru a-l vota pe Vlad Filat la funcţia de premier”. Dar, spre deosebire de Ghimpu, el lasă totuşi o portiţă deschisă, precizând că se va mai „gândi în cazul în care se vor respecta anumite condiții”.

O nouă Alianţă cu două partide

Poziţia lui Sergiu Sârbu are o dublă semnificaţie. Pe de o parte, el creează impresia că-i ţinut pe „banca de rezerve” ca să fie băgat în teren în cazul în care vor lipsi voturile necesare pentru învestirea guvernului. Pe de altă parte, apropierea sa de PD dovedeşte o dată în plus că democraţii s-au decis să sprijine candidatura lui Filat.

PLDM şi PD au laolaltă 46 de voturi, la care se adaugă cel puţin încă 4-5 ale independenţilor ( trio-ul Mişin, Sârbu şi Godea care, deşi spune nu, s-ar putea, ca de obicei, să se răzgândească).

Acestora li se vor alătura, pesemne, 3-4 deputaţi din PL şi, nu-i exclus, chiar din grupul Dodon. Şi pentru unii, şi pentru alţii, alegerile anticipate sunt ca sarea-n ochi. Iată de ce, chit că vor rămâne în afara AIE-3, aceştia vor delega câţiva deputaţi pentru a asigura învestirea guvernului. Asta cu atât mai mult cu cât la ultima şedinţă la vârf din PL s-a fi produs o ruptură, unii liberali arătându-se dispuşi să sprijine guvernul Filat.

Astfel se prezintă lucrurile pentru moment. Şi dacă calculele de acasă vor coincide cu cele din târg, lista guvernului va fi în curând votată, iar AIE-3 va fi formată de data aceasta din două partide: PLDM şi PD.

Nu-i exclus ca tocmeala să cadă

Cum însă neîncrederea dintre PLDM şi PD a atins paroxismul, tocmeala ar putea să cadă. În acest caz, preşedintele Timofti va trebui să pună punct şi s-o ia de la capăt.

Până una-alta, Vlad Filat a intrat într-o cursă contra cronometru. Premierul desemnat are la dispoziţie 15 zile pentru formarea guvernului.

Totuşi, bomba cu ceas a alegerilor anticipate încă n-a fost activată. Acest lucru se va produce în momentul în care Filat se va prezenta în Parlament cu prima solicitare de învestitură.

În cazul unui vot negativ, va începe numărătoarea inversă. Şeful statului va mai avea dreptul încă la cel mult două încercări de a rezolva criza guvernamentală. Dacă nu reuşeşte, va erupe numaidecât o nouă cursă electorală.

 Articole asemănătoare:

• Bravo, Lupu! Bravo, Filat! // Scrisorile lui Buraga
• Liderii AIE se învinuiesc reciproc de trădare
• Au început negocierile pentru un nou Guvern

Doi antipozi ai scenei politice s-au luat la harţă cu unul şi acelaşi adversar imposibil. Ambii se încrâncenează să contrazică spiritul public.

O bătălie dinainte pierdută

Vladimir Voronin promite proteste în masă şi alegeri anticipate, iar Mihai Ghimpu se războieşte cu mass-media şi Vlad Filat, dând de înţeles că va lupta până la ultima picătură de sânge. Ambii au parcă obiective diferite, dar comit una şi aceeaşi greşeală.

Liderul comunist se miră, probabil, de ce nu iese lumea în stradă. De ce nu-l susţin masele? De ce pretinsul Congres Civic, readus la viaţă prin respiraţie artificială, riscă să moară de distrofie?

Pe de altă parte, şi Mihai Ghimpu este nedumerit, pesemne, de faptul că lozinca sa „AIE fără Filat” trezeşte suspiciuni în societate. El nu pricepe de ce comunitatea jurnalistică îl condamnă pentru intenţia sa de a reintroduce pedeapsa penală pentru calomnie. Nu înţelege de ce atacurile sale la adresa unei anumite instituţii media stârnesc antipatia publicului.

Niciunul dintre cei doi nu-şi dă seama că s-a aventurat într-un război dinainte pierdut. Într-un joc fără sorţi de izbândă. Într-o afacere eminamente falimentară.

În mod normal, nici un politician cu scaun la cap nu aruncă mănuşa opiniei publice. Dimpotrivă, caută s-o seducă.

Opinia publică e Ioana d’Arc care nu iartă

Ion Cristoiu scria săptămâna trecută în „Adevărul”, polemizând cu Ion Novăcescu, autorul cărţii recent lansate, „Linşajul mediatic în politica românească. 1919…”, că nu presa instalează sau distruge puterile politice, ci opinia publică. Cea dintâi o influenţează pe cea din urmă, fireşte, o reprezintă prin mesajele transmise, dar nu o substituie.

Mass-media nu-i decât vârful de lance al opiniei publice. Comandoul care iese în faţă.

Totuşi, fără grosul armatei în spate, întruchipat de opinia publică, zice Cristoiu, detaşamentul de avangardă numit presă riscă să fie prins şi măcelărit de duşman. Asta se întâmplă astăzi, de altfel, cu Publika TV care, desemnându-l pe Voronin politicianul numărul 1, a sfidat starea de spirit a propriului public spectator.

Astfel, şi Voronin, şi Ghimpu uită de axioma democraţiei care spune că niciun politician, nici un partid şi nicio redacţie nu câştigă lupta cu opinia publică. Cu atitudinile dominante în societate.

Opinia publică într-un mediu efectiv liber şi pluralist mereu îşi spune cuvântul. Mai cu seamă în situaţia în care are mass-media pe linia întâi. Există şi excepţii, bineînţeles, dar acestea vin doar să confirme regula.

De asta s-a convins Voronin, bunăoară, când în 2009 a eşuat lamentabil în tentativa sa de a cumpăra un vot, singurul care îi lipsea pentru a alege şeful statului. Sau acum doi ani, când i-au capotat acţiunile sale de nesupunere civică. Spiritul public s-a pus de-a curmezişul intenţiilor sale.

Iurie Roşca a fost înfrânt crunt şi aruncat pe margine în momentul în care a încercat să întoarcă pe dos curentul de opinie care l-a propulsat odinioară pe piscurile politice. Opinia publică nu-i o cucoană blândă şi neajutorată, ci o Ioana d’Arc care nu iartă.

Împotriva vântului

Cu toate acestea, destui politicieni nu încetează să se ia la trântă cu spiritul public. Deşi majoritatea populaţiei nu-şi doreşte acum alegeri anticipate, unii dintre ei creează impresia că încearcă să le provoace cu tot dinadinsul.

La mijloc e un comportament politic pe cât de contraproductiv, pe atât de periculos. Sub spectrul unui posibil scrutin intempestiv, electoratul de dreapta îşi simte ameninţate aşteptările europene. Iar celui de stânga, risipit şi trecut prin furcile caudine ale regrupărilor de forţe din ultimul timp, nu-i arde pur şi simplu de alegeri.

Intuind această situaţie, PLDM şi PD încearcă să nu calce tare pe bătătură opinia publică, demonstrând, ori de câte ori au ocazia, că se zbat să evite un nou scrutin. Doar Ghimpu este lăsat singur să facă o figură aparte, turnând gaz pe foc chiar în momentul în care cei mai mulţi dintre cetăţeni aşteaptă cu nerăbdare să vină pompierii.

De cealaltă parte, Voronin, incită şi el spiritele. Goleşte conţinutul canistrei, stropind totul în jurul său pentru a declanşa o nouă revoluţie socială. Însă propagarea focului sperie lumea, forţând oamenii să se dea la o parte.

Aşa fiind, alegerile anticipate, în cazul în care vor avea loc, totuşi, vor avea gust de scrum şi iz de pajişte pârjolită. Cum unii lideri de partide, din aroganţă sau inconştienţă, se încăpăţânează să arunce chibriturile aprinse împotriva vântului numit opinie publică, aerul va întoarce flăcările îndărăt, făcând ca vâlvătaia să se întindă peste propriile lor case politice.

Petru BOGATU

 Articole asemănătoare:

• Declaraţie
• Liderii AIE se învinuiesc reciproc de trădare
• Ion Muruianu: „Regret interpretarea discursului meu”

Miercuri, liderul liberal părea afectat rău de faptul că partidul său e suspectat de corupţie. Mai mult decât atât. El s-a arătat extrem de supărat şi pe jurnaliştii care i-au cerut să comenteze învinuirile ce i s-au adus de reprezentanţii unei organizaţii nonguvernamentale.

Cazul ţevilor vândute

O cvasinecunoscută Asociaţie pentru Prevenirea şi Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei susţine că bugetul statului ar fi fost prejudiciat cu peste 11 milioane de lei în urma vânzării abuzive de ţevi pentru irigare în raionul Ştefan-Vodă. Preşedintele acesteia, Andrei Donică, a lăsat să se întrevadă într-o conferinţă de presă că „şi liberalii sunt corupţi”, întrucât ei controlează Ministerul Mediului care poartă răspunderea pentru afacerea „ilegală”.

Reporterii şi-au notat informaţiile parvenite şi s-au apucat să-i caute pe reprezentanţii PL pentru a le lua părerea, găsindu-l în cele din urmă chiar pe preşedintele partidului. „Cum vă puteţi încrede într-o asociaţie obştească?”, i-a întrebat nervos Mihai Ghimpu, îndemnându-i pe jurnalişti, când vine vorba de acuzaţii grave la adresa cuiva, să se bazeze pe sentinţe judecătoreşti, nu pe părerile unor persoane private.

Întrebarea vină n-are şi reporterii erau în drept să ceară lămuriri. Totuşi, eu unul îl înţeleg şi pe Ghimpu. Nimic nu se poate crede pe cuvânt.

Deocamdată în „afacerea ţevilor” avem de a face cu simple bănuieli. Încă nimic nu-i dovedit. Până la proba contrarie, nici liberalii, nici ministrul Mediului n-au nicio vină. Asta e.

De unde ştiţi?

Situaţia în care s-a pomenit Ghimpu nu e unică, desigur. Cazul însă e simptomatic.

„De unde ştiţi că premierul este corupt?”, îl întreba deunăzi Igor Boţan într-o emisiune televizată pe interlocutorul său care cu puţin timp înainte afirmase cum că toţi politicienii, de la un capăt la altul, sunt corupţi. Nu numai fostul preşedinte comunist Voronin, zicea acesta din urmă, nu doar Plahotniuc, ci şi Ghimpu, şi Filat sunt cu musca pe căciulă.

Fiind luat la rost şi rugat să aducă probe, invitatul emisiunii a strâns din umeri, repliindu-se cu o glumă. Şi cam aşa stau lucrurile peste tot. Oriunde ţi-ai arunca privirea, vezi doar oracole care dau sentinţe dintre cele mai grele fără să vină şi cu dovezi.

Parcă trăiam cu toţii în ţara lui Papură-vădă. Sau pe celebra stradă a Rahatului din Parisul medieval, unde toată lumea arunca hârdaiele de zoaie pe fereastră direct în capetele trecătorilor.

La Chişinău, oamenii sunt etichetaţi şi ponegriţi în dreapta şi în stânga. De la tribuna Parlamentului, de la conferinţele de presă, din paginile ziarelor şi de la talk-show-urile televizate curg din abundenţă megatone de invective.

Nimănui nu-i pasă de informaţii verificate şi acte doveditoare. Nimeni nu se teme să arunce cu noroi sau chiar cu pietre. Nimeni nu se gândeşte că în această atmosferă de vrăjmăşie totală şi agresiune necontrolată riscă şi el lesne să ia o cărămidă-n cap.

Sportul mizerabil al acuzaţiilor neprobate

Cel mai curios lucru e că sportul mizerabil al acuzaţiilor gratuite este practicat cu plăcere mai cu seamă de politicienii de la Chişinău, chit că anume ei sunt cei mai vulnerabil în acest joc pe cât de periculos, pe atât de murdar.

Vorba e că ziariştii, de exemplu, potrivit standardelor europene în materie de justiţie, au dreptul la eroare. De dragul căutării adevărului şi informării publicului, lor li se oferă această clemenţă.

Nu însă şi politicienilor. Pentru ei orice greşeală poate fi mai rea decât o crimă, ca să-l parafrazăm pe Fouché, ministrul politiei sub Napoleon.

Loviturile neregulamentare sub centură nu-i aduc neapărat în faţa instanţei. Atacurile gratuite se pedepsesc, totuşi, mai devreme sau mai târziu. Chiar dacă faultul brutal nu-i văzut de arbitrul din teren, galeria de pe margine numită electorat nu-i iartă.

Cu toate acestea, din lipsă de educaţie şi cultură politică, oamenii noştri de stat sunt în mare parte nişte guri sparte. Scuipă venin şi vorbesc de pe pereţi, fără să-şi de seama că astfel îşi otrăvesc propriul lor spaţiu public.

Efectul bumerangului

Vorbe în vânt aruncă şi Voronin, şi Filat, şi Lupu. Şi nu în ultimul rând, acelaşi Ghimpu care astăzi nu face decât să resimtă efectul bumerangului. Liderului PL parcă i se bat lupii la gura sa mare care de multe ori pare să vorbească fără dânsul.

În opinia lui, de exemplu, jurnaliştii sunt „vânduţi”. Despre preşedintele Nicolae Timofti dl Ghimpu crede că „necuratul l-a luat şi l-a pus sub dânsul”. În ceea ce-l priveşte pe Vlad Filat, liderul PL consideră că acesta „e un morcov” care i-a „furat lupta” sa de 24 de ani. Nici mai mult, nici mai puţin.

De altfel, că Filat e aşa şi pe dincolo, am auzit din gura dlui Ghimpu în repetate rânduiri şi nu are rost să revenim acum asupra vechilor injurii. Iată doar ultimele lui vorbe de ocară care mi se par şi cele mai blânde: „Nu votăm un Guvern corupt şi al contrabandiştilor”. „Nu-l vrem pe Filat premier pentru că s-a compromis”.

Unde-s dovezile? Unde-s hotărârile judecătoreşti, la urma urmei, pe care Ghimpu le pretinde altora, dar nu şi le cere sieşi când îşi mitraliază oponenţii politici cu cele mai violente expresii posibile? Când ia decizii politice ce riscă să pericliteze şansa europeană a Republicii Moldova?

Instinctul anarhic şi sechelele sovietice

Aş vrea să fiu bine înţeles. Nu pledez pentru introducerea în disputa publică a normelor de altădată ale institutului Smolny de fete nobile. Politica îşi are, fireşte, regulile sale, fiind preponderent neîndurătoare şi machiavelică. Aceasta, totuşi, nu tolerează dezlănţuirea instinctului anarhic.

Oricum ai da, onoarea, respectul pentru poziţia adversarului şi prezumţia nevinovăţiei fac parte din jocul democratic. Şi în competiţia politică rămâne valabil preceptul biblic: „Ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face!”

La vârf sunt corupţi şi infractori, bineînţeles. Însă puzderia de acuzaţii supte din deget sau nedemonstrate cu probe indubitabile creează o inflaţie de vorbe goale care transformă într-o farsă nu numai lupta anticorupţie, ci şi orice altă bătălie pentru dreptate.

Petru BOGATUArticole asemănătoare:

• Ghimpu a cerut să se facă lumină în scandalul „Mocanu-Plahotniuc”
• Post-scriptum: Nu mai este mult
• Mihai Ghimpu ar putea cere suspendarea lui Zubco şi Chetraru

Nu-l cunosc personal. Habar n-am ce hram poartă. Nu i-am studiat CV-ul, nu i-am văzut portretul şi nu i-am auzit vocea. Cu toate acestea, numele său, asociat cu Ministerul Public, sună ca dracul.

Napolitane pentru opinia publică

Vitalie Pârlog putea fi propus pentru funcţia de procuror general doar la capătul unei beţii ruseşti. În finalul unei crize de mârlănie necontrolată. Sau pornind de la premisa maniacală că opinia publică este o curvă care poate fi cumpărată cu o napolitană.

Bombonica care trebuie să îndulcească astăzi alegerea făcută se numeşte societate civilă. Deschisă la toţi nasturii pentru dialog şi comunicare, aceasta a îmbrăcat forma unei Comisii speciale pentru selectarea candidatului la funcţia de procuror general, formată ad-hoc de preşedintele Parlamentului Marian Lupu la 13 februarie 2013.

Membrii ei au arătat din capul locului, să recunoaştem, multă implicare, transparenţă şi modernitate. S-au mişcat abil şi repede ca pe ritmurile de pop-rock.

Am avut ocazia să-i urmărim cu toţii pe micul ecran. Din când în când, ne-au prezentat la televizor spectacolul inefabil al unor dezbateri nepărtinitoare, nepartizane şi neangajate.

Aerul proaspăt al acestei munci voluntare şi pline de abnegaţie ne îndemna pe toţi să sperăm. Să ne bucurăm că aspiranţii la fotoliul de procuror sunt aleşi nu de guvern, nu de SIS, nu de Moscova, nu de Voronin şi nici nu de Plahotniuc, ci de experţi independenţi.

Că în fruntea comisiei cu pricina se află un liber profesionist numit Corneliu Gurin este pe cât de grăitor, pe atât de simptomatic. Angajat politic până peste urechi, acest cogeamite militant al societăţii civile, pentru a nu periclita caracterul imparţial al selecţiei, a trebuit să abandoneze tumultuoasa viaţă de partid care îi răpeşte după se vede tot timpul.

El şi-a suspendat calitatea de vicepreşedinte în mica formaţiune a liber-schimbistului Mihai Godea care, zice-se, încape în podul unul cunoscut mogul şi sforar politic. Cu acelaşi succes inegalabila Daria Jukova putea să-şi suspende calitatea de nevastă cu acte în regulă a oligarhului Roman Abramovici pentru a conduce comisia specială de selectare a arbitrilor la partidele echipei Chelsea Londra, unde potentul său soţ este patron.

Ministrul troicilor NKVD

Şi rezultatele nu s-au lăsat mult aşteptate. Candidatura ex-ministrului comunist ne-a fost servită la ţanc. Ea a venit pe valul dorinţei de schimbare în justiţie. Pe nevoia de echidistanţă în procuratură. Pe imperativul reformei. Pe unda reînnoirii. Pe ideea de europenizare.

Astăzi ştim deja că schimbarea mult râvnită se identifică întru totul cu numele de Pârlog. Acesta ar putea să fie cu stea în frunte. Nu-i exclus că merită posturi înalte, de vreme ce a fost prim-ministru interimar.

Dar cum naiba să-l propui tocmai acum în funcţia de procuror general pe un colaboraţionist umil din anii guvernării PCRM? Pe unul care apăra guvernul la Strasbourg în perioada când Republica Moldova pierdea procese la CEDO pe bandă rulantă? Când ambasadorii occidentali acreditaţi la Chişinău condamnau regimul Voronin pentru încălcarea drepturilor omului şi violarea libertăţii de exprimare?

Pe unul care a fost ministru al Justiţiei exact atunci când PCRM folosea magistratura ca pe un ciomag pentru ţeasta oponenţilor politici? Pe unul care a tăcut mâlc în primele ore şi zile de după 7 aprilie 2009, când judecătorii şi-au mutat sediile la sectoarele de poliţie, dând verdicte ca pe vremea troicilor NKVD?

Paragina societăţii civile

De ce totuşi, Pârlog? Pentru că e o momeală potrivită pe care ar putea s-o muşte comuniştii. Marian Lupu, singurul care are dreptul constituţional să propună Parlamentului candidatura procurorului general, nădăjduieşte, probabil, să-l instaleze în post cu voturile PD şi PCRM.

Oricum, mă bucur pentru dl Pârlog. Indiferent dacă va fi sau nu desemnat procuror general, el are cel puţin un motiv de satisfacţie.

Cei care l-au scos din umbră şi l-au băgat la înaintare, îl preţuiesc, probabil, nespus de mult. Altfel cum ne-am putea explica sacrificiile generoase pe care le-au făcut pentru a-l promova?

Cum-necum, protectorii săi s-au văzut siliţi să-şi deconspire agenţii de influenţă trimişi să acţioneze sub acoperirea societăţii civile, eliminându-i astfel din joc. Aceştia acum nu mai sunt buni de nimic şi, în mod normal, ar trebui rechemaţi acasă.

Aşa l-a sacrificat, bunăoară, Stirlitz, rămas fără un emiţător radio, pe bietul profesor Pleischner. L-a trimis în Elveţia, lăsându-l să cadă în capcana Gestapo-ului.

Se vede că treaba-i groasă în acest sezon agricol. Se pune miză mare până şi pe pârloagă.

Petru BOGATU

 Articole asemănătoare:

• Respins, acceptat… respins?
• „Dacă vine Pîrlog, fac pușcărie?”
• Cutia cu piuneze // Lupu trişează

Între luptele politice din Republica Moldova şi bătălia disperată pentru salvarea Ciprului de o posibilă catastrofă economică există o legătură directă şi temeinic documentată. Iar probele care certifică această relaţie incendiară se află nu în dosarele de informaţii clasificate ale serviciilor secrete, ci chiar la vedere, în vârful piramidei politice.

Rafale de Kalaşnikov la Chişinău

La guvern zace de câtva timp un proiect de lege care urmăreşte deoffshoreizarea parţială a economiei moldoveneşti. Acesta prevede că toate companiile înregistrate în aşa-zisele paradisuri fiscale nu vor putea activa în sectorul bancar, în domeniul energetic şi în mass-media dacă nu îşi vor divulga fondatorii şi stăpânii reali. Însă iniţiativa s-a împotmolit de luni bune.

Pentru a fi aprobat de Executiv, ca mai apoi să ajungă în Parlament, documentul, elaborat la insistenţele FMI şi ale Uniunii Europene, urma să fie contrasemnat de Ministerul Justiţiei, Ministerul Finanţelor şi Ministerul Economiei. Primele două l-au acceptat. Cel de-al treilea însă, controlat de Partidul Democrat, s-a opus. Comentariile cred că sunt de prisos, nu?

Acum fiţi atenţi. Divergenţele de la Chişinău au fost o nimica toată. Un abia auzit schimb de focuri cu rafale de Kalaşnikov.

Explozii de bombe în Cipru

Bubuiturile de tun şi exploziile de rachete, metaforic vorbind, le sparg astăzi urechile ciprioţilor. Şi nu întâmplător.

Ţara lor, transformată într-o imensă zonă offshore, s-a pomenit în pragul unui crah financiar. Pe această insulă însorită din Mediterană îşi fac de cap în voie afaceriştii dubioşi din întreaga lume, în timp ce sectorul public a ajuns la ananghie.

În atare condiţii, Eurogroup a propus un plan de salvare a ţării care prevedea, în special, o taxă de până la 9,9 la sută pentru depozitele bancare. Măsurile impuse de FMI şi UE au provocat un adevărat şoc la Moscova.

Preşedintele Putin a catalogat această iniţiativă ca fiind „nedreaptă, neprofesionistă şi periculoasă”. Premierul rus Medvedev nu s-a lăsat mai prejos şi a comparat-o cu o „confiscare a banilor străini”.

Agenţii de influenţă şi idioţii utili ai Kremlinului din Occident îi ţin isonul Rusiei. Aceştia au sărit şi ei cu gura, ţipând isteric că la mijloc ar fi o „expropriere a averilor de natură comunistă”.

De cealaltă parte, cancelarul german Angela Merkel a spus că UE nu are de gând să finanţeze matrapazlâcurile capitalului obscur al ruşilor. Această declaraţie dovedeşte o dată în plus că asistăm la un episod crâncen dintr-o mare ciocnire geopolitică Est-Vest.

Cel de-al treilea front al noului război rece

Până acum cele mai acerbe lupte se dădeau, precum se ştie, în domeniul energetic şi în spaţiul CSI, unde Moscova întreprinde acţiuni subversive pentru o resovietizare în forţă, vorba lui Hillary Clinton, a noilor republici independente din teritoriile fostei URSS. Acum iată că s-a deschis şi cel de-al treilea front al noului război rece care cuprinde sectorul financiar-bancar.

De altfel, nu degeaba anume Ciprul a ajuns nodul discordiei între Moscova, pe de o parte, şi Comunitatea Euroatlantică, pe de alta. Potrivit ultimelor estimări, depozitele businessului rus pe insulă însumează circa 20 miliarde de dolari.

Dar nici asta nu-i tot. De la un timp se constată că de serviciile zonei offshore profită până şi structurile oficiale ale statului rus. Se vede că, sub acoperirea paradisului fiscal din Mediterană, Moscova îşi finanţează de fapt operaţiile secrete de pe glob.

Prezenţa rusească din Cipru se extinde rapid. Acest lucru se vede cu ochiul liber oriunde ţi-ai arunca privirea: în business, educaţie, mass-media.

Numai în oraşul Limassol, bunăoară, locuiesc vreo 50 de mii de ruşi. Aici apare un ziar în limba rusă, există două şcoli şi două posturi de radio ruse.

Şi poftele Moscovei cresc de la o zi la alta. Ruşii îşi propun să preia controlul asupra exploatării gazelor cipriote. În plus, ei vor să instaleze o bază militară pe insulă.

Calul troian trebuie distrus

Oricum ai suci-o, Ciprul a ajuns calul troian al capitalului rus în UE, scria ieri în „Adevărul” politicianul român Mircea Geoană. Iar bătălia care se dă în aceste zile se va solda cu pierderi iminente de ambele părţi.

Moscova, dacă adăugăm şi capitalul ei de stat la cel privat, riscă să piardă circa 25 de miliarde de dolari. Dar şi UE, chiar dacă planul ei privind deoffshoreizarea Ciprului până la urmă va fi pus în aplicare, va avea mult de suferit. Va fi zdruncinată în mare parte, de exemplu, credibilitatea sistemului bancar comunitar, ceea ce echivalează cu distrugerea centurii de siguranţă a Uniunii Europene.

Dar la război ca la război. O altă cale decât eliminarea ocultei financiare internaţionale şi stăvilirea invaziei economice ruse nu există.

Calul troian trebuie sfărâmat. Acest fapt va scoate la lumina zilei şi afacerile ilicite din Republica Moldova care se adăpostesc la ora actuală în Cipru.

 Petru BOGATUArticole asemănătoare:

• Declaraţie
• Apropos: Hu Jintao merge la Moscova
• Cum va deschide Rusia un consulat la Tiraspol fără voia Chişinăului? // BOGATU

Profit de acalmia instalată pe scena noastră politică pentru a consemna un eveniment spiritual: Postul mare. Nu exagerez deloc atribuindu-i acest calificativ. Asceza care a început luni e un exerciţiu moral şi, dacă vreţi, un act cultural.

În Postul mare se mănâncă bine

Potrivit statisticilor, majoritatea absolută a populaţiei Republicii Moldova este de credinţă creştin-ortodoxă. Privită din acelaşi unghi, situaţia de dincolo de Prut e la fel de bună. Peste 90 la sută dintre români se consideră creştini, iar numărul ateilor declaraţi prin părţile noastre pare să fie cel mai mic din întreaga Europă.

Şi la prima vedere, totul pare o.k. Lumea vine la biserică. În orice caz, prelaţii noştri nu se plâng că ar rămâne fără turmă.

Atâta doar că în zilele de post nu numai bisericile, ci şi cantinele orăşeneşti sunt arhipline, iar cea mai mare parte dintre clienţi se înfruptă de zor, mâncând de dulce. Experienţa anilor trecuţi arată că cei mai mulţi dintre conaţionalii noştri, deşi înaintea Sărbătorilor de Paşti se duc la biserică să primească euharistia, nu se îndură să se abţină pe toată durata postului de la consumarea alimentelor de origine animală.

Unde mai pui că şi cei care respectă postul de multe ori nu sunt un exemplu demn de urmat. Pentru multă lume, asceza creştină e un fel de dietă dură. Oamenii nu mănâncă dulce, dar continuă să trăiască în nota lor obişnuită. Spun minciuni, înjură, beau, nu-şi înfrânează orgoliile şi agresivitatea, ţipă la copii sau subalterni, bărbaţii îşi înşală nevestele şi viceversa etc.

Memento mori

N-aş vrea să fiu înţeles greşit. Nu sunt un didacticist şi nu reproşez nimănui absolut nimic. Asta îmi mai lipsea! Mai cu seamă că nici subsemnatul nu este cheie de biserică în materie de post şi respectare a canoanelor.

Pur şi simplu, încerc astăzi să-mi aduc aminte şi eu, dar şi să le atrag atenţia cititorilor că Postul, pe care l-a ţinut Isus, e mai mult decât un proces de detoxificare, după cum afirmă nutriţioniştii, chit că şi acest fapt nu trebuie neglijat. Reglarea digestiei şi eliminarea toxinelor e o treabă bună, nu încape discuţie.

Totuşi înainte de dimensiunea alimentară, postul are o pronunţată misiune spirituală, ca să nu zic mistică. Asceza creştină e un fel de: „Memento mori!”. Aminteşte-ţi că vei muri ca să trăieşti!

Ispita de a exista pentru mâncare, băutură şi sex

Altminteri zicând, postul ne îndreaptă gândurile spre sensul existenţei. El vine să ne întărească în convingerea că omul a fost creat nu doar pentru a mânca, a bea şi a face sex. Aceste nevoi fiziologice şi le satisfac foarte bine şi animalele. Dacă viaţa ar urma să se reducă doar la plăceri şi dorinţe de natură instinctuală, nu era nevoie să fii dotat nici cu raţiune şi nici cu sufletul care te doare când corpul îţi este perfect sănătos.

Pe de altă parte, postul nu este o acţiune exclusiv defensivă, după cum ni-l prezintă uneori până şi unii preoţi. El nu înseamnă doar „înăbuşirea ispitelor”, ca să-i citez pe reporterii care semnalează începutul Postului mare. Înfruntarea tentaţiilor inferioare e un lucru necesar. Numai că acesta e doar începutul de cale.

Dincolo de temperarea simţurilor, postul urmăreşte în fond trei obiective: întărirea voinţei, luminarea minţii şi reglarea unei comunicări transcendentale. Anume de aceste lucruri e nevoie ca să ne respectăm condiţia de oameni. De ce?

Un război pentru pace

Mai întâi, pentru că existenţa este un act de voinţă. Asta afirmă nu doar Biblia, ci şi toţi marii filozofi ai lumii, de la Platon la Immanuel Kant şi Albert Camus. Voinţa e liantul dragostei, spunea apostolul Pavel, întrucât în absenţa acestui indispensabil material de legătură se dezintegrează rapid orice sentiment de afecţiune, oricât de puternic ar părea.

Iubirile sau prieteniile, bunăoară, se spulberă rapid tocmai în urma deficitului de voinţă care are menirea să le cimenteze. Toate acestea le simţim pe propria piele la fiecare pas, nu-i aşa? Ori trădăm noi, ori ne trădează pe noi. Ori ne sare ţandăra nouă, ori alţii îşi revarsă răutăţile asupra noastră.

Mai apoi, mintea luminată, asistată de voinţă, va subordona simţurile, nu invers. Şi, în fine, dar nu şi în ultimul rând, cunoaşterea transcendentală este comuniune. Adică, înţelegerea faptului că pe lume nu-i nici linişte, nici împlinire, şi nici fericire dacă acestea sunt privite ca un scop în sine. Toate-s deşertăciune şi goană după vânt, vorba Ecleziastului.

Totuşi în această viaţă este loc şi pentru afirmarea minţii, şi pentru desfătarea inimii. Dar numai sub rezerva ralierii la voinţa şi planul lui Dumnezeu.

Rezumând, postul corect înţeles este un act volitiv de anvergură. Un război necruţător pentru pacea sufletului, purtat cu arma rugăciunii şi meditaţiei. Cădea-vom oare pe câmpul de luptă?

 Petru Bogatu 

 Articole asemănătoare:

• Vă plac dulciurile? Înlocuiţi zahărul cu mierea de albine
• Angelina Jolie nu are prieteni
• Nicolae Negru: Va candida Filat la postul de primar al Chișinăului?

Titlul de mai sus ascunde un actor ridicat sus pe valul furtunii politice dezlănţuite în ultima vreme. Citind aceste rânduri, mulţi îşi închipuie, probabil, că ştiu despre ce jucător este vorba. Nu aţi ghicit. Nu m-am gândit niciun pic la Vladimir Voronin.

Claca celor care au dat foc la casă

La mijlocul săptămânii curente, Dumitru Diacov spunea că isteria liderului liberal poate provoca alegeri anticipate. Replica nu s-a lăsat mult aşteptată. După ce l-a învinuit pe deputatul PD că a „umblat cu furatul” timp de douăzeci de ani, Mihai Ghimpu ne-a dat asigurări, totuşi, că alegerile anticipate vor fi evitate.

Gâlceava stârnită de cei doi, dincolo de elementele ei comice, este grăitoare. Ea trădează frica democraţilor şi liberalilor de un nou scrutin anticipat. Bănuiesc că nici liberal-democraţii nu-s încântaţi de spectrul alegerilor parlamentare.

Cu alte cuvinte, după ce şi-au zdrobit dinţii şi au dat foc la casă, s-au dumerit că au făcut-o lată. Că riscă să rămână pe drumuri. Că se duc de-a berbeleacul. Speriaţi, cheamă acum lumea la clacă să înalţe o casă nouă.

Ciocul mic în locul gurii mari

Toate partidele se tem la ora actuală de votul popular, asta e clar. Toţi se simt cu musca pe căciulă. Nimeni nu e pregătit de un nou scrutin.

Asupra acestui fapt insistă presa, experţii, emisarii europeni. Asta recunosc liderii defunctei Alianţe. De aceea au şi făcut brusc ciocul mic, au închis gura mare şi au început să negocieze.

Doar comuniştii se fac că plouă. Se umflă în pene. Numai că şi ei trişează aidoma unor măsluitori ordinari în jocul de cărţi. În realitate, nici PCRM nu vrea alegeri.

Ne iau de fraieri oracolele de carton care prezic pe la talk-show-uri îngustarea doar a bazinului electoral de dreapta în favoarea celui de stânga. Lucrurile nu stau nici pe de aparte aşa.

Adevărul e altul. Se alege praful din scena politică în totalitatea ei. De la stânga la dreapta.

La Chişinău, nu se inversează polii magnetici, după cum cred mulţi. Alunecă periculos, de la un capăt la altul, întregul teren de joc electoral. Partidele vechi încă nu se prăbuşesc, dar toate vor avea mult de suferit în eventualitatea unor alegeri anticipate.

Păstrând proporţiile, lucrurile iau o turnură asemănătoare cu dezastrul din Italia de la finele secolului trecut, când a căzut tot eşichierul politic. Atunci ori au rămas în afara parlamentului, ori chiar au dispărut cu desăvârşire cele mai multe partide tradiţionale. Locul lor l-a luat populistul Silvio Berlusconi care a învins în alegeri înfăşurat cu eşarfele şi steagurile echipei de fotbal AC Milan.

Actorii noi vin în locul celor vechi

Cum la Chişinău campionatul naţional de idiotism, desfăşurat în vârful piramidei, este mai tare decât campionatul naţional de fotbal, nici FC Zimbru şi nici FC Dacia nu pot salva cauza politică. În aceste condiţii, singurul partid care se ridică din cenuşă este „Antimafia” lui Sergiu Mocanu. Vă uimeşte asta? N-ar trebui.

De trei ani de zile, Sergiu Mocanu zice una şi bună: mafia e peste tot. Tot el este cel care a demascat tentativa de tăinuire a crimei din Pădurea Domnească, de aici pornind şi dezintegrarea AIE.

Războiul purtat de Mocanu singur împotriva tuturor, oricât de populist vi s-ar părea, aduce dividende politice. Şi nici nu-i de mirare.

Toate antecedentele europene arată că în plină criză se diminuează dramatic rolul vechilor actori şi în prim-plan apar alţii noi. Aşa s-a întâmplat în Grecia, unde în vidul creat de ruinarea sistemului bipartid s-a strecurat parcă din neant grupul de extremă dreapta „Zorii de aur”.

Şi Italia trăieşte un deja vu. În alegerile recente, formaţiunea politică formată de un popular blogger şi comediant, Beppe Grillo, transformat peste noapte în politician, a ieşit pe locul trei în alegerile parlamentare, cu peste 20 la sută din sufragii, devansând clar mişcarea premierului tehnocrat Mario Monti.

În Olanda populiştii fac parte deja din guvern. În Marea Britanie creşte vertiginos noua formaţiune UKIP care îi face să tremure şi pe conservatori, şi pe laburişti.

Noaptea Valpurgiei

La noi Mişcarea Populară Antimafie, în linii mari, pare să fie într-o situaţie similară. Este singura grupare, care datorită retoricii intransigente, a câştigat puncte preţioase în palmares de pe urma vacarmului iscat. În cazul unor noi alegeri, Mocanu are şanse mari să intre în parlament, strâmtorând sau chiar aruncând peste bord unele din vechile partide.

Este adevărat că liderul Mişcării Populare Antimafie nu are prospeţimea lui Nikolas Mihaloliakos, liderul „Zorilor de Aur”. Şi pe urmă, Sergiu Mocanu este prea serios şi închis la toţi nasturii, în comparaţie cu scamatorul populist Beppe Grillo, pentru a scoate rapid, ca un fachir din pălărie, un mare triumf electoral.

Dar tot atât de adevărat este şi faptul că cetăţenilor, în urma ultimelor scandaluri, le este silă de politica tradiţională. Numărul celor care vor o alternativă şi dreptei, şi stângii creşte. Asta se vede cu ochiul liber.

Dezamăgirea populară cloceşte actori politici noi tentaţi să vină peste cei vechi. Ce-i drept, şi liderii AIE au fost încă mai ieri jucători tineri, proaspeţi şi promiţători. Numai că noaptea Valpurgiei, pe care ne-au servit-o ei din belşug în ultimele săptămâni, nu are cum să rămână fără urmări.

Petru Bogatu

 Articole asemănătoare:

• Mocanu, în capul listei Partidului pentru Neam și Țară
• Campania antimafie, de la social la politic
• Valeriu Zubco: „Sergiu Mocanu vrea să influenţeze cauza penală a feciorilor săi, iar în spatele lui este PCRM”

Acalmia apăsătoare care s-a lăsat azi în curtea fostei deja AIE îmi aminteşte de tăcerea mormântală de a doua zi dintr-o familie unde ieri izbucnise un scandal monstruos. O sfadă cu farfurii aruncate, cu ferestre şi capete sparte, cu uşi trântite şi mobilă aruncată afară, cu ţipete groaznice şi dosare de contravenţie întocmite de poliţistul de sector.

Ceartă în familie

Ca de obicei, o ceartă în familie se potoleşte peste noapte după un somn adânc, urmat de o deşteptare mahmură şi plină de regrete negrăite. Soţul şi nevasta, după ce s-au bălăcărit reciproc şi s-au bătut ca orbii, îşi amintesc că au depus ieri o cerere de divorţ şi încearcă să dreagă busuiocul.

Castroanele şi oglinzile făcute ţăndări nu mai pot fi lipite înapoi, inimile le sunt frânte de durere. Dragostea de altădată li s-a evaporat precum spuma din şampania băută aseară. Sticlele golite şi împrăştiate prin ogradă nu provoacă astăzi altceva decât dezgust.

Cu toate acestea, protagoniştii balamucului de familie îşi ţin limba după dinţi şi caută împăcare, deoarece au calculat că în caz contrar vor avea de pierdut o bună parte a averii de care nu vor nici în ruptul capului să se despartă. În afara de asta, unul dintre ei, nu se ştie încă precis care, în urma unui proces de judecată, riscă să ajungă pe drumuri.

Povestea soacrei guralive

Familia poate încă să se refacă treptat, cu răbdare, cuvinte puţine şi cântărite atent înainte de a fi rostite. Există însă soacra care nicidecum nu se poate astâmpăra.

Limbută, nu tace din gură nicio clipă. Nu conteneşte să vocifereze. Să arunce vorbe grele, incitând spiritele într-un moment când pare că acestea încep să se domolească.

Cam aşa procedează dl Ghimpu. Liberalul caută mereu capăt de vorbă. Pe o nimică pe ceas, sare cu gura ba la preşedintele Timofti, ba la premierul demisionar Filat, de parcă ţine cu tot dinadinsul să menţină harababura iscată.

S-a ajuns până într-acolo încât până şi deputatul Adrian Candu din partidul aliat PD a încercat să-l tempereze pe liderul liberal. Legislatorul democrat a declarat că ameninţările lui Ghimpu la adresa şefului statului au fost făcute la fierbinţeală, fiind mai mult emoţionale decât calculate. Ţinând să se desolidarizeze de afirmaţiile pelistului, el le-a catalogat ca fiind „radicale”.

Ei bine, înaintea dlui Candu a spus despre Ghimpu aceleaşi lucruri chiar primarul Dorin Chirtoacă. Acum o lună, acesta îi reproşa liderului său de partid că-i peste măsură de „emotiv”. Degeaba însă.

Genă lirică

Se vede că Mihai Ghimpu are alte păreri despre capacităţile sale oratorice care nu coincid, evident, cu cele ale lui Candu sau Chirtoacă. Gură mare, genă lirică, el făcea deunăzi câteva mărturisiri strict personale şi extrem de răscolitoare.

„Mie îmi lucrează capul și, după câte vedeți… pot vorbi bine”, se confesa nonşalant dl Ghimpu la emisiunea „Moldova în direct” de la Moldova 1 cu o sinceritate demnă de o spovedanie la biserică. Şi ca să confirme cele spuse, a venit cu câteva cugetări profunde amestecate cu nişte concluzii originale de natură politologică.

Eu i-am spus lui Filat, zicea dl Ghimpu, „lasă-l, dle, pe Plahotniuc în pace, că tu controlezi mai mult. La tine e Fiscul, Vama, Fabrica de Tutun, „Franzeluța”, Agenția achiziții publice, multe ai acolo… și nu mai da vina pe alții și nu arăta cu degetul la alții… că eu știu ce ai tu. Plahotniuc nu prea are azi… Are MetalFEROS și nu mai știu ce acolo. Milioanele le-a făcut pe timpul și înainte de Voronin. Azi Plahotniuc nu are pârghiile și puterea lui Filat.”

Aşa grăit-a Ghimpu. Acum aţi înţeles de ce dl Candu l-a dojenit anterior pe liderul PL? Ştia pedistul că trebuie să se păzească.

Modul în care liberalul înţelege să-l apere pe Plahotniuc e ca o otravă strecurată de soacră, din inconştienţă sau din neatenţie, în cafeaua nurorii. Că Filat are pârghii şi putere e normal. El e şeful Executivului, miniştrii şi conducătorii întreprinderilor de stat i se subordonează. Este firesc să intervină, dacă e cazul, şi la „Franzeluţa”, şi la Vamă, dar şi la toate celelalte instituţii pentru a căror activitate poartă răspundere în calitatea sa de prim-ministru.

Dar cu ce drept Plahotniuc „are MetalFEROS”, după cum zice Ghimpu? Ca deputat? Ca fruntaş al PD? Din câte se ştie, această întreprindere aparţine statului, în nici un caz mogulului sau Partidului Democrat.

Vorbe în vânt

De bună seamă, fereşte-mă, Doamne, de prieteni, că de duşmani mă apăr eu singur. Toată lumea se simte ameninţată de oralitatea debordantă a dlui Ghimpu. Camarazii ştiu de ce.

Dacă va continua tot aşa să-şi dea drumul la gură, luându-i apărarea lui Plahotniuc sau altcuiva, Mihai Ghimpu le va face doar necazuri. Ca să nu mai spun că, aruncând vorbe în vânt, riscă să dea peste cap şansele şi aşa infime de resuscitare a unei Alianţe aflate în moarte clinică.

Logoreea nu-i deloc un semn al elocvenţei, după cum se iluzionează liderul PL. Înainte de a vorbi, spune o regulă a retoricii, învaţă să taci.

Linişte, vă rog, dl Ghimpu! Nu de alta, dar se sufocă bolnavul.

 Articole asemănătoare:

• Ghimpu a cerut să se facă lumină în scandalul „Mocanu-Plahotniuc”
• Plahotniuc – candidat pe listele PD?
• Liderii AIE se învinuiesc reciproc de trădare

Încolţeşte ridichea, ne avertiza deunăzi Mihai Ghimpu, sugerând astfel că, în urma căderii Guvernului Filat, s-ar putea coace o coaliţie alb-roşie: PD-PCRM. Şi iată că bate la uşă ora recoltării.

Se pregătea o răsturnare en-fanfare

Cu toate că cei care au luptat pentru demiterea guvernului, şi-au văzut visul cu ochii, din toată treaba asta cu moţiunea de cenzură a ieşit un fel de rahat pe băţ. Socoteala de-acasă n-a coincis cu cea din târg.

Marţi, precum se ştie, Parlamentul urmează să voteze moţiunea de cenzură depusă de PCRM. Iniţial însă planul de trântire a guvernului era cu totul altul.

Cabinetul trebuia dat jos en-fanfare cu voturile PD, PL şi ale deputaţilor independenţi, PCRM urmând să joace, pesemne, rolul şoricelului din cunoscuta poveste populară rusească „Ridichea uriaşă”. Acesta, precum se ştie, agăţându-se de coada pisicii, ajută moşul, baba şi nepoţica să scoată leguma la suprafaţă. N-a fost să fie.

Potrivit calculelor celor care îşi propuneau debarcarea cât mai grabnică a premierului Filat, totul trebuia să pornească de la fostul său vicepreşedinte de partid. Iată de ce luni, pe data de 25 februarie, deputatul Mihai Godea anunţa grăbit că va depune o moţiune de cenzură.

Ce-i drept, în dimineaţa aceleiaşi zile, liderul PD, Marian Lupu, afirmase şi el că fracţiunea PD ar putea iniţia propria acţiune de demitere a Guvernului. La mijloc era însă o vrăjeală ordinară.

N-au vrut să umble cu mâna întinsă

Vorba e că procedura constituţională de acordare a unui vot de neîncredere guvernului poate fi declanşată de cel puţin un sfert din corpul legislativ. Orice fracţiune poate elabora un proiect de lege în vederea demiterii Cabinetului. Atâta doar că acest document urmează apoi să fie semnat de cel puţin 26 de legiuitori.

Cum însă democraţii nu au numărul necesar de deputaţi pentru a depune o moţiune de cenzură, ei urmau să umble cu mâna întinsă prin alte fracţiuni ca să adune iscăliturile necesare. Acest lucru trebuia evitat, deoarece era considerat deopotrivă umilitor şi riscant. Unii comunişti ar fi putut refuza să subscrie la o iniţiativă legislativă a Partidului Democrat.

În aceste condiţii, s-a mizat pe independentul Godea. Acesta s-a mişcat destul de repede. Deja a doua zi, marţi, 26 februarie, deputatul cu pricina a venit în Legislativ cu un proiect de lege privind demiterea Cabinetului. Documentul a fost distribuit fracţiunilor parlamentare şi deputaților pentru a fi semnat.

De aici încolo însă Godea a pierdut din viteză. Ceva nu mergea bine. S-a constatat, bunăoară, că nici măcar în fracţiunea PD ideea debarcării Cabinetului nu este îmbrăţişată de toată lumea. Diacov, Ţulea, Bolboceanu şi alţi democraţi, de exemplu, s-au pronunţat împotriva votării unei moţiuni de cenzură.

Inversarea rolurilor

Ca rezultat, la şedinţa de joi, 28 februarie, Godea nu dispunea încă de numărul necesar de semnături. De acest fapt a profitat PCRM. Comuniştii s-au mişcat mai repede şi aveau deja pregătit în dimineaţa acestei zile un document cu 34 de semnături.

Aşa s-a ajuns în situaţia ca nu Godea, ci opoziţia comunistă să depună moţiunea de cenzură. PCRM a preluat iniţiativa şi rolurile s-au inversat. Acest fapt a pus într-o mare încurcătură Partidul Democrat şi Partidul Liberal care ceruseră anterior demisia premierului.

Liberalii au refuzat din capul locului să voteze moţiunea comuniştilor. Grupul Mişin, la fel. Dodon a spus că încă nu s-a decis. Şi nici nu e de mirare. În cazul unor alegeri anticipate, el are foarte puţine şanse să intre în parlament.

Până şi în PD părerile s-au împărţit. La ora actuală, nu mai puţin de cinci deputaţi democraţi din 15 nu vor să conlucreze cu PCRM pentru a da jos Guvernul.

Şoricelul moşului?

Astfel, moţiunea de cenzură se transformă într-o aventură pe muchie de cuţit în care ipostaza de protagonist şi-o adjudecă Voronin. Chiar dacă nu reuşeşte să demită guvernul, el va fi singurul care va ieşi în câştig. Va spune că a mers până la capăt în lupta sa cu Alianţa, dar n-a avut suficientă susţinere.

Democraţii, dimpotrivă, s-au pomenit izolaţi în spatele PCRM. În cazul în care votează moţiunea de cenzură, vor trebui să accepte condiţia îndoielnică de ţucălari ai comuniştilor.

PD va crea astfel impresia că anume el a fost şoricelul care s-a prins de coada pisicii, ajutându-l astfel pe moşul Voronin să scoată o ridiche uriaşă. În viitoarea campanie electorală acest job de proastă speţă practicat de democraţi pe ogorul comunist va trage partidul puternic în jos.

 Petru BOGATU Articole asemănătoare:

• Mărţişori cu moţiune
• Noul Parlament are 11 milionari
• Cadrele decid azi

AIE a început să crape la toate încheieturile nu în urma denunţării Acordului Alianţei. Şi nu după demiterea lui Plahotniuc sau încercarea de muşamalizare a incidentului tragic din Pădurea Domnească.

Reuniunea FSB de la care a pornit totul

Guvernul Filat se prăbuşeşte efectiv de la mijlocul lunii februarie. Mai exact vorbind, după o întâlnire extinsă pe care Vladimir Putin a avut-o la Moscova cu ofiţerii superiori şi comandanţii FSB.

Dar despre operaţiunea subversivă a cekiştilor ruşi ceva mai târziu. Mai întâi propun să-i lăsăm în plata domnului pe Filat cu un pas înainte şi doi înapoi, pe Lupu, un adevărat Mr. Răzgândilă al plaiurilor mioritice, pe Ghimpu, autor de poeme pedagogice, pe Plahotniuc care coboară ca să se ridice şi mai sus. Şi chiar pe Timofte care a făcut un îndemn impresionant la împăcare, atâta doar că mult prea tardiv, cam pe la spartul târgului.

Ca să nu ne certăm cu vorbe grele, ca să nu ne învrăjbim pe timpuri de restrişte şi ca să nu ne măcelărim în cel mai fratricid mod cu putinţă, haideţi să facem abstracţie de la ceea ce spun sau fumează liderii noştri de la Chişinău. Lăsăm deoparte disputele cine dintre ei e mai drept şi cine e mai strâmb. Îi trecem cu vederea pe moment.

Dar de ce să nu tragem cu urechea la ceea ce spun despre noi partenerii noştri occidentali? De ce nu-i auzim pe emisarii europeni, experţii ucraineni şi disidenţii ruşi? De ce îi neglijăm pe specialiştii români în materie de siguranţă naţională? Pe toţi cei care ne-au avertizat laolaltă că ni se întinde o cursă rusească? Că vom capota lamentabil pe calea integrării europene dacă nu vom fi uniţi, prudenţi şi lucizi?

Rezumând, prietenii noştri din afară ne-au spus un singur lucru: Republica Moldova este în calea războiului geopolitic al Kremlinului pentru recucerirea, sub o formă sau alta, a teritoriilor pierdute în urma dispariţiei URSS. Dacă nu ne luăm măsuri de precauţie, nu oboseau să ne prevină ei, vom fi sugrumaţi de tăvălugul rusesc.

Dubla miză a debarcării guvernului

Ofensiva revanşardă a Moscovei a fost numită de Hillary Clinton „resovietizare”. Despre încercările Kremlinului de a da peste cap aspiraţiile europene ale republicilor ex-sovietice a vorbit şi Angela Merkel.

Fostul preşedinte ucrainean Viktor Iuşcenko declara recent că „Rusia are o ţintă clară a politicii externe. În vizorul acesteia este nu doar Ucraina, ci şi Belarus, şi Moldova, şi tot ceea ce a însemnat fosta URSS”.

Practic, astăzi la Kiev nimeni nu se îndoieşte de faptul că debarcarea guvernului Filat la Chişinău are o miză dublă. Rusia, dintr-un singur foc, ucide nu numai şansele europene ale Republicii Moldova, ci şi cele ale Ucrainei.

În fine, George Maior, directorul Serviciului Român de Informaţii, confirma deunăzi că actuala criză din Republica Moldova este influenţată şi de factori externi. Potrivit lui, există „interese din state estice cu privire la ceea ce se întâmplă în Moldova”.

„Forţele subtile” ale ruşilor şi idioţii lor utili

Totul a început demult, încă de când a venit Putin la putere. Dar procedurile şi obiectivele ruşilor au fost concretizate şi expuse la vedere, după cum arătam mai sus, după ce liderul de la Kremlin, la mijlocul lunii trecute, i-a cerut fără echivoc fostului KGB, numit azi FSB, să contracareze ceea ce el a numit „tentativele de frânare a acţiunilor de integrare” în spaţiul post sovietic.

Şi aici, a zis Putin, pot fi folosite cele mai diverse instrumente de presiune, inclusiv mecanismele aşa-numitei „forţe subtile”, soft. Cu alte cuvinte, nimeni nu trage cu pistolul în dreapta şi în stânga. Se pun în mişcare doar agenţii de influenţă şi idioţii utili din zonele integrabile, persoanele influente de la faţa locului aflate în solda ruşilor: deputaţi, procurori, jurnalişti.

Această directivă a preşedintelui rus pentru FSB este una fără precedent. Putin a recunoscut de fapt că uniunea vamală şi cea eurasiatică nu-s nişte chestiuni politice, ci operaţiuni kaghebiste. Nişte bătălii dintr-un „război răcoros”, după cum numesc la ora actuală experţii occidentali noua înfruntare Est-Vest.

Şi rezultatele, după cum bine se vede, nu s-au lăsat mult aşteptate la Chişinău. „Integrarea” eurasiatică ameninţă Putin, este un proces obiectiv „şi niciun fel de ţipete nu pot să-l oprească”.

Iată, aşa se întoarce roata istoriei. Vă mai vine să ţipaţi?

Petru BOGATU

 Articole asemănătoare:

• Rebrandingul Transnistriei şi transnistrizarea RM // Cutia cu piuneze
• Capul tăiat nu doare
• De ce a întârziat Chirtoacă // Scrisorile lui Buraga

Vă daţi seama ce le-a spus deunăzi Dorin Recean deputaţilor, dacă Vlad Plahotniuc s-a văzut constrâns să recunoască de fapt că a minţit anterior, când afirma că nu ar fi fost niciodată monitorizat de Interpol? Ce-i drept, fostul prim-vicepreşedinte al Parlamentului susţine cum că supravegherea sa ar fi rezultatul unei confuzii.

Cine poate fi monitorizat de Interpol?

Cum stă treaba în realitate? De ce autorităţile statului nu aruncă lumină asupra acestei situaţii de-a dreptul ruşinoase?

Scandalul monitorizării lui Plahotniuc de către Interpol a generat o sumedenie de zvonuri şi interpretări care sunt pe cale să zăpăcească lumea de-a binelea. Adevărul, minciunile, dezinformările, presupunerile şi vorbele de pe pereţi s-au amestecat, producând o masă gelatinoasă de ipoteze şi concluzii uneori de-a dreptul halucinante.

Ca rezultat, pe de o parte, unii îl blamează pe ministrul de Interne pentru faptul că s-a ascuns îndărătul uşilor închise pentru a le povesti deputaţilor cum stau lucrurile cu Plahotniuc. Pe deasupra, se mai cere şi publicarea cât mai grabnică a documentului ce dovedeşte monitorizarea.

De cealaltă parte, spălătorii de imagine ai oligarhului, buimăciţi de faptul că acesta s-a văzut nevoit să recunoască în cele din urmă că s-a aflat totuşi sub supravegherea Interpolului, încearcă să inducă ideea că la mijloc nu-i nimic deosebit. Că monitorizat cică poate fi oricine, până şi cel mai cinstiţi dintre cetăţeni.

Reţeaua I-24/7

Chiar aşa să fie? Iţele sunt încurcate tare şi pripeala nu-i un sfetnic bun dacă vrem cu adevărat să le descâlcim. Haideţi să încercăm să lămurim lucrurile.

Fondat în 1923, Interpol este o agenţie poliţienească internaţională care are menirea să coordoneze pe plan global cooperarea instituţiilor naţionale de combatere a crimei. La ora actuală, reuneşte 190 de state, inclusiv Republica Moldova.

Se ocupă preponderent de crima organizată, frauda la nivel înalt, spălarea de bani, traficul de droguri, combaterea terorismului etc. Pentru a asigura aplicarea legii, colaborează cu cele mai redutabile servicii de informaţii: CIA, DST, Mossad, Mi-5, SRI, BND etc.

Interpol nu efectuează arestări de sine stătător. Instrumentele sale de lucru sunt monitorizarea, ancheta discretă şi filajul. Sub supraveghere sunt puse doar persoanele suspectate de infracţiuni penale.

De aceea, afirmaţiile potrivit cărora orice cetăţean poate fi monitorizat sunt nişte braşoave ordinare. Trebuie să existe probe serioase ca o persoană să ajungă în atenţia Interpolului. Dacă Plahotniuc a fost sau mai este supravegheat, înseamnă că a existat un mandat internaţional de urmărire obţinut în baza informaţiilor prezentate.

Interpolul dispune de un sistem mondial securizat de comunicaţii cunoscut sub numele de I-24/7. Acesta e la îndemâna ţărilor membre. Anul trecut, de exemplu, România, potrivit lui Ronald Noble, secretarul general al Organizaţiei Internaţionale a Poliţiei, a accesat baza de date I-24/7 de circa 19 milioane de ori, ceea ce înseamnă, în medie, mai mult de 52.000 de accesări pe zi.

Totuşi informaţiile de monitorizare sunt clasificate şi nu pot fi desecretizate de statele membre după bunul plac al unui demnitar, oricât de înalt ar fi el. Iată de ce Dorin Recean s-a văzut silit să le vorbească deputaţilor despre Plahotniuc într-o şedinţă cu uşile închise.

Fără drept la intervenţii politice

Şi mai există un aspect care nu trebuie trecut cu vederea. Articolul 3 al Statutului Interpol interzice „orice intervenție sau activități cu caracter politic, militar, religios sau rasial”.

Pornind de la această prevedere, organizaţia poliţiei internaţionale nu va recunoaşte niciodată că îl acuză pe un reprezentat al puterii sau al opoziţiei de săvârşirea unor infracţiuni penale. Singurul lucru pe care îl poate face este să informeze discret poliţiile naţionale, la rugămintea acestora, despre activităţile dubioase ale politicianului respectiv.

Având în vedere toate acestea, nu trebuie să ne aşteptăm la dezvăluiri miraculoase din partea Interpolului. Toate informaţiile acestuia sunt confidenţiale şi cad sub incidenţa legii secretului de stat.

Interpolul, astfel, nu ne mai este dator cu nimic. Nu însă şi aleşii poporului care sunt obligaţi, prin definiţie, să se opună uzurpării mafiotice a puterii de stat.

Deputaţii, în urma informaţiilor clasificate furnizate de Recean, deja cunosc adevărul. Şi acesta se vede că-i aspru de tot, de vreme ce Plahotniuc s-a văzut constrâns să recunoască ceea ce încă mai ieri nega cu înverşunare.

 Petru Bogatu

 Articole asemănătoare:

• Plahotniuc, preşedinte al PCRM // Scrisorile lui Buraga
• Înainte şi după venirea lui Rogozin
• Scrisorile lui Buraga: Voronin nu are încredere în sine

Aşadar, după ce Vlad Filat a ieşit din acordul AIE, Marian Lupu a trântit ieri şi majoritatea parlamentară. Din acest moment, pe toată întinderea spectrului politic se lăţeşte spectrul alegerilor anticipate.

Demisia premierului înseamnă căderea guvernului

Vestea cade ca un trăsnet. Încă la începutul săptămânii curente liderul PD se arăta optimist şi afirma că depăşirea grabnică a crizei din coaliţia de guvernământ este posibilă. Că se păstrează baza juridică pentru menţinerea actualei majorităţi parlamentare pe linia de plutire.

Joi însă el a întors placa şi i-a cerut lui Filat să demisioneze. Din punct de vedere strict constituţional, o eventuală retragere a primului-ministru din funcţie nu înseamnă nimic altceva decât căderea Guvernului.

Cu alte cuvinte, din clipa în care Filat îşi va prezenta demisia, Cabinetul de Miniştri devine unul provizoriu şi are dreptul să funcţioneze până la instalarea, prin vot parlamentar, a unui nou guvern. În cazul în care negocierile dintre partidele Alianţei, la care îndeamnă Lupu, eşuează, se anunţă alegeri anticipate.

Se tem să fie acuzaţi de provocarea alegerilor anticipate

Din lipsă de timp şi spaţiu, nu vom încerca astăzi să decodăm şarada uimitoarelor metamorfoze prin care a trecut Lupu de-a lungul ultimei săptămâni. La început a declarat că AIE practic nu mai este funcţională, apoi a schimbat macazul şi a susţinut că Alianţa e încă vie, ca până la urmă să arunce în aer majoritatea parlamentară.

Până una, alta, vom scoate în evidenţă dintr-o trăsătură de condei o ciudăţenie. Marian Lupu îi spune lui Vlad Filat: vino la dialog, iar dacă nu vrei, trebuie să demisionezi, punem punct şi încercăm s-o luăm de la capăt.

Ceva însă nu se leagă. Cum s-o iei de la zero dacă nu doreşti să discuţi? Dacă premierul refuză dialogul, nu mai poate fi relansată AIE şi nu este posibilă votarea unui nou guvern.

Este limpede că la mijloc e o hachiţă ordinară. Pur şi simplu, Marian Lupu se teme să fie învinuit de provocarea alegerilor parlamentare şi trimite mingea în terenul lui Filat. Săptămâna trecută, premierul, de altfel, a făcut acelaşi lucru. A trimis mingea în terenul PD şi PL, îndemnându-i să nu destrame majoritatea parlamentară.

De fapt, ceea ce a făcut Lupu joi echivalează cu retragerea sprijinului pentru guvern. Numai că el evită să spună acest lucru deschis pentru a nu-şi aprinde paie în cap.

Oricum, se creează o situaţie nouă cu multiple necunoscute. În linii mari, la ora actuală se întrezăresc patru scenarii posibile.

Are de pierdut toată lumea

Primul. Premierul demisionează, se încropeşte AIE-3 sau se formează o nouă majoritate parlamentară cu participarea comuniştilor sau a independenţilor care instalează un alt guvern. Totuşi, această posibilitate, deşi nu poate fi exclusă definitiv din calcule, mi se pare infimă. Căi de dialog între foştii parteneri la guvernare aproape că nu există. Alte combinaţii în Parlament, în afara de o nouă coagulare PLDM-PD-PL, par extrem de anevoioase. Aşa-zisul harbuz PLDM-PCRM e o posibilitate ipotetică care mi se pare puţin probabilă.

Al doilea. Premierul nu demisionează, iar comuniştii, democraţii şi liberalii votează împreună şi dau jos guvernul, provocând alegeri anticipate. În urma acestui fapt va avea de câştigat doar PCRM şi de pierdut mult PD cu PL. Ultimele două partide vor trebui să-şi asume vina pentru provocarea unui scrutin legislativ înainte de termen. Ca să nu mai spun că un vot comun al lui Lupu şi Ghimpu alături de Voronin împotriva guvernului i-ar descalifica.

Al treilea. Premierul nu demisionează, dar PD şi PL nu izbutesc sau evită să dea jos Guvernul şi acesta îşi continuă activitatea fără a avea în spate o majoritate parlamentară. Însă funcţionalitatea lui va fi pusă sub semnul întrebării. Unui guvern minoritar, confruntat cu ostilitatea unui parlament refractar, îi va fi foarte dificil să-şi atingă obiectivele.

Al patrulea. Premierul demisionează, instalarea unui nou guvern dă chix şi se anunţă alegeri anticipate, iar şansele semnării Acordului de Asociere sunt anulate.

După cum vedem, cele patru scenarii posibile au o finalitate execrabilă. Oricum ai suci-o, este păgubită toată lumea.

Privit din acest unghi, gestul de azi al lui Marian Lupu împinge lucrurile pe buza prăpastiei. Scena politică este pusă în situaţia în care orice mişcare înainte se soldează cu prăbuşirea în hău. Singura salvare e să faci un pas înapoi. Nu ştiu însă dacă se mai poate.

 Petru BOGATU

 Articole asemănătoare:

• Anticipate!
• Liderii AIE se învinuiesc reciproc de trădare
• Scenarii apocaliptice pentru AIE

MOTO

„Când un orb călăuzeşte pe un alt orb, amândoi vor cădea în groapă” (Matei 15:14)

Ultimele evenimente scandaloase au cauzat noi cicatrici pe buricul acestei părţi de ţară. S-a accentuat separarea societăţii nu atât în adepţi ai lui Filat şi partizani ai lui Plahotniuc, cât în gornişti ai victoriei democraţiei asupra mafiei, pe de o parte, şi în cavaleri ai tristei figuri a apocalipsei politice, pe de alta.

Triumfalişti şi triste figuri prin cumul

În toate taberele sunt acum suficienţi triumfalişti entuziasmaţi sau de raidul CNA la Guvern şi reţinerea lui Nicolae Vicol, directorul Inspectoratului Fiscal de Stat, sau dimpotrivă, de demiterea lui Vlad Plahotniuc din funcţia de prim-vicepreşedinte al Parlamentului. Indiferent de înregimentarea sau predilecţia lor politică, ei anunţă deja începutul campaniei biruitoare de demafiotizare a Republicii Moldova.

În acelaşi timp, există peste tot şi destule bocitoare care, de necaz, mai că nu se lovesc cu capul de pereţi. Ele se plâng ori de acţiunile lui Filat care, prin ieşirea din Acordul UE, ar fi schimbat vectorul vestic al Republicii Moldova pe cel estic, ori de jocurile de culise ale lui Plahotniuc care, prin afacerile sale dubioase, ar fi compromis iremediabil perspectivele noastre europene.

De multe ori, gorniştii triumfului şi bocitoarele apocalipsei sălăşluiesc în unul şi acelaşi trup, ieşind pe rând la rampă din aceeaşi gură sau din acelaşi condei în funcţie de context, conjunctură sau comandă politică. Unii dintre ei, mai laborioşi sau mai grăbiţi, reuşesc dimineaţa să jubileze gălăgios, iar seara să se vaiete în hohote.

Toţi aceştia au reuşit deja un mare lucru. Ei i-au indus cetăţeanului senzaţia de victimă irecuperabilă ori a circumstanţelor politice în general, ori a lui Filat în particular, ori a lui Plahotniuc în special, ori a ghinionului istoric îndeobşte.

Piloţii orbi

De fapt, la mijloc este cu totul altceva. Nu e vorba de o simplă găinărie politicianistă, de un milion sau o sută de milioane furate, de corupţie, bacşişuri, demagogie şi şantaje, după cum scria Mircea Eliade în 1937 cu o pertinenţă uluitoare de parcă ar fi urmărit în direct actualele evoluţii din cel de-a doilea stat românesc.

Este ceva infinit mai grav. Luntrea statului nostru este condusă, după cum zicea Eliade, de nişte piloţi orbi. Aceştia nu-s nişte terorişti care au confiscat barca prin forţa brută. Ei au ajuns la timona ambarcaţiunii având mandatul nostru.

Piloţii nu sunt orbi congenitali. Ei au fost băieţi buni şi apreciaţi la începuturi.

Între timp însă, şi-au pierdut şi vederea, şi instinctul naţional, şi agerimea politică pentru că au fost lăsaţi de capul lor. Pentru că pasagerii care i-au propulsat la vârf le-au iertat unora prostia, iar altora şmecheria. Ghidaţi de simpatii personale sau de interese corporatiste, cei mulţi au trecut cu vederea incompetenţa, orgoliul sau avariţia celor aflaţi în fruntea bucatelor.

De aceea, până la urmă, alarma ultimelor scandaluri sună pentru trezirea noastră, nu a lor. A opiniei publice. A alegătorului. A poporului.

Dacă frică de popor nu e, nimic nu e

Nimeni în locul electoratului nu poate face curat în vârful piramidei. Nici Comisia Europeană, nici Obama nu-i pot îndrepta pe Timofti, Filat, Lupu şi Ghimpu.

Numai frica de opinia publică îi educă pe politicieni. Cum-necum, sub presiunea societăţii a fost forţat Zubco să demisioneze, Filat să spună lucrurilor pe nume, iar Plahotniuc să se retragă dintr-un post care nu există.

Justiţia selectivă este o năpastă, dar este bine, totuşi, dacă şi membrii Guvernului au simţit pe pielea lor că nu se pot eschiva de la o răspundere penală. Sunt exagerate afirmaţiile că singurul ucigă-l crucea în această ţară este Plahotnic, dar este bine dacă oligarhul şi-a dat seama în urma ultimelor evenimente că nu-i un Al Capone invincibil.

Suntem cauză, nu efect

Ceea ce contează e să ne privim cu toţii cauză, nu efect. Oportunitate, nu fatalitate.

După meteoritul căzut deunăzi la Celeabinsk cu forţa a douăzeci de bombe nucleare, furtuna politică abătută de la o vreme asupra Republicii Moldova pare ce este cu adevărat. Nu un capăt de ţară, ci un duş rece şi tonifiant.

E important acum să ne suflecăm mânicile. Doamne fereşte să ne întoarcem în dormitor şi să ne culcăm iar pe o ureche.

 Articole asemănătoare:

• Mocanu, în capul listei Partidului pentru Neam și Țară
• Scrisorile lui Buraga // Vaca sfântă
• Scrisorile lui Buraga // Fără funcţii

Denunţarea unilaterală a acordului de constituire a AIE ridică temperatura scenei politice atât de mult, încât primarului Chişinăului, Dorin Chirtoacă, i se pare că a venit „sfârşitul lumii pe stilul vechi”. Şi într-un fel, are dreptate.

Chirtoacă şi Diacov în pole-position

Problema care se pune acum este ce va urma după această mică apocalipsă politică? Vom trece, metaforic vorbind, la stilul nou. Sau vom decădea la condiţia unei secte rătăcite şi smintite, desprinsă de crezul politic european?

De altfel, Dorin Chirtoacă şi Dumitru Diacov au fost singurii politicieni din PL şi PD care nu şi-au pierdut cumpătul şi nu au răspuns din reflex la lovitura de teatru al PLDM-lui printr-un şut în plexul lui Vlad Filat. Ambii au recunoscut că toate partidele Alianţei poartă o parte din vină pentru situaţia creată.

Chirtoacă a enumerat chiar unele dintre greşelile liberalilor. Vânătoarea buclucaşă şi directorul „Moldsilva”, în opinia sa, sunt nişte erori fatale. Astfel, el s-a dovedit a fi mai tranşant decât Vlad Filat care iniţial a apostrofat tentativa de tăinuire a incidentului din Pădurea Domnească în termeni mult mai diplomatici.

Aşa fiind, mă întreb de ce au sărit liderii PD şi PL la beregata primului ministru? Dacă ar fi reacţionat adecvat, precum Chirtoacă sau Diacov astăzi, scandalul ar fi fost deja demult consumat. Surprinzător, primarul Chişinăului nu l-a trecut cu vederea nici pe liderul PL, Mihai Ghimpu, pe care l-a taxat pentru forma sa de comunicare excesiv de emotivă.

Poziţia rezonabilă a celor doi politicieni este simptomatică şi se constituie într-un semnal firav că resetarea AIE, după cum s-a exprimat liderul grupului parlamentar PLDM, Valeriu Streleţ; în principiu este posibilă. Dar cu două condiţii.

Prima. Vlad Filat să răspundă cu aceeaşi monedă. Cu alte cuvinte, să recunoască şi el greşelile liberal-democraţilor. Pentru că, oricum ai da, nici PLDM de-a lungul ultimilor trei ani n-a fost uşă de biserică.

Şi a doua. PD să recunoască, în sfârşit, un fapt strigător la cer, pe care doar orbii nu-l văd, şi anume că Vlad Plahotniuc a devenit o mare problemă nu numai pentru AIE, ci şi pentru Republica Moldova. Că Alianţa şi societatea moldovenească, odată cu intrarea lui în politică, se îndreaptă spre o catastrofă.

Şi nu mă refer doar la păcatele vechi ale oligarhului: preluarea ostilă de averi şi acţiuni străine, „berlusconizarea” televiziunilor etc. Este vorba mai întâi de toate de comercializarea actului de guvernare prin coruperea politicienilor şi „privatizarea” justiţiei pe care a transformat-o într-o măciucă pentru ţeasta oponenţilor.

Justiţia selectivă – un periculos act de corupţie

Spuneam în acest colţ de pagină încă acum câţiva ani că voi crede în independenţa justiţiei moldoveneşti doar în momentul în care vor fi aduşi în instanţă miniştri şi alţi înalţi demnitari de stat. Cu toate acestea, nu am motive să mă bucur azi, după cum mă îndeamnă deputatul liberal A. Guţu, că li s-au intentat dosare lui Negruţă, Usatîi şi Focşa.

Să fiu bine înţeles. Nu-i consider neprihăniţi pe aceşti trei miniştri. Se vede însă şi de pe lună că la mijloc e o justiţie numită în Occident selectivă. În vizorul ei se află doi miniştri PLDM şi, pentru a crea impresia de imparţialitate, un ministru PD. Ca să nu mai vorbesc de ostracizarea tuturor celor care se încumetă să-l critice cu un glas mai tare pe Plahotniuc.

Totul e cusut cu aţă albă. De ce urmărirea lui Negruţă n-a început acum un an de zile, când Ministerul Finanţelor, executând o hotărâre a Curţii de Apel, i-a dat banii lui Sandulachi? Oare nu pentru că la mijloc e un dosar prefabricat pentru a-l folosi ca o armă de şantaj?

De ce Focşa, care a privatizat şi el mai demult un edificiu cu valoare istorică, s-a pomenit abia acum cu un dosar penal? Oare nu pentru că este favoritul lui Diacov care e sancţionat astfel pentru că nu-l apără zelos, aidoma lui Lupu, pe Plahotniuc?

De ce nu li s-au intentat dosare şi miniştrilor Buliga de la PD sau Şalaru de la PL, bunăoară, care au fost ţinta unor investigaţii jurnalistice? De ce Procuratura Generală ascunde actele care atestă că Plahotniuc a fost monitorizat de Interpol?

UE şi SUA au cerut în repetate rânduri că guvernarea AIE să se apuce de treabă şi să combată corupţia. Dar pe bune, nu prin măsluiri, farse şi trucuri de bâlci.

Justiţia selectivă este o formă extrem de periculoasă a corupţiei la cel mai înalt nivel. Tocmai de aceea Angela Merkel o apără pe Iulia Timoşenko. Este o singură posibilitate că fostul premier ucrainean să fie judecat onest: să fie băgat în puşcărie şi preşedintele Victor Ianukovici. Sau măcar premierul său Azarov care pe te miri ce le-a vândut ruşilor Sevastopolul.

Este o singură modalitate de a judeca drept lucrurile în Republica Moldova: să se pricopsească şi Plahotniuc, alături de Negruţă, cu un dosar penal. Şi eventual, dacă vinovăţia lor va fi dovedită, să ajungă ambii după gratii.

Spectrul deţinutului numărul 40892-424

Dacă Vlad Filat o visează acum pe Iulia Timoşenko în celulă, pentru că într-acolo îl împingea justiţia selectivă, Vladimir Plahotniuc ar trebui, în mod normal, să aibă coşmaruri cu fostul guvernator al statului Illinois Rod Blagojevich. Condamnat la 14 ani de închisoare pentru abuz de putere şi corupţie, deşi era amic la cataramă cu preşedintele Barack Obama, acest fost înalt demnitar american îşi ispăşeşte acum pedeapsa în penitenciarul federal Englewood cu numărul de deţinut 40892-424.

Atâta timp însă cât Themis noastră nu şi-a legat ochii pentru a judeca nepărtinitor, fruntaşii celor trei partide aflate la guvernare trebuie să urmeze exemplul lui Chirtoacă şi Diacov. Să-şi pună cenuşă pe creştet şi s-o ia de la capăt. Dar fără blatistul supranumit „păpuşar” care cumpără cu japca arbitrii ca să fluiere într-o singură direcţie. Retragerea acestuia trebuie negociată, poate chiar oferindu-i-se anumite garanţii, după cum a procedat preşedintele Saakaşvili la începuturile mandatului său, de exemplu.

AIE va fi resetată fără Plahotniuc. Sau nu va fi deloc.

 Articole asemănătoare:

• Diacov: „Plahotniuc a finanţat PDM; Lupu: „Diacov nu ştie de bani”
• Plahotniuc – candidat pe listele PD?
• „Rezerva” Efrim – noul ministru al Justiţiei

Actuala guvernare a ajuns ostatica intereselor de grup ale unui oligarh atotputernic, declara deunăzi cunoscutul analist politic Vladimir Socor. A unui personaj cunoscut sub numele de „păpuşar”. O metaforă mai sugestivă nici că se poate.

Nu are unde evada

Într-un stat de drept nu trebuie să existe o dispută între primul-ministru şi un om de afaceri particular, „care a cumpărat câteva scaune în Parlament”, consideră Vladimir Socor. Şi adaugă: „funcția de prim-vicespeaker este un post înfiinţat anume pentru o persoană, pentru satisfacerea intereselor acestei persoane şi a grupului dependent de dânsul”.

Asta e. AIE trece prin zile grele. Luată ostatică în propria curte de un partener de la guvernare, actuala putere nici nu are unde evada măcar. Nimeni din afară n-o poate răscumpăra. Nici americanii şi nici UE nu au cum să trimită Forţele Speciale pentru a o elibera. Alianţa se zbate între ciocanul opoziţiei comuniste şi nicovala „Păpuşarului”.

Ce s-ar putea întreprinde în aceste împrejurări? Care e soluţia? Cum să scăpăm de belea?

Potrivit lui Vladimir Socor, în condițiile în care criza politică din Republica Moldova nu a luat sfârșit, medierea externă a acestor conflicte de interese ar fi una de bun augur. De acord. Aceasta e pastila pentru calmarea nervilor. Dar care e tratamentul propriu-zis, totuşi?

Guvernarea monocoloră arată ca dracul

Punând un diagnostic exact, Vladimir Socor propune un remediu care mi se pare îndoielnic. „Ar fi în interesul naţional al Republicii Moldova, consideră el, să existe un guvern monocolor, monopartid, eventual cu aliaţi mai mici, care să formeze o majoritate parlamentară coerentă. O guvernare care să nu ţină seama de capriciile şi ifosele unor parteneri de coaliţie, interesaţi nu atât în guvernarea ţării sau în interesul naţional, cât în interese de partid şi de grup”.

Cu alte cuvinte, reputatul analist susţine că dacă la guvernare s-ar afla nu trei, ci o singură persoană, nu o coaliţie de partide, ci o singură formaţiune politică, totul ar fi bine şi frumos. Eroare gravă.

Problema nu stă nu în coaliţie, ci în jucătorii ei. În calităţile lor morale. Şi în natura puterii de la Chişinău care se încăpăţânează să combine businessul cu politica.

Şi pe urmă, cine anume să reprezinte această guvernare de o singură culoare? PLDM? Filat? PL? Ghimpu? Sau PD şi Plahotniuc? Şi ce se va întâmpla dacă „guvernarea monopartidă” se va conduce nu de interesul naţional, ci de interesele meschine şi de grup?

Noi am avut deja „un guvern monocolor” emanat de la PCRM. Şi un conducător unic în persoana lui Vladimir Voronin a existat. Era mai curată şi funcţională acea putere? Pe dracul!

Anume regimul comunist monocolor a impus în vârful piramidei practicile terorismului de stat, când oamenii de afaceri indezirabili erau ori şantajaţi să plătească un fel de dijmă stăpânilor clipei, ori chiar expropriaţi şi aruncaţi în temniţă.

Singurul păpuşar era atunci nimeni altul decât Vladimir Voronin care cumula funcţiile de şef al statului, lider de partid şi oligarh total. În anturajul său avea câţiva asistenţi, nişte păpuşari mai mici. Nimeni însă nu mişca în front fără asentimentul capului oligarhiei de partid. Piscul politic părea un monolit de nezdruncinat.

Se fura pe rupte fără ca cineva să fie tachinat de mass-media. Ostaticul păpuşarului de odinioară era nu numai puterea politică, ci şi Republica Moldova în întregime. Oamenii nu se înghesuiau panicaţi să-şi scoată banii de la bănci pentru că totul era sub controlul lui „Papa”, după cum era alintat Voronin de figuranţii teatrului său de păpuşi politice.

Statul funcţiona cu succes şi într-o linişte de mormânt după modelul „Cosa nostra”. Altfel spus, ca o afacere secretă de crimă organizată. Aceste vremuri vrem noi să revină?

Cine eliberează ostatica?

Imaginaţi-vă că în locul lui Voronin conducător unic al ţării ar fi devenit colaboratorul lui de odinioară, cunoscut el însuşi azi, după cum ar zice Socor, sub numele de „păpuşar”. Ar fi fost mai bine?

Pentru Păpuşarul zilei de azi, neîndoios, guvernarea monocoloră ar fi un adevărat paradis. Nu l-ar deranja nici presa, nici comisiile de anchetă. Şi-ar face mendrele în voie. Atâta doar că nu ar şti şi nu ar suferi nimeni, exact ca pe vremea comuniştilor.

Aşa fiind, părerea mea este că pe moment o coaliţie în condiţiile noastre e mai bună decât un regim monopartid, întrucât asigură o competiţie purificatoare în sânul AIE. O supraveghere reciprocă a actorilor de la putere, descurajând astfel elementele coruptibile. Alianţa, cu toate defectele ei, asigură un anumit acces la informaţii şi o dezbatere liberă a tuturor problemelor, fapt ce scoate din amorţeală societatea.

Altminteri zicând, guvernarea de coaliţie, informându-şi şi sensibilizându-şi cetăţenii, cu voie sau fără voie, pune în mişcare propria echipă de salvare. Pentru că singura Forţă Specială capabilă să elibereze puterea politică de prizonieratul oligarhic este opinia publică.

Petru BOGATUArticole asemănătoare:

• Oleg Voronin sărăceşte
• Gazeta de perete a casei de nebuni: Dorinţa lui Lupu
• Petru Bogatu: Nu vom avea o alianţă de centru-dreapta

Aşadar, după cum anticipam în editorialul de marţi, cei câţiva deputați ai Dumei de Stat, care s-au deplasat miercuri în regiunea transnistreană pentru „a ajuta zona să-și armonizeze legislația cu cea rusească”, n-au păţit nimic. La Chişinău, unde au aterizat provocatorii ruşi sub acoperirea mandatului de legislator, nu s-a găsit nimeni să le spargă măcar roţile.

Leancă va trebui să-şi scoată mănuşile

Aventura transnistreană n-a rămas, totuşi, fără replică. Ministerul de Externe de la Chișinău l-a invitat pe ambasadorul Federației Ruse în Republica Moldova, Farid Muhametșin, la o întâlnire „pentru a oferi explicaţii”.

Poate că reacţia pare anemică, dar mai bine aşa decât nimic. Mai ales că în curând ministrul Iurie Leancă şi alţi reprezentanţi ai puterii de la Chişinău se vor vedea siliţi să-şi scoată mănuşile.

Sprijinul făţiş pentru rusificarea forţată a legislaţiei din regiunea separatistă şi decorarea a doi istorici românofobi şi filo-sovietici demonstrează că Putin a ales calea sfidării brutale a Chişinăului. De aceea, lucrurile nu se vor opri aici, bineînţeles. Ne aşteaptă un an de hărţuieli ruseşti dintre cele mai sufocante.

După cum era de aşteptat, Moscova ne va înfrunta de multe ori cu mâinile Bisericii Ortodoxe Ruse (BORU). Sau cu cele ale reprezentanţilor acesteia în Republica Moldova. De altfel, patriarhul Kiril a anunţat acum câteva zile că va deschide la Chişinău un centru eparhial de presă pentru a promova în teritoriu viziunile BORU.

Stalin, bun de pus la icoane?

Ce hram poartă Patriarhatul de la Moscova ştim bine. Ne dăm seama deci la ce ne putem aştepta. Ce fel de „serviciu de presă” îşi vor trage ruşii la Chişinău.

Deunăzi, de exemplu, protoiereul Vsevolod Ceaplin, purtătorul de cuvânt al Bisericii Ruse, s-a pronunţat în numele BORU pentru evaluarea nuanţată a personalităţii lui Stalin. Potrivit Patriarhatului de la Moscova, sângerosul dictator sovietic n-a fost un ucigă-l crucea. El a avut şi părţi bune, şi părţi proaste. Iată de ce, chipurile, nu trebuie tratat univoc.

Stalin a ucis sau a trimis în GULAG o mulţime de oameni. Dar a făcut şi lucruri folositoare, consideră Ceaplin. De aceea, Biserica Rusă înclină să susţine redarea numelui de Stalingrad oraşului Volgograd.

Vă daţi seama ce-i în capul kaghebiştilor în sutane care conduc azi BORU? Pe motiv că Stalin are şi părţi bune, ei optează de fapt pentru reabilitarea tiranului.

Numai că şi fuhrerul a avut părţi bune, nu? Era o fire artistică şi deopotrivă practică. A dovedit vocaţie de pictor. A construit primele autostrăzi din lume, pe care germanii circulă şi astăzi. Poate că şi pe Hitler, alături de Stalin, să-l punem la icoane?

Agitator insolent şi uzurpator al autorităţii mitropolitane

Privită din acest unghi, ridică o serie de întrebări şi iniţiativa Sinodului Ortodox al Mitropoliei Chişinăului şi a Întregii Moldove de a-l propune spre canonizare pe Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni. E la mintea oricui că în spatele acestei idei se ascunde BORU. Se vede de la o poştă că Biserica Rusă bagă o strâmbă pentru a dezbina societatea moldovenească.

Moscova nu întâmplător pariază pe o notorietate ecleziastică. Bănulescu-Bodoni e o figură marcantă. Are anumite merite în ceea ce priveşte păstrarea şi promovarea culturii româneşti în Basarabia. Dar nu-i nici pe de parte un sfânt.

Acest episcop, pe care Auxintie Stadniţchi îl caracterizează drept „român de origine, dar rus prin educaţie şi slujire”, a fost cu mult mai înainte de anexarea Basarabiei în 1812 un colaboraţionist zelos şi foarte laborios al Rusiei ţariste în campania ei de expansiune în Balcani. La începutul anului 1792, bunăoară, Sinodul de la Sankt Petersburg, desconsiderând prerogativele Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol, îl numeşte Mitropolit al Moldovei şi Sucevei.

Încălcarea canoanelor n-avea cum să nu atragă după sine sancţiuni severe. După retragerea trupelor ruse din Principatele Române în urma Tratatului de Pace de la Iaşi, la iniţiativa Patriarhului de atunci al Constantinopolului, Neophytus al VII-lea, sultanul a dispus arestarea lui Gavriil Bănulescu în calitate de „agitator insolent şi uzurpator al autorităţii mitropolitane”.

Şi asta nu este singura nesocotire a canonului comisă de acest proeminent prelat. Cum însă nici timpul, nici spaţiul nu ne permite să intrăm în alte amănunte, vom constata în încheiere că Rusia vrea să mai folosească o dată numele lui Gavriil Bănulescu-Bodoni în bătălia ei pentru Basarabia.

 Articole asemănătoare:

• Patru monumente istorice pentru o clădire cu 13 etaje
• „Tradiţia s-a dovedit a fi mai puternică” / 1812 – Sfâşierea Moldovei
• Petru Bogatu: Doctrina „Sfintei Rusii”, ca reeditare a doctrinei Brejnev